SENTINŢĂ CIVILĂ nr. 767 din 11 decembrie 2008

privind examinarea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României



Dosar nr. 1.428/33/2008Şedinţa publică de la 11 decembrie 2008.Completul compus din:Preşedinte: Liviu UngurGrefier: Marius TraicaS-a luat în examinare acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta în nume propriu Societatea Română de Radiodifuziune, având ca obiect anulare acte emise de autorităţile de reglementare, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.La apelul nominal făcut în şedinţa publică se constată lipsa părţilor.Procedura de citare este legal îndeplinită.S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că, raportat la lipsa părţilor de la prezentul termen de judecată, se constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.La data de 14 noiembrie 2008 s-a depus la dosar de către reclamantă întâmpinare la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune.Curtea, apreciind că la dosar sunt suficiente probe pentru justa soluţionare, în temeiul art. 150 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.CURTEA,Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Cluj în data de 25 septembrie 2008 în Dosarul nr. 1.428/33/2008, formulată de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. prin avocat Revnic Dana, în contradictoriu cu Guvernul României, s-a solicitat anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, având următorul cuprins:"Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”, şi anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, având următorul cuprins:"Persoanele juridice cu sediul în România, care se înregistrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune”.În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că din textul normativ a cărui nelegalitate a invocat-o rezultă că toate microîntreprinderile cu sediul în România au obligaţia de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.Aceasta înseamnă că au obligaţia de a achita această taxă şi societăţile comerciale care nu au la sediu aparate de televiziune sau de radio, nici alte echipamente tehnice care să permită accesarea serviciilor de radio sau televiziune. Mai mult, au această obligaţie şi societăţile comerciale care nu desfăşoară activitate, ceea ce este nu numai ilegal, ci şi imoral, constituindu-se ca un impozit mascat, în favoarea unui for care nu are niciun fel de atribuţie de serviciu social.Prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.Astfel:– art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impune într-adevăr obligaţia persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora Sfatul Popular să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, dar precizează că au obligaţia de a achita această taxă în calitate de beneficiari ai acestor servicii;– art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice defineşte „taxa” ca fiind „suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”.De altfel, în reglementarea corespunzătoare privitoare la persoanele fizice, ambele hotărâri de Guvern atacate fac această distincţie, între persoanele fizice care deţin receptoare radio sau TV şi cei care nu deţin, aceştia din urmă având posibilitatea depunerii unei declaraţii pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio sau TV. Legal şi moral ar fi ca această distincţie să fie făcută şi în ceea ce priveşte persoanele juridice (în cazul microîntreprinderilor).De asemenea, s-a menţionat faptul că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reţinut că obligaţia prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se respingă acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.Prin cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, a solicitat admiterea cererii formulate şi introducerea Societăţii Române de Radiodifuziune în calitate de intervenient în nume propriu în Dosarul nr. 1.428/33/2008 aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 30 octombrie 2008, având ca obiect anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 formulată de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. împotriva Guvernului României, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nefondată.Prin întâmpinare, reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. a solicitat recalificarea cererii de intervenţie ca fiind o intervenţie accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României, admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, iar pe fond, respingerea cererii de intervenţie şi admiterea acţiunii sale introductive.Examinând acţiunea formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:Prin acţiunea formulată, reclamanta solicită anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susţinând că acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.Reclamanta arată că obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituită doar în sarcina microîntreprinderilor române care deţin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezultă şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care precizează că au obligaţia de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii, precum şi ale art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 care defineşte taxa ca fiind „suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public”.Prin Ordonanţa Guvernului nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea următorul cuprins:"Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizări.(2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sa plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. … (3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutirile de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului." … Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, prin art. 1, a statuat în sensul modificării art. 40 din Legea nr. 41/1994, după cum urmează:"Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate; … b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune; … c) penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; … d) sume încasate din publicitate; … e) sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile; … f) donaţii şi sponsorizări; … g) alte venituri realizate potrivit legii. … (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe. … (3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. … (4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. … (5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalităţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. … (6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune, unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale. … (7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." … La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalităţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" – S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate.Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile respectivei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice, conţinutul programelor Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituţionale din România.Prin Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că „Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.Art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prevede că „taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună”.Conform prevederilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.Potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, „Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare TV, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune”.Art. 2 din acelaşi act normativ statuează că "taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte şi de către persoanele fizice care locuiesc singure".Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune”.Art. 4 din acelaşi act normativ prevede că "valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre".Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”.Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 6 iulie 2004 s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută.De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispoziţiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome”, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.Aşadar, controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare cu aceste dispoziţii.Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi, statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.Noţiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logică raţională, de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.Hotărârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitate şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.Prin interpretarea oficială se înţelege interpretarea făcută în exercitarea atribuţiilor ce îi revin conform legii de un organ de stat.În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicţională, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituţională a arătat că textul nu contravine Constituţiei câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate.Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii care implică lămurirea înţelesului lor, ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii entitatea nu mai desfăşoară niciun fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.Tot agenţilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice.Interpretând norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia, se golesc de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.Interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.Dreptul la informare al acestor entităţi nu poate fi transformat într-o obligaţie de a susţine serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acţiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul său constituţional la informare să fie transformat indirect într-o obligaţie.Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legătura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice. (A se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38.)Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze şi să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.Soluţia legislativă preconizată prin această reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie cuprinse în tratatele internaţionale la care România era parte.Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din hotărârile Guvernului nr. 977/2003 şi nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum e ea definită în Legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 este lipsit de relevanţă.Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstrează că temporar nu desfăşoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice – S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfăşoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societăţii de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.Împrejurarea că această taxă se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor două hotărâri de Guvern atacate.Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Aşa cum am mai arătat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.Precizarea Comisiei Europene că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă prin factura de electricitate constituie o problemă de drept naţional şi împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din hotărârile Guvernului nr. 977/2003 şi nr. 978/2003.Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune, în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să îşi îndeplinească misiunea de serviciu public, aşa cum a fost ea definită şi organizată în fiecare stat membru.Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.Din această perspectivă, cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (1) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în lumina dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, precum şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. Totodată, în temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti.În ceea ce priveşte calificarea cererii de intervenţie în interes propriu, Curtea notează că Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publică sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzură al instanţei de contencios administrativ şi care este direct lezat ori vătămat de acesta să nu poată introduce o astfel de acţiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar dacă indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijină şi poziţia autorităţii publice autoare a actului administrativ contestat.Din această perspectivă, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o intervenţie în interes propriu, cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.Una din consecinţele relevate în prezenta cauză este aceea că în raport cu soluţia dată acţiunii principale se va soluţiona şi cererea de intervenţie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.Aşa fiind, în temeiul art. 50 şi următoarele din Codul de procedură civilă, raportat la art. 28 alin. (1) corelat cu art. (1) şi următoarele din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge şi cererea de intervenţie în interes propriu.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECIDE:Admite acţiunea reclamantei S.C. WEB CONSULT – S.R.L. Cluj, cu domiciliul procesual ales la avocat Revnic Dana, str. Pavel Roşca nr. 1, ap. 7, judeţul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, şi, în consecinţă:Anulează prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.Respinge cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, str. General Berthelot nr. 60-64.Fără cheltuieli de judecată.Se va publică conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 11 decembrie 2008.PREŞEDINTE,LIVIU UNGURGrefier,Marius Traica––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește