RIL : Decizia nr. 3/2023 ICCJ. Interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
|
Redacția Lex24 |
| Publicat in ICCJ: DECIZII, 15/05/2024 |
| |
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabileşte că revine curţii de apel, prin secţia de contencios administrativ sau completurile specializate în litigii de contencios administrativ, competenţa de soluţionare a cererilor privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar.
Considerente:
[…] 76. Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de această lege.77. În acelaşi sens, art. 56 alin. (2) şi alin. (6) lit. a) din Legea nr. 254/2013 stabileşte că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, iar acesta soluţionează plângerea prin încheiere motivată. În cazul admiterii plângerii, se dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligarea administraţiei penitenciarului să ia măsurile legale care se impun.
78. Împotriva încheierii persoana condamnată poate formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.
79. Conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi după criteriul ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, însă ţinându-se seama de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă.
80. De asemenea, conform art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege, transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar se dispune de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
81. Capitolul V din Legea nr. 254/2013 enumeră expres drepturile persoanelor condamnate: libertatea conştiinţei, a opiniilor şi a credinţelor religioase, dreptul la informaţie, dreptul la consultarea documentelor de interes personal, dreptul la asistenţă juridică, dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul la comunicări online, dreptul la plimbare zilnică, dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite, dreptul la vizită intimă, dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri, dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri, dreptul la asistenţă diplomatică, dreptul la încheierea căsătoriei, dreptul de a vota, dreptul la odihnă şi repausul săptămânal, dreptul la muncă, dreptul la învăţământ, dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare.
82. Se constată că în capitolul V al titlului III din Legea nr. 254/2013, ce reglementează drepturile persoanei condamnate, nu este prevăzut un drept al condamnatului de a-şi alege locul unde execută pedeapsa privativă de libertate.
83. De asemenea, nu este reglementat nici dreptul de a executa pedeapsa cât mai aproape de domiciliu, cum nu este prevăzut nici un eventual „drept la transfer” într-un loc de detenţie care este mai apropiat domiciliului decât cel în care este în curs de executare pedeapsa privativă de libertate.
84. Formularea unei cereri de către o persoană condamnată cu privire la orice aspect intervenit pe parcursul executării pedepsei nu determină ipso facto includerea unui astfel de demers în categoria drepturilor persoanelor deţinute. Aceste drepturi sunt expres reglementate de lege, astfel încât nu orice solicitare formulată de un deţinut atrage aplicarea procedurii speciale.
85. Argumente suplimentare rezultă din dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 245/2013, potrivit cărora:
(1) Centrele educative şi centrele de detenţie sunt instituţii specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(2) Centrele educative şi centrele de detenţie se organizează şi funcţionează prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) În cadrul centrelor se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare, în raport cu regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate, sexul, vârsta persoanelor internate şi nevoile de protecţie, educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială ale acestora.
(4) În cadrul centrelor de detenţie, prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, se înfiinţează secţii de arestare preventivă pentru minorii arestaţi în curs de judecată.
(5) Persoana internată execută măsura, de regulă, în cel mai apropiat centru de localitatea de domiciliu, potrivit arondării stabilite de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
86. Totodată, art. 108 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, cu privire la transferarea deţinuţilor, stabileşte:
(1) Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în următoarele situaţii:
a) stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în situaţia în care acesta nu se încadrează în profilul unităţii;
b) depăşirea capacităţii de cazare a penitenciarului;
c) înscrierea deţinuţilor la cursuri de formare profesională ori de instruire şcolară;
d) folosirea deţinuţilor la muncă, la activităţi de educaţie şi de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
e) în cazul deţinuţilor pentru care măsurile de siguranţă, de asigurare a ordinii şi disciplinei la nivelul penitenciarului sunt neîndestulătoare;
f) pentru încheierea căsătoriei;
g) alte motive temeinic justificate.
(2) Deţinuţii pot formula cereri de transfer în alt penitenciar. În cazul în care cererile de transfer sunt transmise Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, acestea se remit administraţiei penitenciarului, în vederea avizării de către comisia prevăzută de art. 32 din Lege.
(3) Cererilor formulate de alte persoane sau organizaţii nonguvernamentale li se vor da curs doar în măsura în care acestea sunt însuşite de către deţinuţi.
(4) Transferarea deţinuţilor la un alt penitenciar se face conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 45 alin. (1) din Lege şi va ţine cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora.
87. Se constată, aşadar, că apropierea locului de deţinere de domiciliu reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea penitenciarului, însă el nu are o valoare absolută, fiind în corelare cu alte aspecte, care ţin de specificul naţional, şi anume: regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, dar şi de necesitatea ca administraţia să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare şi să asigure condiţii cât mai bune de cazare acestora.
88. Raţiunea ce exclude calificarea criteriului de alocare menţionat ca drept al persoanei condamnate se sprijină pe necesitatea de a exista un echilibru la nivelul sistemului penitenciar, apt a fi realizat doar de manieră centralizată, Administraţia Naţională a Penitenciarelor fiind instituţia chemată să coordoneze activitatea de executare a pedepselor la nivelul întregului sistem.
89. Nu în ultimul rând se constată că stabilirea pe cale de interpretare a unui drept la executarea pedepsei în proximitatea domiciliului poate genera consecinţe insurmontabile, având în vedere că nu există un penitenciar în fiecare judeţ şi este necesar a fi asigurată şi departajarea pe regimuri de executare şi categorii de persoane custodiate pentru gestionarea judicioasă a spaţiilor şi menţinerea unui echilibru just între interesele tuturor persoanelor custodiate. În mod evident condamnarea unei persoane la o pedeapsă ce atrage regimul închis poate să nu mai fie compatibilă cu criteriul penitenciarului aflat în proximitatea domiciliului, dacă în judeţul respectiv nu există un penitenciar de regim închis. Acelaşi raţionament este valabil pentru condamnaţii-femei, în raport cu existenţa unui singur penitenciar specializat la nivel naţional.
90. Prin urmare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate verifica doar măsurile luate de administraţia penitenciarului, ce pot constitui încălcări ale drepturilor persoanelor private de libertate enumerate în capitolul V al legii, în vreme ce măsuri cum sunt cele luate de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, de respingere a cererilor de transfer, nu pot fi analizate pe calea plângerii reglementate de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013.
91. De asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu recunoaşte persoanelor private de libertate dreptul de a alege locul în care să execute pedeapsa.
92. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că detenţia, ca orice altă măsură care privează o persoană de libertatea sa, implică limitări proprii unei asemenea situaţii, mai ales asupra vieţii sale private şi de familie pe timpul executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate, persoanele private de libertate continuând să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale, mai puţin de dreptul la libertate.
93. Curtea a reţinut că atât textul Convenţiei, cât şi reglementările internaţionale privind tratamentul deţinuţilor (Regulile penitenciare europene din 1987 şi din 2006, standardele anterioare ale Uniunii Europene şi ale Naţiunilor Unite, şi anume cele din 1973 privind Regulile minime ale Consiliului Europei pentru tratamentul prizonierilor, normele minime ale Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1955 pentru tratarea prizonierilor) permit familiilor persoanelor private de libertate să comunice cu acestea atât în scris, cât şi telefonic, astfel că dificultăţile cu care se pot confrunta solicitanţii nu sunt, prin urmare, excesive şi nu vor face viaţa de familie imposibilă (în acest sens cauzele Bădulescu contra Portugaliei, Ciupercescu contra României, Polyakova şi alţii contra Rusiei).
94. Raportat la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 martie 2017 în Cauza Polyakova şi alţii contra Rusiei, este de menţionat că regulile europene ale penitenciarelor recomandă alocarea deţinuţilor, pe cât posibil, în penitenciare din apropierea domiciliilor lor, scopul fiind facilitarea vieţii de familie şi a reabilitării persoanei condamnate.
95. Această recomandare îşi găseşte reflectare şi în legea naţională, respectiv în art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.
96. În acest context, garanţiile specifice art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului se raportează la existenţa unor mecanisme de echilibrare a intereselor individuale şi publice concurente în evaluarea proporţionalităţii măsurii de alocare într-un anume penitenciar, neatrăgând însă calificarea ca drept al persoanei condamnate a recomandării de executare a pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu.
97. Ca atare, relevante în decelarea regulilor de competenţă sunt exclusiv normele naţionale. Or, Legea nr. 254/2013 cuprinde norme de competenţă numai cu privire la soluţionarea plângerilor deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de această lege.
98. Stabilirea locului de executare a pedepsei privative de libertate într-un penitenciar cât mai aproape de domiciliu sau transferarea într-un astfel de penitenciar nefiind un drept al persoanei condamnate, cererea de anulare a deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor referitoare la stabilirea locului de executare sau transfer nu este de competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
99. Pe un alt palier de analiză, se constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 254/2013 care stabilesc atribuţiile administrativ jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere nu se referă la controlul măsurilor dispuse de autoritatea ierarhic superioară unităţii unde a fost desemnat. Soluţiile pe care le poate dispune judecătorul de supraveghere cu ocazia soluţionării plângerilor privind încălcarea drepturilor sunt detaliate în art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, iar modificarea sau anularea poate privi exclusiv măsuri luate de administraţia penitenciarului în care judecătorul a fost delegat.
100. În concluzie, cererea persoanei condamnate îndreptată împotriva deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu se referă la un drept protejat de legea specială a executării pedepselor, motiv pentru care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care extrag din sfera competenţei instanţei de contencios administrativ controlul actelor administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
101. Astfel, competenţa de soluţionare a cererilor de acest fel nu aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ci curţilor de apel, ca instanţe de contencios administrativ, determinate după rangul autorităţii al cărei act se atacă, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
102. Dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 au fost supuse interpretării şi aplicării unitare instanţei supreme, care, prin Decizia nr. 14/2017, a stabilit competenţa în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile prin care s-ar fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate, chiar dacă ulterior persoana condamnată a fost transferată definitiv sau temporar.
103. Însă decizia menţionată rezolvă chestiunea de drept a competenţei între judecătorii de supraveghere a privării de libertate sub aspectul soluţionării unei plângeri formulate de un deţinut care apoi a fost transferat. Decizia nu este aplicabilă şi în cazul competenţei soluţionării cererilor care au ca obiect solicitările de transfer, cele două chestiuni fiind total diferite.
104. Pe cale de consecinţă, raţionamentul instanţelor care au atribuit competenţa de soluţionare a cererilor prin care se atacă actele emise de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate nu îşi găseşte sprijin în normele supuse interpretării şi nici în considerentele deciziei interpretative ultim evocate. […]
Publicat in M.Of. nr. 542 din 16 iunie 2023
Sursa: scj.ro, Buletinul Jurisprudentei 2003
Editor-coordonator în materie civilă
Judecător Elena Carmen Popoiag, Preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Editor-coordonator în materie penală:
Judecător Eleni Cristina Marcu, Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Editori:
Andreea Pandrea, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Alexandru Lungu, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei