RIL : Decizia nr. 4/2023 ICCJ. Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din CPC

---

Salveaza (0) Vă rugăm să vă conectați la marcaj Închide Adresa de e-mail Parolă Ține-mă minte No account yet? Register

---

Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131...

Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din Codul de procedură civilă, competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar se va determina:

– cu respectarea specializării primei instanţe (complet/secţie), care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac;

– în considerarea obiectului şi naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa de fond, în cazul soluţionării în prim grad de jurisdicţie a litigiului de către o instanţă care nu cuprinde structuri specializate (secţii/completuri).

Considerente:

[…] 98. Pentru a se răspunde întrebării ce face obiectul sesizării se impune a fi observată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, în cadrul competenţei materiale, se va distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs), şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii (a se vedea paragraful 16 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, şi paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017).

99. Totodată, competenţei rationae materiae stabilite sub aspect procesual în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale (a se vedea paragraful 17 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018).

100. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, „necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părţi doar în faţa primei instanţe sesizate, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială procesuală de soluţionare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea” (a se vedea paragrafele 52 şi 53 din Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020).

101. Este de reţinut faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în cazul hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorie, competenţa funcţională de soluţionare a apelului revine tribunalului. Conform prevederilor art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel de drept comun competentă funcţional să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în primă instanţă este curtea de apel.

102. Potrivit art. 95 pct. 3 din Codul de procedură civilă, tribunalele soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege, iar, conform art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, curţile de apel soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

103. În fine, art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

104. Din aceste texte de lege rezultă că legiuitorul a atribuit competenţa de soluţionare a căilor de atac de reformare (apel, recurs) instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată. Această manieră de determinare a competenţei se raportează la instanţa care a judecat efectiv procesul, pronunţând hotărârea atacată cu apel sau cu recurs, iar nu la instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, să judece un litigiu similar, dacă regulile de competenţă ar fi fost pe deplin observate.

105. Ca atare, competenţa instanţei de apel ori de recurs este una derivată din competenţa primei instanţe sau, după caz, a instanţei de apel care a judecat efectiv procesul. Apelul declarat împotriva hotărârii judecătoriei va fi de competenţa tribunalului, chiar dacă judecătoria era necompetentă material; recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de tribunal în apel va fi de competenţa curţii de apel, chiar dacă, spre exemplu, tribunalul ar fi trebuit să soluţioneze cauza în primă instanţă, iar nu în apel.

106. În urma analizei opiniilor divergente ce au condus la formularea prezentei sesizări, a motivelor expuse în susţinerea acestora, în considerarea prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133, art. 136, dar şi ale art. 245 din Codul de procedură civilă, soluţiile ce se impun a fi pronunţate trebuie nuanţate în funcţie de existenţa sau, dimpotrivă, inexistenţa unei specializări a instanţei de fond (secţie, complet), care a pronunţat hotărârea atacată.

107. Prin urmare, interpretarea expusă în susţinerea primei opinii jurisprudenţiale este cea corectă, însă doar atunci când instanţa de control judiciar este învestită cu soluţionarea unei căi de atac formulate împotriva unei hotărâri a unei instanţe de fond care a pronunţat hotărârea într-o formaţiune de judecată specializată.

108. Pe de altă parte, atunci când hotărârea atacată provine de la o instanţă de fond care nu este structurată în formaţiuni specializate, competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar, în măsura în care aceasta funcţionează cu structuri specializate, se va determina cu luarea în considerare a obiectului şi naturii pricinii, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

109. Aplicând principiul competenţei derivate problemei de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, rezultă că, atunci când pricina a fost judecată de o secţie civilă de drept comun, secţia corespunzătoare a instanţei superioare va judeca procesul, chiar dacă pricina era de competenţa materială procesuală (specializată) a secţiei pentru litigii cu profesionişti ori chiar de contencios administrativ sau de litigii de muncă. Competenţa instanţei de control judiciar se stabileşte în raport cu instanţa ori, după caz, secţia sau completul specializat care a judecat procesul. Singura situaţie în care instanţa de control judiciar îşi poate verifica, în apel sau recurs, competenţa materială procesuală este aceea în care doar de la nivelul instanţei superioare există secţii ori complete specializate pentru materia respectivă, nu şi la nivelul instanţei a cărei hotărâre se atacă.

110. În justificarea acestei soluţii nuanţate se va reţine că, în prima ipoteză, a învestirii instanţei de control judiciar cu soluţionarea căii de atac promovate împotriva unei hotărâri a unei instanţe de fond specializate, verificările asupra competenţei materiale procesuale se definitivează cel mai târziu la primul termen de judecată în faţa acestei instanţe, când părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, astfel că rezultatul lor se va opune inclusiv instanţei de control judiciar.

111. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, care reglementează natura juridică de ordine publică a excepţiei de necompetenţă materială, dar şi dispoziţiile art. 130 alin. (2), ale art. 131 alin. (1) şi art. 136 din Codul de procedură civilă, care determină cu caracter special, derogatoriu de la prevederile generale ale art. 247 alin. (1) din acelaşi cod, momentul procesual până la care părţile sau instanţa din oficiu sunt îndreptăţite să analizeze aspectele referitoare la competenţa materială (funcţională şi procesuală).

112. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială (funcţională ori procesuală) după acest moment nu mai este posibilă, „competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea (…)”.

113. Totodată, „chiar şi în situaţia în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repartizării la secţii sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenţei materiale procesuale” (a se vedea paragrafele 53, 54, 65 şi 73 din Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020).

114. Aşadar, indiferent dacă instanţa de fond specializată şi-a constatat propria competenţă materială prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă ori, dimpotrivă, a omis să procedeze în acest sens, ulterior primului termen de judecată cu procedură completă la care părţile au fost în măsură să formuleze concluzii competenţa materială procesuală va rămâne câştigată acesteia.

115. În aplicarea aceloraşi norme de procedură anterior menţionate, dar şi a jurisprudenţei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, competenţa materială procesuală a instanţei de fond se va păstra, în mod corespunzător, în calea de atac (a se vedea paragraful 164 din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017).

116. Fiind depăşit momentul verificării competenţei materiale prin raportare la natura, obiectul şi valoarea pricinii, astfel cum este acesta determinat de prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar nu va avea posibilitatea de a cenzura, cu ocazia analizei propriei competenţe materiale procesuale în soluţionarea căii de atac, modul în care instanţa de fond specializată s-a declarat competentă material în soluţionarea pricinii, această concluzie fiind valabilă cu atât mai mult în situaţia în care în faza procesuală anterioară a intervenit un regulator de competenţă care a statuat asupra competenţei materiale procesuale.

117. Urmează, astfel, a opera o distincţie între verificările pe care instanţa de control judiciar este îndreptăţită a le realiza, din oficiu, cu ocazia învestirii sale cu soluţionarea căii de atac, verificări care se vor rezuma la observarea specializării instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, cu consecinţa respectării acestei specializări în calea de atac (potrivit celor anterior arătate), şi verificările efectuate în cadrul controlului de legalitate, care pot să privească, în anumite condiţii, inclusiv modul de stabilire de către instanţa de fond a propriei competenţe materiale procesuale în soluţionarea litigiului. Caracterul fondat al unor astfel de critici de nelegalitate, invocate de parte în calea de atac, nu va avea însă drept consecinţă declinarea competenţei materiale procesuale în favoarea unei alte instanţe de control judiciar, ci anularea/casarea hotărârii atacate.

118. În consecinţă, nu pot fi primite argumentele invocate în susţinerea celei de-a doua opinii conturate în jurisprudenţă, potrivit cărora instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri provenind de la o instanţă de fond specializată va verifica propria competenţă materială procesuală prin raportare la „natura, obiectul sau valoarea pretenţiei deduse judecăţii”, în condiţiile în care aceste elemente au fost deja evaluate la stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţei de fond prin raportare la obiectul învestirii acesteia (cererea de chemare în judecată).

119. Concluzionând, în ipoteza în care litigiul a fost soluţionat în fond de o/un instanţă/secţie/complet specializată/specializat (potrivit reglementărilor din legi speciale sau legilor de organizare judecătorească), în cadrul verificărilor privind competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar aceasta va respecta specializarea primei instanţe, care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac, fiind depăşit momentul procesual până la care, în mod obiectiv, putea fi verificată competenţa materială procesuală, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (1) raportat la art. 136 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

120. În cea de-a doua ipoteză analizată, a învestirii instanţei de control judiciar cu soluţionarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond care nu este structurată în formaţiuni de judecată specializate, verificarea competenţei materiale procesuale în calea de atac va avea în vedere obiectul şi natura pricinii, astfel cum au fost determinate de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii atacate, soluţia impunându-se în considerarea rolului excepţiilor în procesul civil şi a circumstanţelor în raport cu care acestea pot fi în mod obiectiv formulate.

121. Instanţa de control judiciar specializată, învestită cu soluţionarea unei căi de atac formulate împotriva unei hotărâri a unei instanţe de fond care nu a judecat într-o formaţiune de judecată specializată, se va confrunta pentru prima dată în cursul procesului cu aspectele referitoare la competenţa materială procesuală, fiind îndreptăţită ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Codul de procedură civilă, să îşi verifice propria competenţă materială procesuală.

122. După cum în mod constant s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, analiza competenţei materiale procesuale a instanţei se efectuează prin raportare la obiectul şi natura pricinii (a se vedea paragraful 16 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, şi paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017).

123. Aşadar, spre deosebire de prima ipoteză analizată, în cazul promovării unei căi de atac împotriva unei hotărâri a unei instanţe care nu este structurată în completuri/secţii specializate, instanţa de control judiciar specializată, cu ocazia verificărilor privind propria competenţă materială procesuală, va avea în vedere obiectul şi natura pricinii, urmând a respecta însă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre se atacă, neputând infirma criteriile pe baza cărora a fost stabilită competenţa de soluţionare în faza de judecată anterioară, spre a proceda la o recalificare a obiectului sau naturii juridice a cauzei.

124. Necesitatea respectării calificării juridice date de instanţa de fond, indiferent dacă a judecat sau nu în secţii sau completuri specializate, actelor şi faptelor deduse judecăţii se impune în procedura de verificare a competenţei materiale procesuale a instanţei de control judiciar, deoarece în această etapă premergătoare soluţionării efective a căii de atac nu se pot analiza chestiuni referitoare la legalitatea hotărârii atacate (corecta calificare juridică a obiectului cererii fiind o chestiune de legalitate a hotărârii).

Publicat in M.Of. nr. 575 din 26 iunie 2023

Sursa: scj.ro, Buletinul Jurisprudentei 2003 Editor-coordonator în materie civilă Judecător Elena Carmen Popoiag, Preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Editor-coordonator în materie penală: Judecător Eleni Cristina Marcu, Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Editori: Andreea Pandrea, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei Alexandru Lungu, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei