SENTINȚA CIVILĂ nr. 1.219 din 25 februarie 2016

Dosar nr. 41.050/3/2014Tribunalul constituit din:

Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Firicel Alexandru în contradictoriu cu pârâtele statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, ministrul afacerilor interne, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, având ca obiect „anulare act administrativ“.

Prin Încheierea de dezbateri din data de 2.02.2016 și, ulterior, prin Încheierea de amânare a pronunțării din data de 10.02.2016, Tribunalul a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 25.11.2014 cu numărul 41.050/3/2014, formulată de reclamantul Firicel Alexandru, în contradictoriu cu pârâții statul român, prin reprezentant Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliție în care o parte este reclamantul în calitate de funcționar public polițist statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relația de muncă cu subsemnatul, iar Direcția de Poliție nu are calitate de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relația de muncă; inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne față de reclamant, atât la data emiterii dispoziției Direcției nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancționat cu mustrare scrisă, și perioada premergătoare emiterii dispoziției de sancționare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziției Direcției nr. 2.042 din 17.03.2014; să se constate că Ordinul Ministerului Afacerilor Interne este nul; să fie anulată dispoziția șefului Poliției Sectorului 3 București nr. 2.042 din 17.03.2014 prin care a fost sancționat disciplinar.În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este esențial să fie calificate noțiunile de angajat și angajator pentru a se determina drepturile și obligațiile părților; arată că nu a fost informat cu privire la aspecte esențiale ale raportului de muncă, în contextul în acre primește ordine de la minister, inspectorat și direcție, dar nu cunoaște cine este angajatorul; ordinul criticat nu a fost publicat și nici comunicat reclamantului; ordinul a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor privind transparența decizională în administrație, Legea nr. 52/2003, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 392/2014 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ce au stat la baza emiterii ordinului; față de aceste motive, cum decizia de sancționare a fost emisă în baza actelor criticate supra, și aceasta, ca act subsidiar, este lovită de nulitate; a arătat că a fost sancționat pentru că și-a exercitat dreptul la liberă exprimare.În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 360/2002, art. 247 din Codul muncii și a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.La data de 8.04.2015 Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamantul este încadrat în cadrul direcției, aceasta având personalitate juridică, că dispoziția de sancționare a fost emisă anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 392 din 2.07.2014, iar dispoziția de sancționare a fost emisă în mod legal.La data de 21.04.2015 Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, motivat de faptul că se solicită să se constate o situație de fapt, excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile pentru capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 400/2004, excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului cu privire la ultimul capăt de cerere, având în vedere că nu acesta a emis decizia de sancționare, excepția prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, motivat de faptul că dispozițiile Legii nr. 360/2002 stabilesc momentul când ia naștere raportul de serviciu, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1.658/2010 stabilește distincția între sectorul public și cel privat, ordinul nu trebuie publicat, iar reclamantul avea acces la actele instanței; a invocat practica judiciară cu privire la ordinul ministrului.La data de 27.04.2015 ministrul a formulat întâmpinare prin care a achiesat la apărările ministerului, arătând, în plus, că nu are calitatea procesuală pasivă, motivat de faptul că direcția juridică este împuternicită să reprezinte și să angajeze ministerul în relația cu instanțele.La data de 13.05.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinări prin care a reiterat cele susținute și a combătut apărările pârâților.A fost administrată exclusiv proba cu înscrisuri, excepțiile procesuale invocate fiind soluționate în ședința din data de 2.02.2016 (f.179).Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:Cu titlu preliminar, Tribunalul a apreciat că primele două capete de cerere – determinarea elementelor raportului juridic de muncă și inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 – constituie elemente de fond, dispoziția fiind adoptată de instanță potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă. Pe de o parte, în primul caz, este vorba de constatarea unei situații de fapt, inadmisibilă în condițiile art. 35 din Codul de procedură civilă, dar care constituie o analiză utilă în pronunțarea asupra capătului de cerere privind anularea dispoziției de sancționare, motiv pentru care a fost oportună calificarea. Având în vedere că s-a solicitat anularea Ordinului nr. 400/2004, sancțiune cu efecte depline, discutarea opozabilității ordinului a devenit superfluă; de asemenea, inopozabilitatea are natura juridică a unei apărări de fond, în condițiile în care capătul de cerere a fost formulat în contextul cererii de anulare a dispoziției de sancționare, astfel că nu are caracterul unei cereri de sine stătătoare, altfel ar fi lipsită de interes, Tribunalul neputându-se pronunța asupra aplicării normelor juridice în general.Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne și a ministrului aceluiași minister, Tribunalul a respins aceste excepții prin Încheierea din data de 2.02.2016, arătând că în analiza fondului se va trasa care sunt persoanele responsabile cu privire la cererea reclamantului.Este adevărat că ministerul și ministrul nu au emis decizia de sancționare și nu se poate trasa responsabilitatea acestora în emitere, în dreptul administrativ calitatea procesuală pasivă având emitentul actelor criticate. În ceea ce privește Ordinul criticat nr. 400/2002, acesta a fost emis de ministru, fiind astfel irelevant cine reprezintă în justiție emitentul, în contextul în care a fost chemat direct acesta.În condițiile în care ministerul și ministrul nu sunt părți responsabile de emiterea decizie de sancționare, aceștia nu pot invoca excepția prescripției, față de dispozițiile art. 2.513 din Codul civil, care rezervă dreptul de a invoca excepția părților raportului juridic.Sub aspectul calității procesuale sunt relevante și cele ce vor fi stabilite infra, la momentul analizei primului aspect din cererea de chemare în judecată – cel relativ la cererea în constatare.Pe fondul cauzei, prin dispoziția șefului Poliției Sectorului 3 nr. 2.042 din 17.03.2014 (f.16I), contestația împotriva acestui act administrativ fiind respinsă prin Decizia nr. 2.381 din 17.04.2014 (f.25I), emisă de directorul general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, reclamantul a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă întrucât a folosit expresii jignitoare, tendențioase, aducând acuzații nefondate la adresa instituțiilor statului.Părțile relevante din decizie: „acte de corupție, înfometare, lipsa randamentului la muncă“, „prin subfinanțarea Poliției Române, prin faptul că lăsați personalul acesteia să se zbată între necesități logistice și legislație ambiguă nu faceți altceva decât să favorizați infracțiunea și infractorii, punând în pericol actul de justiție“, „numai un personal necalificat omite fondul problemei“, „vă sugerez atât dvs. cât și celor care redactează asemenea răspunsuri să lăsați locul celor competenți și abilitați să înțeleagă limba română, nu să terfeliți imaginea instituției Poliției Române, așa cum se întâmplă de ani buni prin decizii pe genunchi, la ordin telefonic, în birouri, pe motiv că așa se dorește chiar dacă este ilegal“, „actualul președinte al României a impus o centură de siguranță care s-a dovedit a fi un ștreang și mi-a tăiat salariul, respectiv cu ajutorul birocraților din birou, mi-a furat sporul de 25% legal“, „există discriminare salarială impusă de foștii nomenclaturiști (comuniștii, bolșevicii, fasciștii, mai ales cei din formațiunea UDMR și securiștii)“, „sporul de 25% pentru studii superioare care mi-a fost luat și dat unui pilos din MAI“.S-a reținut că aceste afirmații au fost calificate drept excesive și incriminatorii, constituind comportamente necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probității profesionale a polițistului și prestigiului instituției. Temeiul juridic reținut a fost art. 12 alin. 1 lit. a) din O MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar și art. 57 lit. a) din Legea nr. 360/2002.Cu privire la primul aspect, respectiv cel prin care s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliție în care o parte este reclamantul în calitate de funcționar public polițist, statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relația de muncă cu subsemnatul, iar Direcția de Poliție nu are calitatea de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relația de muncă, Tribunalul reține că raportul de serviciu este între Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și reclamant.Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1.658/2010 s-a reținut că în sfera publică angajatorul este statul prin diferitele sale entități de la nivel central și local. Această mențiune este suficient de clară, în sensul că statul a delegat prerogativele la nivelul autorităților centrale și locale; cu alte cuvinte, ce a stabilit Curtea a fost că Direcția Generală de Poliție se identifică cu statul român, prin preluarea atribuțiilor specifice. Soluția decurge și firesc din ansamblul normativ, în condițiile în care Direcția se bucură de personalitate juridică – art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218/2002 – și i-au fost date în competență atribuții specifice, aceasta preluând toate drepturile și obligațiile care vizează activitatea de poliție, inclusiv cele conținute în raportul juridic de muncă.Argumentul în sensul că ministerul este angajatorul, potrivit art. 2 lit. d și e din OUG nr. 30/2007, Tribunalul reține că atribuțiile în sistemul public pot fi partajate și pot fi exercitate de mai multe entități.Cu privire la inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne față de reclamant, atât la data emiterii dispoziției Direcției nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancționat cu mustrare scrisă, și perioada premergătoare emiterii dispoziției de sancționare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziției Direcției nr. 2.042 din 17.03.2014 pe motiv că nu a fost informat cu privire la conținutul ordinului, Tribunalul apreciază că apărarea este neîntemeiată.Ordinul nr. 400/2004 a fost emis în condițiile în care anexa la HG nr. 555/2001 era în vigoare, dispozițiile art. 27 alin. 3 stabilind că ordinele nu sunt supuse regimului de publicare, modificările legislative ulterioare fiind fără efect sub acest aspect.Cu privire la anularea Ordinului MAI nr. 400/2004, Tribunalul achiesează la motivele de anulare reflectate în Sentința civilă nr. 5.157 din 10.07.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de Contencios Administrativ și Fiscal, Dosar nr. 22.694/3/2013*, aflat în faza procesuală a recursului.Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 392/2014 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 alin. (2),art. 60 alin.(1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 și au fost declarate neconstituționale aceste dispoziții legale. Potrivit art. 59 alin. (2) „Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului de interne“; art. 60 alin. (1) „Aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației publice și internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin. (1)“; art. 62 alin. (3) „Consiliile de disciplină își desfășoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministerului de interne“.În considerentele Deciziei nr. 392/2014, Curtea Constituțională a reținut că „Or, dispozițiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancțiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Așadar, se ajunge la situația ca un aspect esențial care vizează executarea și/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de față, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităților autorului excepției de neconstituționalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiții, persoana cercetată disciplinar nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate. Or, delegarea de atribuții de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infra legal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.“În aplicarea prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 a fost emis Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației Internelor. Cum dispozițiile legale ce au stat la baza emiterii Ordinului MAI nr. 400/2004 au fost declarate neconstituționale.Or, din moment ce au fost declarate neconstituționale prevederile legale care stabileau că aspectele privind aplicarea sancțiunilor disciplinare, procedura disciplinară și comisiile de disciplină urmează a fi reglementate prin ordin al ministrului, Ordinul MAI nr. 400/2004 este astfel lipsit de temeiul legal.Pentru aceste motive va dispune anularea Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 400/2004, iar, față de caracterul subsidiar al Dispoziției de sancționare nr. 2.042 din 17.03.2014, va dispune și anularea acestui act. Cea din urmă soluție este justificată ca efect al anulării ordinului în baza căruia a fost emis, anularea producând efecte retroactive, iar nu în baza deciziei Curții Constituționale care produce efecte pentru viitor; în acest mod sunt neîntemeiate apărările Direcției în sensul că decizia de sancționare a fost emisă anterior deciziei Curții Constituționale.Chiar și așa, decizia de sancționare nu a fost emisă în mod temeinic.Reclamantul a fost sancționat întrucât a folosit expresii jignitoare, tendențioase, aducând acuzații nefondate la adresa instituțiilor statului; afirmațiile sale au fost calificate drept excesive și incriminatorii, constituind comportamente necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probității profesionale a polițistului și prestigiului instituției.Părțile relevante din decizie: „acte de corupție, înfometare, lipsa randamentului la muncă“, „prin subfinanțarea Poliției Române, prin faptul că lăsați personalul acesteia să se zbată între necesități logistice și legislație ambiguă nu faceți altceva decât să favorizați infracțiunea și infractorii, punând în pericol actul de justiție“, „numai un personal necalificat omite fondul problemei“, „vă sugerez atât dvs. cât și celor care redactează asemenea răspunsuri să lăsați locul celor competenți și abilitați să înțeleagă limba română, nu să terfeliți imaginea instituției Poliției Române, așa cum se întâmplă de ani buni prin decizii pe genunchi, la ordin telefonic, în birouri, pe motiv că așa se dorește chiar dacă este ilegal“, „actualul președinte al României a impus o centură de siguranță care s-a dovedit a fi un ștreang și mi-a tăiat salariul, respectiv cu ajutorul birocraților din birou, mi-a furat sporul de 25% legal“, „există discriminare salarială impusă de foștii nomenclaturiști (comuniștii, bolșevicii, fasciștii, mai ales cei din formațiunea UDMR și securiștii)“, „sporul de 25% pentru studii superioare care mi-a fost furat și dat unui pilor din MAI“.Tribunalul reține că afirmațiile reclamantului nu sunt excesive și nici incriminatorii de o așa manieră să constituie un comportament necorespunzător în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probității profesionale a polițistului și prestigiului instituției, în condițiile în care semnalează nereguli în sistemul de stat, fără să vizeze viața privată sau onoarea funcționarilor. Se mai reține că reclamantul este un membru activ al sindicatului Pro Lex, aceasta justificând cu atât mai mult intervenția reclamantului pentru a semnala neregulile în sistem.De asemenea, potrivit art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice.Exercițiul acestor libertăți ce presupune datorii și responsabilități poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru împiedicarea divulgării unor informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.Cauza de față ridică problema aplicării art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța având datoria să evalueze ingerința din perspectiva întregii cauze pentru a stabili dacă ea a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica par să fie pertinente și suficiente (Zana împotriva Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, §51, și Kyprianou împotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, §171, 15 decembrie 2005).Este de necontestat că sancționarea reclamantului cu mustrare scrisă pentru exprimarea nemulțumirii față de modul în care funcționează autoritățile constituie o ingerință a dreptului la liberă exprimare, ingerință care este previzibilă și accesibilă, dată fiind reglementarea răspunderii disciplinare, și urmărește un scop legitim – protejarea reputației persoanei și instituțiilor.În continuare trebuie analizat dacă ingerința este necesară într-o societate democratică, dacă motivele avansate de pârâți pentru a justifica sancționarea persoanei în cauză sunt pertinente și suficiente.Pentru a se pronunța asupra acestei chestiuni, instanța ține cont în special de termenii utilizați în afirmațiile făcute, de contextul în care aceștia au fost folosiți și de cauză în ansamblul ei, inclusiv de modalitățile în care au fost făcute afirmațiile.Curtea Europeană a analizat deja compatibilitatea incriminării ofensei cu standardele Convenției, aceasta fiind considerată ca având caracter excesiv, atâta vreme cât nu produce niciun efect particular și nu conferă niciun privilegiu raportat la dreptul de a informa și a a-și exprima opinia cu privire la aceasta (a contrario, Artun și Güvener c. Turciei, nr. 75.510/01, §31, 26 iunie 2007).Petentul a săvârșit fapta prin adresarea unor memorii autorităților statului, fără să recurgă la expresii vulgare, gradul de pericol social al faptei este scăzut, prin conținutul său și prin faptul că reclamantul nu a recurs la acte de violență, inclusiv verbală, acțiunea reclamantului nu a vizat viața privată sau onoarea persoanei; cum s-a reținut, relevantă este și calitatea reclamantului.Afirmațiile reclamantului constituie critici de natură politică și administrativă la care un funcționar se expune în exercitarea mandatului în mod inevitabil și conștient, impunând politicienilor să manifeste un grad ridicat de toleranță sub acest aspect (Cauza EON c. Franța, Hotărârea din 14 martie 2013).De asemenea, Tribunalul apreciază că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin raportare la intervenția sa, iar optarea pentru un registru acid, dar moderat, intră sub protecția art. 10 al Convenției.Orice sancțiune aplicată, chiar mustrarea, poate avea un caracter descurajant asupra intervenției ulterioare a reclamantului și care poate juca un rol important în dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general.Pentru aceste motive, soluția de anulare a Deciziei de sancționare nr. 2.042 din 17.03.2014 se impune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:Admite cererea formulată de reclamantul Firicel Alexandru, cu sediul procesual ales la Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul“ din București, sectorul 4, str. Ienăchiță Văcărescu nr. 17A, în contradictoriu cu pârâtele statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în București, sectorul 1, Piața Revoluției nr. 1A, Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în București, sectorul 1, Piața Revoluției nr. 1A, ministrul afacerilor interne, cu sediul în București, sectorul 1, Piața Revoluției nr. 1A, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, cu sediul în București, sectorul 3, Calea Victoriei nr. 19.Anulează Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 și Dispoziția de sancționare nr. 2.024 din 17.03.2014.Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea urmând să fie depusă la sediul Tribunalului București.Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 februarie 2016.
PREȘEDINTE,
Ceslea Nicolae Alexandru
Grefier,
Șerban FlorentinaDECIZIE CIVILĂ nr. 469 din 6 februarie 2017

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește