PLAN DE MANAGEMENTdin 14 iunie 2023

* diferența de suprafață între determinarea GIS și suprafața menționată de Legea nr. 5/2000 este de 515, 89 ha.Prevederile Planului de management se aplică pe raza ariilor naturale protejate vizate și pentru anumite domenii, peste limitele acestora, astfel:a.anumite acțiuni implică comunitățile locale care au proprietăți în parc sau sunt influențate în mod direct de activitățile din Parc; ... b.acțiunile de educație și conștientizare publică se extind pe raza județului sau chiar la nivel regional/național; … c.activitățile din afara limitei unei arii naturale protejate, care pot genera un impact negativ semnificativ asupra habitatelor naturale sau speciilor sălbatice pentru care au fost desemnate, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007, cu modificările și completările ulterioare. ...  …  …  … 2.MEDIUL ABIOTIC AL ARIILOR NATURALE PROTEJATE2.1. a.GeologieMasivul vulcanic Călimani se sprijină pe un fundament constituit din șisturi cristaline și formațiuni sedimentare mezozoice ce aparțin zonei cunoscută sub denumirea de cristalino-mezozoică, pe depozite ale flișului transcarpatic și formațiuni sedimentare miocene și pannoniene din Depresiunea Transilvaniei (Săndulescu, 1984).Masivul Călimani reprezintă cea mai voluminoasă și mai complexă arie vulcanică, nu numai ca parte a lanțului vulcanic Călimani-Gurghiu-Harghita, dar și din întreaga Românie. Datele de vârsta radiogenă K-Ar relevă faptul ca activitatea vulcanică s-a desfășurat intre 10,5 și 6,5 milioane de ani (Pecskay et al., 2006).Pentru a ușura înțelegerea evoluției Masivului Călimani, aceasta urmează să fie prezentată într-o serie de schițe evolutive simplificate care includ și activitatea vulcanică contemporană din munții Gurghiu de nord, situați la sud de râul Mureș (Szakacs, Seghedi, 1996; Fieliz and Seghedi, 2005; Seghedi et al., 2005, 2017, date nepublicate):A.10,5-8,5 Ma. Cele mai vechi roci aparțin unor roci intruzive, subvulcanice (simbol IN pe schiță) de-a lungul unei fracturi orientate NV-SE; Aceste corpuri au fost exhumate prin eroziune în timpul Pliocen-Cuaternarului. Ele au fost datate intre 10,5-9,5 milioane de ani. Corpurile intruzive subvulcanice de la Strunioru -(1885 m) și Bistricioru- (1989 m) reprezintă astfel de intruziuni de mari dimensiuni situate în partea de nord-vest a masivului vulcanic. Activitatea vulcanică de tip efuziv și exploziv a început aproximativ acum 9, 5 milioane de ani cu generarea mai multor vulcani de varii compoziții (andezite, dacite, riolite) și dimensiuni de-a lungul unor falii orientate NE-SV. Cei mai importanți vulcani de la vest la est sunt: Budacul (B), grupul de vulcani Rusca-Tihu (VRT), Drăgoiasa (D) și Sărmaș (S), iar în Munții Gurghiu, vulcanul Jirca (J). În decursul acestei activități vulcanice inițiale cea mai intensă și voluminoasă activitate a aparținut grupului de vulcani Rusca-Tihu, care au atins dimensiuni considerabile (2500-3000 m). ... B.8,5-8,0 Ma. În această perioadă au avut loc fenomene de distrugere a grupului de vulcani Rusca-Tihu. Dimensiunile mari ale acestui grup de vulcani și o serie de fenomene geologice au facilitat prăbușirea conurilor principale și formarea unor produse de prăbușire cunoscute sub denumirea de "avalanșă de debrite" (Szakacs, Seghedi, 2000). Ele au fost orientate în vest dar mai ales în sud unde au ajuns până la cca. 70 de km de sursă. … C.8,5-7,5 Ma. În această perioadă activitatea vulcanică continuă la sud de vulcanii Rusca-Tihu, generând atât produse efuzive (lave) cât și produse explozive (piroclastite). Ele au fost denumite generic formațiunea de Rusca-Tihu (FRT). În acest timp a început la sud și activitatea vulcanică a structurii vulcanice Fâncel-Lăpușna (F-L). ... D.7,5-6,5 Ma. Acesta perioada coincide cu generarea structurii vulcanice Călimani (CC). Volumul mare de lave expulzate a generat la final un colaps gravitațional rezultat în morfologie în actuala calderă vulcanică. Activitatea vulcanică post-calderă se încheie cu o serie de vulcani de mici dimensiuni generați în interiorul calderei (Negoiul Românesc) sau la exteriorul acesteia (Pietricelu, Drăgușul și Puturosul). Tot în acest interval de timp s-a generat și edificiul de tip calderă Fâncel-Lăpușna (F-L) în urma unei erupții explozive de mari dimensiuni, cunoscută în literatură ca erupție de tip Plinian. … Elementul principal al Masivului vulcanic Călimani îl constituie caldera situată în partea central-nordică a masivului, cu un diametru de circa 10 km, formată în urma unui proces de prăbușire, condiționat de diminuarea presiunii rezervorului magmatic al mai multor centre de emisie conjugate: Căliman-Izvor, Voivodeasa, Rețitiș, Pietrosul, în urma dislocării unui volum important de magmă fluidă (Seghedi et al., 2005). … 2.1. b.ReliefMasivul Căliman are forma aproximativă a unui dreptunghi, cu lungimea de circa 60 km și lățimea medie de peste 30 km, cu o suprafață în jur de 2.000 kmp.Imensa potcoavă formată din crește cu altitudini în jur de 2000 m nu este altceva decât marginea vechii caldere, iar platourile slab înclinate către exterior reprezintă curgeri de lavă. În interiorul calderei, produsele vulcanice au fost caolinizate și silicifiate, relieful apare foarte accidentat, spre deosebire de relieful liniștit cu forme domoale din zonele de dezvoltare a pânzelor efuzive andezitice de la exterior. Rocile vulcanice caolinizate și limonitizate din caldera Călimanului au condus la apariția grotelor Luanei, cu stalactite și stalagmite silicioase și oxidate, care mai apoi au fost distruse în timpul activităților de extragere a sulfului.Bazinul superior al râului Neagra, care a străpuns craterul, prezintă aspectul unei depresiuni - ca o pâlnie uriașă delimitată de o ramă montană, jalonată de cele mai înalte vârfuri, de unde coboară radiar către centru. Călimanul domină regiunile înconjurătoare, înălțându-se deasupra Munților Bârgău și a dealurilor din Podișul Transilvaniei. Denivelarea și individualizarea Călimanului sunt accentuate prin prezența depresiunilor formate în roci mai puțin rezistente, de eroziune, Toplița, Stânceni, Neagra, Lunca Bradului, Răstolița în Defileul Mureșului; Drăgoiasa, Bilbor și Secu la est; Țara Dornelor, la nord.Defileul Mureșului – limita sudică, este un culoar desfășurat între Toplița și Deda, pe o lungime de 42 km, care constituie cea mai mare vale de străpungere din lanțul vulcanic, caracterizată prin prezența unor sectoare foarte înguste, cu versanți abrupți și înalți, cu numeroase conuri de dejecție alcătuite din pietriș și bolovăniș de natura vulcanica. Pe alocuri, valea se lărgește făcând loc unor depresiuni. Plafonul culmilor, cu aspect deluros, se menține între 900-1.000 m, fiind încadrat de pintenii podișului vulcanic înălțat, destul de rapid, la peste 1.000-1.200 m; la extremitățile depresiunii, valea se îngustează spre zona montană, dar se deschide sub formă de pâlnie către Podișul Transilvaniei și Toplița – Gheorgheni.Podișul Călimanului este situat între 1.300-1.600 m, fiind dominat de o cupolă grandioasă ce se ridică până la 2.100 m. Înălțimea și masivitatea acestuia se mențin și în zonele marginale. Văile înguste și adânci, cu o altitudine de 400 - 600 m, sunt împădurite.Altitudinea și structura vulcanică explică lipsa pasurilor de înălțime. Șaua cea mai largă și mai adâncă se desfășoară între Bistrița Transilvană, în bazinul superior al Colbului, și izvoarele pâraielor Secu și Scurtu din bazinul Răstoliței care separă zona înaltă de podișul vulcanic vestic, cu altitudini sub 1600 m; covata Tihului – înșeuare amplasată între Strunioru și Ciungetu – face legătura între bazinul Tihului și cel al Dornei.Partea cea mai înaltă a masivului constituie domeniul pășunilor alpine, cu izvoare abundente și viață pastorală relativ dezvoltată. Eroziunea fluvială foarte activă, dezagregările intense și glaciațiunea pleistocenă au modelat formele vulcanice inițiale. Craterele au fost distruse prin prăbușiri și eroziune, prezentând, în cazul calderei, diametre de până la 10 km, iar văile s-au adâncit cu circa 800 m.Versanții Masivului Călimani au aspecte foarte variate. Cel nordic, spre izvoarele Dornei și ale Negrei Șarului, este mai fragmentat, mai abrupt și cu căldări glaciare din care se rostogolesc râuri torențiale. Versantul estic, înălțat deasupra depresiunilor Drăgoiasa și Bilbor, corespunde unui podiș de lave dominat de măguri mari. Versantul sudic, care începe din muchia meridională a craterelor, are aspectul unui podiș neted ce cade în trepte largi spre Defileul Mureșului: cele superioare, dispuse imediat sub conul central, sunt aproape orizontale, înmlăștinite sau acoperite de turbării, iar treptele inferioare sunt împădurite masiv, chiar în cadrul văilor adânci și înguste.Masivul Negoiu Unguresc - Pietrosu, cu relief alpin total deosebit în comparație cu restul lanțului vulcanic, reprezintă partea cea mai importantă a Călimanului, o creastă orientată nord-vest- sud-est, cu o lungime de peste 4 km, cu înălțimile cele mai mari, alcătuită din stive de lave andezitice - orizontale sau slab înclinate care se dezagregă ușor, ducând la apariția unor acumulări imense de blocuri dispuse haotic și grohotișuri ce curg pe pante.Vf. Pietricelu – 1.993 m, este ultimul aparat vulcanic din zona înaltă a Călimanului. Spre est, se desfășoară Vf. Rețitiș de 2.021 m, care în partea nordică are un perete zimțat, știrbit de căldări glaciare, în timp ce flancul sudic coboară sub forma unui platou cu pantă domoală, acoperit cu blocuri dezagregate imediat sub vârf.Spinările domoale ale Bradului Ciont cu o altitudine de 1.899 m, și plaiurile întinse ale Voivodesei - 1.825 m, acoperite de blocuri dezagregate, dispuse haotic, fac legătura cu Călimani-Izvor de 2.031 m și Călimanul Cerbului de 2.013 m, care jalonează creasta ce se abate către nord- est, iar Vârful Haitii de 1839 m, prezintă ca o cupolă cu trei mameloane distincte.Către nord-vest Pietrosul se continuă prin Vârful Măieriș – 1885 m, Vârful Tamăului – 1.861 m, Pietrele Roșii – 1705 m, Vârful Munceilor sau Doisprezece Apostoli – 1760 m, Vârful Lucaciu – 1770 m, și Buza Șerbii de 1530 m, ca o creastă din care coboară o serie de prelungiri cu pante domoale, orientate spre pârâul Haitii. Vârfurile desfășurate între Călimanul Cerbului din partea nord- estică și Lucaciu – Șerba, în sectorul nord-vestic, culminează cu Vârful Pietrosu – 2100 m, jalonând marea calderă a Călimanului. Creasta înaltă se continuă la vest de Pietrosu cu Muntele Gruiu – 1882 m, Vârful Ruscii – 1.913m, Vârful Ciungetu – 1923 m, Strunioru – 1885 m, Bistricioru – 1989 m și Zurzugău – 1.907 m, iar mai la nord, Străcior – 1963 m. În rest, Călimanul prezintă înălțimi mai mici, cu excepția unor vârfuri ca: Drăgușu – 1768 m, Tihu – 1799 m, Leu – 1162 m, Tarnița – 1050 m, Gișa sau Vișa Mare – 1482 m, ce corespund unor conuri secundare ce domină regiunile periferice.Ca pondere, podișul vulcanic ocupă cea mai mare parte, cu altitudini cuprinse între 1.300 și 1.600 metri, desfășurându-se în jurul masivului central Negoiu Unguresc- Pietrosu, mai ales către vest. Predomină suprafețele plane, etajate asemenea unor trepte uriașe, cu văi larg deschise spre obârșii și cu aspect de defileu la ieșirea din zona montană. Apar numeroase dealuri cu spinarea lățită ca Dealul Deluganu, Dealul Lat sau conică - bâtci, precum: Poiana Calului, Vulturu, Dealul Negru, Tarnița, care pot fi urmărite de-a lungul Mureșului, între Bistra și Toplița sau deasupra Bilborului. Se întâlnesc și numeroase fronturi de lavă a căror orizontalitate este bine evidențiată de toponimie: Dealul Lat, Lopata, Șesul Paltinului, Șesul Porcului, Șesuțul.În zona de contact cu Podișul Transilvaniei, la vest, platoul se sfârșește spre exterior printr-un abrupt de 400-500 m, atingând extensiunea maximă în partea de vest a Călimanului, unde ocupă suprafețe de zeci de kilometri pătrați – dealurile Vulturu, Negru, Moldovanca, Șesuțului. Văile adânci, radiare, au decupat podișul în mai multe compartimente, cu poduri etajate, întrerupte de măguri cu înălțimi ce oscilează între 1.000 – 1.500 m: Podișul Poiana Calului, cel mai extins, situat între văile Bistrița și Secu; Podișul Ilișoara, desfășurat între văile Răstoșana și Lomaș și Podișul Voivodeasa, în sudul Călimanului, de-a lungul Mureșului; Podișul Păltiniș, încadrat de văile Secu – Toplița și Neagra Șarului, în partea estică a masivului înalt și deasupra depresiunilor Drăgoiasa și Bilbor; Podișul Buba la nord-vest, amplasat între Negrișoara și Depresiunea Colibița.Călimanul este singurul masiv vulcanic din România ce poartă amprenta glaciațiunii cuaternare, ale cărei urme s-au conservat în sectoarele cu masivitate mai mare și acolo unde insolația a fost mai redusă. Zăpada spulberată de vânt sau provenită din avalanșe acoperă fundul căldărilor glaciare, formând în timpul iernii un strat cu grosimi ce pot depăși 10 metri și persistă până în luna iulie sau chiar începutul lui august. Căldările glaciare cele mai caracteristice sunt grupate pe versantul nordic al Rețitișului, suspendate la înălțimea de 1.900 m, în bazinele torențiale ale afluenților mai importanți din cursul superior al râului Neagra Șarului. Căldările erau ocupate, cu circa 4-5 milioane de ani în urmă, de ghețari care înaintau pe văi, atingând lungimi maxime de 3 km. În partea nordică a Negoiului Unguresc, la altitudinea de 1850-1.900 m apar două căldări mai mici, sub Pietrosu, trei căldări situate la înălțimea de 1870 m.Un peisaj inedit este acela modelat în vulcanoclastite, care acoperă mari suprafețe. Acestea au generat cele mai fantastice forme, acolo unde eroziunea a fost foarte activă reușind să modeleze materialele rezultate din erupții explozive. Pe alocuri, "răsar" stânci uriașe de 4050m înălțime, constituite din elementele rotunjite, cu mărimi variabile. Adesea pot fi văzuți pereți verticali puși în evidență prin apariția crăpăturilor ce fragmentează masa vulcanoclastitelor și care se întâlnesc frecvent pe versantul vestic al Pietrelor Roșii – Tamău. Stânci rotunjite domină în Pietrele Roșii, sub vârfurile Călimanul Cerbului, Doisprezece Apostoli, Lucaciu, Tihu și Ciungetu, de-a lungul Mureșului – pe flancul sudic al Călimanului, sau în partea estică, deasupra Drăgoiesei.Sectorul Tamău - Lucaciu de pe latura vestică a calderei, prezintă aspectul unei culmi convexe, întreruptă de pereți verticali. Apar stânci cu aspect de turnuri sau piramide, asemenea unor piloni de poduri - Podul de Piatră, reziduuri ale unor mari înălțimi ce dominau odinioară platoul. S-au păstrat numeroase stânci semețe, cu forme curioase și fantastice- ciuperci și ziduri de piatră, figuri bizare asemenea unor sfincși grupați în jurul vârfului Tihu, de pe flancul sudic, sau răvășite pe Ciungetu și, mai ales, în cetățile de piatră ale Călimanului, între Tamău și Lucaciu. Sectorul acesta, cu o lungime de circa 15 km, reprezintă un promontoriu îndreptat spre Vatra Dornei care separă cele două bazine ale Țării Dornelor, Cetatea Tămăului, Dragonii din Pietrele Roșii, Doisprezece Apostoli și Lucaciu.Tipul acesta de relief a luat naștere prin acțiunea de eroziune exercitată de apele de șiroire și de cele cu regim torențial care au reușit, de-a lungul timpului, să fragmenteze rocile vulcanoclastice, la acest proces adăugându-se dezagregarea termică, inclusiv cea prin îngheț- dezgheț datorată apei din fisuri și diaclaze, descompunerea chimică și, în final, fasonarea eoliană și a picăturilor de ploaie. Uneori, stâncile Călimanului s-au relevat cu înfățișări mai ciudate, cu caractere zoomorfe sau antropomorfe, asemenea altora de acest fel risipite în Carpații noștri. "Moșul" constituie "statuia" cea mai importantă din ansamblul aproape circular al formațiunii numite Doisprezece Apostoli, asemenea unui cromleh, datorită faptului că prezintă trei fațete distincte, dar toate cu chip uman. ... 2.2.ClimaStudiile de specialitate încadrează zona luată în studiu, în tipul de climat "Călimani- Rarău", caracterizat sub aspect termic drept rece și sub aspect hidric, moderat uscat.În cadrul complexului fizico-geografic al munților Călimani, în geneza elementelor climei, un rol primordial îl are relieful. Neomogenitatea ridicată a acestuia se reflectă pregnant asupra climei în ansamblu și asupra regimului diverselor elemente și fenomene meteorologice. Prin altitudine, expoziția versanților și înclinarea lor, relieful are un rol deosebit în dezvoltarea proceselor meteorologice.Astfel, apariția și propagarea fenomenelor de foehn și a inversiunilor termice, au un rol primordial în caracterizarea elementelor componente ale climatului regional și local. Plecând de la faptul că toate aceste elemente se manifestă diferit în cadrul creat de diversitatea mare de mase de aer ce străbat teritoriul, s-a întreprins pe baza situațiilor aerosinoptice o analiză a frecvenței diferitelor mase de aer ce își pun amprenta asupra climatului zonei.Masele de aer maritim-polar - dețin frecvența anuală cea mai ridicată - 45,9 %, având maximul în luna iunie - 5,1 %- și minimul în luna septembrie - 2,7 %. Pe anotimpuri, ponderea cea mai ridicată se menține în primăvară și cea mai scăzută toamna. Având în vedere că aceste mase sunt induse cu precădere ca urmare a acțiunii depresiunii islandeze sau a anticiclonului azoric, ele conduc vara la o vreme instabilă, mai răcoroasă, cu precipitații bogate, iar în anotimpul rece, au o acțiune mai atenuantă asupra temperaturilor cu precipitații sub formă de ploaie. Sunt masele de aer care, în mod frecvent, prin escaladarea versanților, conduc la fenomene de foehn în zonă.Masele de aer continental – polar survolează teritoriul cu o frecvență anuală de 33,5 %. Luna când ating ponderea maximă -4,3 %, este septembrie, iar minimul în luna iunie -1,8 %. În raport cu anotimpurile, se poate afirma că sunt masele de aer caracteristice toamnei, formate și transportate de anticicloni continentali din Europa și Asia. Iarna, masele sunt aduse în spațiul țării noastre, în cadrul dorsalei sud-vestice a anticiclonului siberian, de nucleii desprinși din anticiclonul azoric sau siberian și centrați deasupra Europei centrale, sau, într-o proporție mai redusă, de către anticiclonul scandinav, prin periferia sa sudică. Vara, aceste mase de aer produc o vreme răcoroasă, cu precipitații reduse, mai ales sub formă de averse însoțite de descărcări electrice, iarna conduc la scăderea temperaturilor. Sunt mase de aer care toamna induc o vreme frumoasa și stabilă, în lunile septembrie și octombrie. Pentru climatul montan sunt extrem de importante, mai ales pentru faptul că ele conduc la o frecvență mai ridicată a inversiunilor termice, cu precădere în semestrul toamnă-iarnă.Masele de aer arctic au o frecvență mult mai scăzută decât cele de origine polară -6,1 %- anual, manifestându-se mai pregnant în lunile hibernale, decembrie și ianuarie. În lunile de primăvară-vară pot fi prezente numai accidental. Ele produc răcirile cele mai drastice din timpul iernii. Deplasarea lor are loc în cadrul circulației ultrapolare, fiind înlesnită fie de anticiclonul ruso-siberian, când aceasta tinde să coboare spre sud, fie de dorsala anticiclonului scandinav prin partea sa estică. Aceste mase de aer pot să favorizeze înghețurile târzii de primăvară, precum și cele timpurii de toamnă. De asemenea, în lunile de iarnă, conduc în mod frecvent la înregistrarea inversiunilor termice.Masele de aer maritim tropical- dețin o frecvență foarte redusă -1,9%, manifestându-se mai pregnant în lunile de vară -maximul 0,5%- în luna august. Ele își au originea la latitudinile subtropicale ale Oceanului Atlantic sau în Marea Mediterană și sunt transportate de depresiunile barice mediteraneene. Ele induc o vreme cu temperaturi ridicate și ploi calde.Masele de aer continental - tropical au o frecvență mai ridicată decât cele maritim- tropicale -4,2 %. Frecvența maximă se înregistrează în luna august -1,1 %. Advecția acestor mase de aer se produce datorită acțiunii unor centrii semipermanenți în Asia Mică și Peninsula Arabică, a căror activitate se extinde uneori și la latitudini mai nordice. Aceste mase de aer conduc la perioadele estivale cu cele mai ridicate temperaturi când se înregistrează maximele absolute. În cazul unor dezvoltări cu totul accidentale în timpul iernii, ele dau naștere așa numitelor "ferestre calde", destul de frecvente în ultimii ani.Pe lângă aceste forme de circulație generală a atmosferei datorită interacțiunii permanente cu suprafața subiacentă, un rol important îl joacă și circulația locală, caracterizată printr-un schimb permanent de aer între altitudinile înalte și cele joase. Cauza acestui schimb o constituie contrastele termice și barice. Acest schimb este mai pregnant în lunile de vară, când, seara și noaptea are loc o scurgere a aerului dinspre munte, iar în prima parte a zilei, aerul se ridică dinspre depresiune înspre zonele înalte. Acest circuit permanent sub forma brizei de munte, conduce la moderarea temperaturii aerului.Interdependența dintre circulația generală a atmosferei și caracteristicile suprafeței active la care se adaugă și radiația nocturnă, constituie cauza principală a inversiunilor termice. Zona luată în studiu se caracterizează, datorită particularităților orografice, ca o regiune cu inversiuni termice evidente, atât sub raportul duratei și intensității, cât și al frecvenței.Durata producerii fenomenelor este extrem de importantă. De regulă, extinderea nu depășește 24 de ore, inversiunile producându-se în general în perioada înregistrării minimei diurne, pentru ca apoi temperaturile să se egalizeze și să revină la raporturi normale. Inversiunile cu durata de peste 24 de ore se înregistrează mai ales toamna și iarna, frecvența acestora atingând valoarea de 14% pentru Călimani.Extinderea temporală a inversiunilor termice este determinată atât de durata și intensitatea condițiilor atmosferice, cât și de condițiile orografice, putându-se manifesta pe perioade lungi de timp, peste 96 de ore în zona Călimani.Un raport substanțial în sporirea intensității și duratei inversiunilor termice în sezonul hibernal, îl are prezența stratului de zăpadă, întrucât radiația nocturnă rămâne totuși factorul esențial în producerea unor astfel de fenomene.Temperatura medie anuală este cuprinsă între 2,4-4,0°C. Amplitudinile termice anuale sunt cuprinse între 15,1 și 24,9°C. În zona montană, masele de zăpadă frânează încălzirea din primăvară. De asemenea, toamnele sunt mai calde. Acest fapt explică de ce climatul din Călimani are o continentalitate termică scăzută, dar anii bogați în precipitații hibernale pot conferi și un caracter oceanic. Acestea sunt însă situații accidentale.Durata stratului de zăpadă se întinde pe o perioadă cuprinsă între 139 și 208 zile. Aportul de precipitații este cuprins între 97-502 mm.Cantitatea anuală de precipitații este foarte variabilă având ecartul între 579-1653 mm. Media multianuală este 1022 mm. Cea mai bogată lună în precipitații este iulie - 198,2 mm, iar cea mai săracă este noiembrie - 33,5 mm. … 2.3.HidrografieMasivul Călimani, prin forma și structura sa specifică vulcanilor, obligă apele care-l brăzdează - tributare Someșului, Mureșului și Bistriței moldovenești - să-și desfășoare radial cursurile.Râul Neagra Șarului își adună apele de pe flancul nordic al Călimanului, din interiorul calderei vulcanice, pe care a ferestruit-o adânc. Izvorăște de sub Voievodeasa și Bradul Ciont, de la înălțimea de 1.700 m; are un bazin foarte ramificat, cu mulți afluenți ai căror ape se rostogolesc înspumate peste repezișuri și cascade – Duruitoarea de pe Băuca – Băucuța și cascada Rețitișului, cele ale pâraielor Stânei, Dumitrelului și altele. Văile sunt înguste și adânci, fiind străjuite de versanți abrupți.Neagra Șarului primește numeroși afluenți care izvorăsc de sub vârfurile cele mai înalte ce jalonează marele crater al Călimanului-Rețitiș, Pietricelu, Dumitrelu, Tarnița, Paltinu, Hârla, Băuca, pârâul Țiganului și, mai ales, pârâul Haitii cu ape mai bogate, care-și înfrățește undele cu cele ale Negrii Șarului în satul Gura Haitii. Neagra se varsă în Bistrița.Apele de pe frontul nord – estic al masivului sunt colectate de Călimănel, afluent al râului Neagra Șarului, care marchează contactul dintre eruptivul Călimanului și munții cristalini ai Bistriței.Partea nord-vestică este străbătută de râul Dorna și afluenții săi. Dorna, cu izvoarele la altitudine de 1.760 m, sub vârful Gruiu, își unește apele cu cele ale Bistriței, la Vatra Dornei. Dorna parcurge o vale presărată cu repezișuri și primește numeroși afluenți care își colectează apele de sub cele mai înalte vârfuri din vestul Călimanului: Gruiu, Ciunget, Strunioru, Bistricioru și Străcioru. Dintre afluenții cei mai importanți, amintim: pâraiele Bârsanul și Voroava, ce izvorăsc de sub vârful Măieriș, și Dornișoara - de sub Dealul Cornii. Dorna, împreună cu Dornișoara, străbat Depresiunea Poienii adunând râuri din Bârgău și Suhard; la Dorna Candrenilor îi aține calea Negrișoara, cu obârșia sub vârful Tamăului.Flancul sudic al Călimanului este drenat de râuri mai dese, cu văi mai largi și puține repezișuri, datorită faptului că masivul coboară în trepte domoale spre Defileul Mureșului, în care debușează toate apele. Partea sud-vestică este străbătută de râul Bistra, care-și adună izvoarele de sub Dealul Cofii; pe un traseu cu o lungime de 18 km, colectează mulți afluenți: văile Stejii și Zapodea pe stânga, văile Calului și Bidireasa pe dreapta; se varsă în Mureș în dreapta localității Bistra.La est întâlnim pârâul Răstolița format din Secu cu izvoarele sub vârfurile Moldoveanca și Țiganca - care colectează apele pâraielor Scurtu și Porcul - și din pârâul Tihu cu obârșia în Vârful Ciungetu, al cărui afluent, Pârâul Mijlocu, își rostogolește undele de sub vârfurile Zurzugău, Bistricioru și Strunioru. Văile sunt înguste și străjuite de versanți abrupți, cu aspect de chei, acolo unde râurile intersectează stivele de aglomerate vulcanice. În aval de confluența Secului cu Tihu, Răstolița primește afluenți mai mici, mai important fiind Bradul de pe partea stângă a pârâului. Răstolița se varsă în Mureș în comuna Răstolița.Către est se desfășoară bazinul râului Ilva, cu afluenții săi Tihu pe partea dreaptă, cele două Ilișoara-Mare și Mică, și Ungurașul pe partea stângă.Ilva își adună apele de sub Pietrosu, prin pârâul cu același nume și de sub Negoiu Unguresc, prin pârâul Negoiu. Ilva debușează în Mureș, lângă localitatea Lunca Bradului.Zebracul, Mermezeul și Călimănelul reprezintă în continuare, spre est, râuri mai mici ale căror izvoare nu ating altitudinea de 1500 m.Toplița împreună cu afluenții săi drenează o suprafață de 214 kmp, dintre care 171 aparțin Călimanului, iar restul Munților Gurghiu.Pârâul Lomaș, afluent al Topliței, izvorăște de sub versanții sudici și estici ai vârfurilor Rețitiș și Bradul Ciont. Pârâul Puturosu, unul dintre afluenții Lomașului, își are obârșia în Iezerul Rețitișului – un lac de baraj natural, situat pe flancul sud- estic al vârfului cu același nume, la altitudine de 1650 m.Pârâul Voivodesei, un alt afluent important al Lomașului, își are obârșia sub vârful cu același nume și colectează numeroase ape. Dintre ceilalți afluenți amintim pârâul Hurdugașul Mare și pârâul Secu de pe stânga Topliței.În cursurile superioare, râurile curg prin văi înguste, care se lărgesc în sectoarele mijlocii și inferioare.Râurile Călimanului au un curs radiar, divergent pe versanții conurilor și convergent în interiorul calderei și al craterelor, și dendritic între conuri.Bistrița transilvană, care marchează limita nordică ce separă Călimanul de Bârgău, adună apele de pe flancul vestic al Zurzugăului, Bistriciorului, Străciorului, Dălbidanului, Tomnatecului, Bubei și Dealului Cornului. Bistrița prezintă alternanțe de sectoare înguste, cu aspect de chei tăiate în aglomerate vulcanice și sectoare mai largi. Bistrița se varsă în Șieu, în apropiere de Sărățel.Lacurile sunt rare în cuprinsul Călimanului, ele fiind reprezentate prin Iezerul Rețitiș, lac de baraj natural de unde își adună izvoarele pârâul Puturosu. … 2.4.PedologieSub pătura de vegetație ierboasă și de ericacee atașată subalpinului și alpinului, apar litosolurile sau podzolurile cu caracter litic. Acestea sunt superficiale, cu grosimi de 8-25 cm rar mai profunde, dar suficient de permeabile, cu bun coeficient pentru aer și apă, calități pretabile faciesului vegetal care se răsfrâng asupra conformației de ansamblu a peisajelor locale. Podzolirea poate fi direcționată în sectorul de vârf al calderei sau la contactul cu platoul vulcanic spre dobândirea caracterului organic, solurile fiind brune feriiluviale-prepodzoluri. Slaba înclinare și existența unei pături dense de ierburi favorizează staționarea apei și acumularea materialului brut, în condițiile unei adâncimi de până la 40 cm, cu schelet, textură nisipoasă și slabă structură până la nestructurare, beneficiind de un pH moderat acid în jur de 5 și saturare în baze V<30%.Sub pădurile de molid, amestec fag și molid și sub pajiștile de platou, formațiuni vegetale satisfăcând inclusiv spațiul calderei, sunt întâlnite districambosoluri din clasa cambisolurilor, prepodzoluri dar și podzoluri humico-feriiluviale din clasa spodisolurilor, primele două cu caracter andic. Moderat acide cu pH de 4,5-5,2, cu humus slab-moderat până la valori mari cantitativ, în medie de 26,6 %, dar cu ecart larg de la 6,2-46,7 %, valorile superioare aparținând brunelor podzolice andice, cu un nivel de saturație în baze V <50% – după Lupașcu et al., 1993 – asemenea soluri susțin un corp forestier și de interferență pădure-formațiuni de ericacee bine dezvoltat, pe alocuri calitatea echilibrului dinamic recomandând aceste păduri pentru stadiul de tip climax sau apropiat acestuia. Se adaugă intercalarea andosolurilor din clasa umbrisolurilor, uneori cu caracter litic mai ales sub pădurile de conifere dezvoltate în partea mediană a masivului dominat de andezite, iar pe porțiuni restrânse și brun gălbui acide slab gleizate, cu mult schelet.Versanții slab înclinați și însoriți ținând de platoul vulcanic sudic și de cel cu debușare spre Depresiunea Colibița, sunt acoperiți de pădurile de amestec fag și brad ce vegetează peste soluri brune de pădure tipice. Acestea sunt umede și bogate în humus de tip mull cu troficitate scăzută și cu reacție acidă până la slab acidă. În sectorul făgetelor, la aproximativ 800-900 m, ce acoperă partea sud- vestică a platoului vulcanic, se dezvoltă soluri brune și luvosoluri din clasa luvisolurilor, umede și bogate în substanțe nutritive, ce iau uneori caracter litic, fiind superficiale și cu reacție acidă.Pe porțiuni restrânse de ordinul zecilor de hectare ce aparțin platoului vulcanic estic, sudic și parțial nord-vestic pot fi întâlnite soluri de turbă sau histisoluri. ...  ... 3.MEDIUL BIOTIC AL ARIILOR NATURALE PROTEJATE3.1.Flora și vegetațiaApartenența Masivului Călimani la grupul de munți vulcanici, explică de ce flora este mai săracă din punct de vedere numeric, decât în cei în care predomină rocile calcaroase și cele dolomitice. Acest fapt este compensat printr-un mare interes ecosistemic și fitogeografic.Marele botanist Ferdinand Pax a publicat în 1908, trei volume deosebit de valoroase, în care descrie specii de plante rare și endemice. Astfel, în al doilea volum, în capitolul "Bezirk der Bistrizer Alpen", sunt citate 33 de specii de pe vârfurile Căliman Izvor, Tamău, Bistricior și Strunior, toate din Munții Călimani.În urma unei excursii botanice organizată de catedrele de botanică și fiziologia plantelor de la Universitatea Babeș- Bolyai din Cluj, au fost prelevate probe de plancton din apa tinovului Poiana Cailor, sfagnetul de la Răchitișul de Sus și cel de la Cica Mare. Din probele astfel prelevate, au putut fi determinate 123 unități sistematice de alge. Dintre acestea, 25 de specii, 11 varietăți și 3 forme au fost noi pentru algoflora României - Peterfi et al., 1962.Lichenii au beneficiat de o anumită atenție din partea cercetătorilor, citându-se specii de licheni colectați din zona sud-estică și sud-vestică a calderei vulcanice a Călimanilor. Diversitatea lor a fost evidențiată prin cercetări realizate în diverse zone: Vârful Bradul Ciont, Vârful Voivodeasa, zona Rețitiș, la aproximativ 1483 m, situate în partea de est și sud a craterului, vârful Pietrosu, în vestul craterului. Materialul colectat de Codoreanu în 1952, a evidențiat un număr de 70 de specii de licheni, din care o specie, trei varietăți și o formă, citate pentru prima dată în literatura lichenologică românească de la acea dată.Primele studii în care apar referiri la briofitele din Călimani sunt în general cele botanice: Baumgarten, 1816; Chirilei, 1935; Csuros, 1951; Ștefureac, 1952; 1967, acestea descriind nu mai puțin de 14 specii de briofite - o hepatică și 13 specii de mușchi frunzoși. În urma continuării investigațiilor din teren de către Mihai - 1968, la lista inițială, se adaugă alte 70 de specii de briofite, din care 21 specii de hepatice și 56 specii de mușchi frunzoși. În cuprinsul deplasărilor efectuate în acești munți în anii 1981-1984, Gh. Mihai constituie o colecție impresionantă de briofite, unele încă necunoscute în acest masiv, el completând lista cu încă 33 de specii, dintre care 4 rare pentru România.În urma acestei completări, diversitatea speciilor de mușchi din Călimani număra 162 de taxoni, dintre care 35 specii și 3 varietăți aparțin Clasei Hepaticopsida, 8 specii Clasei Sphagnopsida, 103 specii, 8 varietăți și 5 forme Clasei Bryopsida, după Mihai, 1985.Ulterior, s-au mai publicat două contribuții referitoare la vegetația mlaștinilor acestor munți - Coldea, 1973, în care sunt cuprinse și 29 specii de briofite: 2 specii hepatice și 27 specii de mușchi frunzoși. Într-o altă publicație, Ștefureac et al., 1972, este menționată în brioflora acestui masiv încă o specie dintre mușchii frunzoși.Micromicetele din Călimani au beneficiat de o atenție deosebită din partea colectivului de la Institutul de Cercetări Biologice Iași, care au făcut cercetări asupra acestor grupe de organisme: cercetări asupra micomicetelor – Manoliu, 1985, în care sunt citate 61 specii, din care un gen- Desmopatella, 20 de specii și 26 de combinații ciupercă – plantă gazdă sunt noi pentru flora micologică a României iar restul sunt noi pentru Masivul Călimani; cercetări asupra ascomicetelor – Manoliu, 1989a- în care se prezintă 36 specii de ascomicete recoltate din această regiune, în perioada 1984-1986, din care 6 specii, o varietate, precum și 14 combinații ciupercă- plantă gazdă sunt noi pentru flora micologică a României. Speciile citate aparțin la 6 ordine, 12 familii și 20 de genuri; cercetări asupra ciupercilor imperfecte- Manoliu, 1989b, în care se prezintă, pe lângă cele publicate anterior, 33 de specii, cu o varietate aparținând ciupercilor imperfect – Deuteromycotina.Dintre acestea, genul Clinterium Fries, cu 8 specii și 14 combinații ciupercă - plantă gazdă, sunt noi pentru flora micologică a României.Cercetări în molidișuri de vârste diferite-Manoliu, 1994a, au identificat 75 specii de micromicete, dintre care 49 specii au fost găsite numai în una din categoriile de vârstă. Studiile în pădurile de limită și tufărișurile subalpine – Manoliu, 1994b, prezintă rezultate comparative asupra micomicetelor din fitocenozele subalpine.În asociațiile vegetale luate în studiu, au fost identificate 139 specii de micromicete, din care 68 aparținând la Ascomycotina, 66 la Deuteromycotina și 5 la Basidiomycotina. În toate asociațiile vegetale studiate, au dominat ciupercile saprofite, proporția lor variind între 70 % și 85%.În ceea ce privește studiul macromicetelor, nu există date despre un inventar complet al acestora, în schimb, în perioada 2006 – 2008, a fost implementat un proiect CEEX, care a vizat identificarea macromicetelor care au capacitate de remediere a solurilor contaminate, derulat în cariera de sulf Călimani – Tănase et al., 2008a. Cu această ocazie, s-a urmărit utilizarea unui inocul complex izolat de la speciile micorizante Suillus luteus, Suillus plorans și specia saprofită Laccaria laccata – Tănase et al., 2008b.Primele explorări palinologice în acești munți, au fost întreprinse cu ocazia cercetării mlaștinilor existente în acest masiv și zonelor adiacente, după Pop, 1929, urmate de cercetările aceluiași autor - Pop, 1955; Pop, 1960 - și continuate de colectivele Institutului de Cercetări Biologice Cluj-Napoca. Studiile vizează analize palinologice sprijinite pe observații stratigrafice, prin care se explică următoarea succesiune a pădurilor și a climatelor din Carpații Orientali:a.faza pinului, probabil Pinus mugo, care se desfășoară în preboreal, dar care începe mai repede decât în Europa Centrală și de Nord; … b.faza pin - molid cu urme de alun și stejăriș mixt. Este foarte puțin reprezentată, ca fază de trecere din preborealul timpuriu; ... c.faza molid – alun – stejăriș mixt în care molidul domină ca și în toate fazele următoare, dar se evidențiază elemente termofile, azi absente sau extrem de rare în regiune: alun, ulm, tei, chiar și stejar. Se extinde din postglaciarul borealului până în subboreal; … d.faza de molid cu carpen. O dată cu retragerea alunului și a stejărișului mixt care lasă loc carpenului, dominat fiind însă de molid. Maximul de carpen coincide cu puseul de uscăciune de la sfârșitul subborealului, răspândirea sa trecând și în subatlantic; ... e.faza molid – fag – brad. În subatlanticul mai umed și mai rece, se răspândește și își atinge culmea dezvoltării sale, fagul. El progresează pe seama molidului. Bradul apare și culminează tot în această perioadă, însă după fag. … Evoluția forestieră este calitativ aceeași la 800-900 m, ca și la 1.200 m, arătând aceleași genuri în aceeași succesiune. Deosebirea e cantitativă: la 1.200 m, elementele mai termofile sunt tot mai puțin reprezentate, iar cele mai adaptate frigului, participă tot timpul cu procente mai mari.Munții Călimani constituie, din punct de vedere fitogeografic, un teritoriu de trecere dinspre sud spre Munții Maramureșului, în care se întâlnesc unele specii silicicole caracteristice Munților Rodnei și care, în drum spre sud, se opresc în acest masiv.O caracteristică a acestor munți este lipsa speciilor calcifile - numai în unele locuri au fost întâlnite pe solurile andezitelor bazice unele specii, de pe călcare, cum sunt de ex.: Saxifraga aizoon Jacqv Sempervivum soboliferum Sims, Cotoneaster integerrima Medik. Artemisiapetrosa Frish.Flora se caracterizează printr-un număr de 32 de elemente circumpolare, care domină stratul ierbos al pădurilor de pe versanții nordici, dar și boreale, alpine, alpine central-europene, dacice.Speciile endemice carpatice și în special caracteristice Carpaților Orientali, datorită faptului că acestea sunt în mare parte specii calcifile, sunt prezente în număr restrâns: Dianthus tenuifolius Schur., Silene dubia Herb., Ranunculus carpaticus Herb., Saxifraga carpatica Sternb., Thlaspi dacicum Heuff. f. rodnense, Melampyrum saxosum Baumg., Phyteuma spiciforme Roch., Ph. tetramerum Schur.În perioada următoare au fost realizate și lucrări privind corologia diferitelor genuri și specii de plante, cum ar fi Soldanella L. – Rosler, 1963, Geum montanum și Geum reptans. – Popescu et al., 1972, Primula minima – Ștefureac et al., 1972, Bruckenthalia spiculifolia, Rhododendron kotschyi și Loiseleuria procumbens- Stoicovici, 1981, Veronica bellidioides- Stoicovici, 1982, Campanula alpina- Stoicovici, 1985a, Alnus viridis – Stoicovici, 1985b, genul Lycopodium – Sanda et al., 1993, care dau informații asupra locului în care speciile au fost observate în Munții Călimani.Flora Munților Călimani-Mititelu et al., 1986a, este o lucrare care aduce în discuție circa 200 de taxoni noi, față de cele menționate anterior în literatură. Astfel, au fost identificate 717 specii, din care 32 aparțin la Pteridophyta, 8 la Pinophyta, iar restul la Magnoliophyta.Trebuie amintite studiile care au inclus și capitole de floră și faună realizate de Institutul de Cercetări Biologice Cluj-1975, Institutul de Cercetări Biologice București și Universitatea București-1994, necesare pentru fundamentarea studiului de constituire a Parcului Național Călimani.Flora și vegetația Moldovei - Chifu et al., 2006 - înmănunchează toate cunoștințele actuale asupra florei și vegetației Moldovei, comparativ cu întreaga Românie, în vederea înțelegerii unitare atât a corologiei elementelor floristice, cât și a sinecologiei unităților fitosociologice, după cum precizează chiar autorii. În capitolul referitor la împărțirea fitogeografică a teritoriului Moldovei, apare Districtul Munților Călimani, care se individualizează prin prezența unor elemente alpine și carpatice, precum Pinus cembra L., element eurasiatic sau Salix herbacea L., element circumpolar.De asemenea, au fost realizate și un mare număr de lucrări cu caracter ecofiziologic: Antohe et al., 1983; Antohe et al., 1989, Antohe et al.,1990a, Antohe et al.,1990b; Antohe et al., 1991; Antohe et al., 1993, privind productivitatea primară a pajiștilor din Călimani, studii ecofiziologice referitoare la speciile lemnoase, asimilația pigmenților asimilatori la specii arbustive din subalpin, la particularități ale molidișurilor pe categorii de vârstă; la structura, biomasa și productivitatea fitocenozelor de molid cu zâmbru de la limita inferioară, la altitudine de 1400-1500 m, Chifu et al., 1984a; Chifu et al., 1989; la analiza comparativă a biomasei totale a fitocenozelor de Pinetum mugi carpaticum auct. rom. din Călimani cu biomasa altor fitocenoze lemnoase din aceeași zonă – Ștefan et al., 1986.În perioada interbelică, se edifică etapa studiilor fitocenologice în Munții Călimani, partea central- nordică, unde se realizează primele observații asupra vegetației și o caracterizare mai detaliată a florei, citându-se un număr total de 95 specii - Chirilei, 1935.Mult mai târziu, datele floristice care privesc structura asociațiilor sunt prezentate sub formă de tabele sintetice, grupate pe unități cenotaxonomice, punându-se în evidență, pe lângă unele cenoze eu-mezofile, specifice Carpaților și unele specii de plante considerate relicte glaciare, care nu au fost semnalate din acest masiv – Coldea, 1973.Dintre aceste relicte glaciare, care au o importanță fitogeografică și climatică deosebită, menționăm specia de mușchi Paludella squarrosa și Eriophorum gracile, dintre fanerofite.Spre sfârșitul secolului al XX-lea, apar cercetări axate pe fitocenoze diferite, iar una deosebit de importantă este cea în care sunt descrise molidișurile de limită cu zâmbru – Chifu et al., 1984b, 1986, care au fost identificate pe suprafețe apreciabile, mai ales pe Piciorul Iancului și pe Pietricelu, la altitudini de 1.610-1.780 m.Vegetația pădurilor montane de la 1.200-1.700 m altitudine și a tufărișurilor subalpine de la 1.700-2.000 m altitudine din spațiul cuprins între vârfurile Pietricelu, Rețitiș, Bradu Ciont și Voivodeasa, a fost descrisă de Mititelu et al., 1986b, cu identificarea următoarelor asociații vegetale lemnoase: Juniperetum nanae Soo 1928, Rhododendro - Vaccinietum carpaticum Pușcariu et colab. 1956, Pinetum mugi carpaticum Soo 1930, Alnetum viridis Br.-Bl. 1918, Cembreto-Piceetum abietis Chifu et al. 1984, Piceetum carpaticum Soo 1930.Tot în aceeași perioadă, sunt descrise noi asociații vegetale de pajiști de către Mititelu et al., 1986c, pe lângă cele descrise anterior de către St. Csuros și Gh. Coldea. Acestea sunt: Cetrario – Vaccinietum gaultherioides Hadac 1956, Primulo minimae – Caricetum curvulae Br.- Bl. 1926 em. Oderd. 1957, Juncetum trifidi Szafer et al. 1923 em. Krajina 1933, Festucetum supinae Domin 1938, Festuco rubrae- Nardetum Csuros et Resm. 1960, Salicetum herbaceae Br.-Bl. 1913, Adenostylo-Doronicetum austriacae Horvat 1956, Rumicetum alpini Berger 1922.Un studiu recent, care și-a propus caracterizarea fitocenologică a bazinului râului Neagra Șarului-Asoltani, 2008, face referiri la asociațiile vegetale existente în interiorul calderei Călimanului, identificând un total de 51 de asociații vegetale, cu 4 subasociații, aparținând la 17 clase, 29 de ordine, 34 de alianțe și 3 subalianțe. Dintre acestea, 20 de asociații și o subasociație, nu mai fuseseră descrise până atunci pentru zonă.Majoritatea studiilor silvobiologice au avut drept obiect cunoașterea răspândirii, ecologiei zâmbrului – Pinus cembra L, o specie rară în flora României, cu un areal fragmentat în lanțul carpatic românesc. În Revista Științifică "V. Adamachi" apare o notă – Papp, 1933 – în care se aduce la cunoștință contribuția lui P. Cretzoiu în evidențierea răspândirii complete "a acestei specii rare de conifere în flora României. Ea este un relict quaternar, găsindu-se până în zona alpină, împreună cu Jepii și Jnepenii, constituind formațiunea lemnoasă cea mai înaltă din țară. În stare spontană se găsește în Munții Călimani, Rodnei, Bucegi".Mult mai târziu, s-a realizat o hartă cu răspândirea speciei în interiorul calderei- Gubesch, 1971, care reflectă o zonare mai completă la vremea respective, întrucât o parte din acest perimetru a fost decopertat ca urmare a lucrărilor miniere de suprafață demarate în 1977. Prin această lucrare, s-au propus o serie de măsuri pentru conservarea habitatelor în care zâmbrul se dezvoltă, ca urmare a deciziilor de exploatare la zi a sulfului: "dacă zâmbrii din Masivul Călimani s-au conservat în condiții mai mult sau mai puțin optime, în momentul de față această specie trebuie neapărat ocrotită. Aici, datorită exploatărilor și sondajelor miniere efectuate în preajma zâmbrilor, se întrevăd modificări în biologia acestei specii din masiv.Pentru menținerea echilibrului biologic al acestui monument al naturii din Munții Călimani, sunt necesare măsuri de conservare: evitarea defrișării jneapănului din apropiere, pe suprafețele de răspândire ale zâmbrului să nu se admită extracția minereului prin exploatări la suprafață, mai ales pe versantul sudic al Negoiului Românesc și evitarea contactului haldelor de steril extras cu zâmbrii; să se ia măsuri de protecție în problema modernizării drumului ce traversează de la nord spre sud bazinul văii Neagra, spre a nu se afecta suprafețele de răspândire ale zâmbrului."O lucrare care a vizat jnepenișurile din etajul subalpin din nordul Carpaților Orientali- Geambașu, 1981, a menționat faptul că din 3.780 ha de jnepenișurile în Călimani, 600 de ha au fost distruse în mare parte din cauza incendierilor în scopul întinderii pășunilor.Prin distrugerea acestora, stațiunile suferă evidente procese de degradare, de la eroziune pe terenuri în pantă, la stagnarea apei pe suprafețele orizontale, reactivarea depozitelor grosiere de pantă. De asemenea, este dereglat regimul hidrologic, este favorizată dispariția unor nișe ecologice, este modificat peisajul.Ca o concluzie, se propune declararea acestor fitocenoze monumente ale naturii și includerea lor în fondul forestier.Problematica pădurilor subalpine este deosebit de actuală datorită extraordinarei importanțe a acestora, sub raport funcțional: sunt ecosisteme forestiere foarte complexe, a căror polifuncționalitate este tot mai evidentă.Cercetări cu caracter local au fundamentat măsurile de reconstrucție ecologică a zonelor afectate - Brega et al., 1989; Cenușă et al., 2002a; Cenușă et al. 2002b. Doborâturile produse de vânt, reprezintă principalul factor perturbator al ecosistemelor forestiere din nordul Carpaților Orientali - Barbu et al., 1996, cu efecte semnificative pe plan economic și ecologic.Studiile referitoare la dinamica structurii ecosistemelor forestiere sub impactul factorilor perturbatori, oferă informații relevante pentru fundamentarea strategiilor de management durabil a pădurilor montane. Utilizând tehnicile de dendroecologie s-a reușit evidențierea regimului perturbărilor în pădurile montane din nordul Carpaților Orientali, cu referire la Munții Călimani – Popa et al., 2006; Popa et al., 2007; Popa et al., 2009, cât și particularizat pentru unele specii- Pinus cembra L. – Popa, 2007. Abordarea prin metode de dendrocronologie a dinamicii structurale a ecosistemelor forestiere, a deschis noi direcții de analiză și interpretare a relațiilor factor perturbator – structură – procese auxologice.CriptogameleNu există date fundamentate cu privire la macromicetele din Munții Călimani. Observațiile din teren au evidențiat 22 specii de ciuperci – Tănase, 2005, cu siguranță numărul lor fiind mult mai mare.Studiul asupra micromicetelor, în special cele parazite, a evidențiat 60 de specii din clasa Mastigomycotina, 44 din Basidiomycotina, 61 din Deuteromycotina - Manoliu, 1985, 1989. Dintre acestea, Desmopatella, 20 de specii de micromicete și 26 de combinații ciupercă - plantă gazdă au fost citate pentru prima dată în flora micologică a României.Au fost identificate 89 specii, 2 subspecii, 8 varietăți și 9 forme de licheni. V. Codoreanu- 1952 menționa în Masivul Călimani o specie nouă pentru țara noastră: Coccynia aeruginosa, trei varietăți: Toninia coeruleonigricans – var subcandida, Cladonia cornuto-radiata subulata., Lecanora atra var. montana. Dintre speciile rare pentru flora lichenologică a țării, el enumera: Coniocybe gracilenta, Peltigera spuria, Pertusaria dactylina, Usnea pendulina și Fyscia muscigena.În ceea ce privește briofitele, în lucrările lui Gh. Mihai au fost prezentate 77 specii de mușchi din Masivul Călimani, din care foarte importante sunt: Gymnomitrium conncinatum, Bazzania tricrenata, Ptilidium ciliare, Crimmia incurva, Taylaria serrata. Studiile ecologice complexe efectuate asupra formațiunilor vegetale din masiv au mai adăugat la cele cunoscute încă 27 specii și 7 varietăți de briofite, cifra acestora ajungând în final la 104 specii și 7 varietățiPe baza activităților desfășurate în teren în cadrul proiectului POS Mediu SMIS CSNR 36094 – Îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară din Parcul Național Călimani, a fost identificată specia de mușchi de interes comunitar și național Meesia longiseta Hedw., precum și două specii noi de mușchi pentru Munții Călimani și România:● Lophozia silvicola H. Buch – Munții Călimani, Negoiul Românesc, 1695 m alt., pe sol, 20 Septembrie 2013, leg. et det. S. Ștefănuț.● Scapania parvifolia Warnst. - Munții Călimani, vf. Pietrosul, 2078 m a.s.l., 21 Septembrie 2013, leg. et det. S. Ștefănuț, vf. Negoiul Românesc, 2046 m a.s.l., 21 septembrie 2013, leg. et det. S. Ștefănuț.CormofiteleConform studiului realizat de Institutul de Cercetări Biologice și Universitatea București în 1994, cormofitele cuprind 774 taxoni, aparținând la 82 de familii. Mai importante ca număr de specii sunt familiile: Caryophyllaceae, Ranunculaceae, Brassicaceae, Rosaceae, Fabaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae, Asteraceae, Cyperaceae și Poaceae. Nu se cunosc specii endemice pentru acest masiv.În schimb pot fi citate cele 3 endemite carpatice care cresc aici: Centaurea phrygia L, Dyanthus tenuifolius Schur, Hepatica transsilvanica Fuss.- Oltean et al., 1994.Dintre speciile rare, pot fi amintite: Pinus cembra, Bupleurum longifolium, Epipactis atrorubens, Gymnadenia odoratissima, Listera cordata, Filipendula ulmaria, Potentilla tabernaemontani, Salix bicolor, Soldanella montana, Trollius europaeus.Dintre plantele vulnerabile, pot fi amintite: Angelica archangelica și Viola dacica.Pe baza activităților desfășurate în teren, în cadrul proiectului POS Mediu SMIS CSNR 36094 – îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară din Parcul Național Călimani, au fost identificate și confirmate specii de plante de interes comunitar și național: Campanula serrata – clopoței și Vaccinium uliginosum – afin vânăt.VegetațiaStructura vegetației munților Călimani reprezintă rezultatul influențelor induse de substrat, relief, sol, climă și activitatea umană. Doniță et al., 1992, a inclus vegetația din Munții Călimani, în următoarele unități:● Marea unitate B – Pajiști și tufărișuri alpine, reprezentată printr-o singură unitate:● unitatea B37 - Pajiști alpine medio europene cu: Carex curvula, Oreochloa disticha, Juncus trifidus, Festuca varia, Nardus stricta, tufărișuri pitice cu Loisleuria procumbens și licheni pe roci silicioase. Are răspândire limitată la altitudini de peste 2.000 m, dezvoltându-se pe soluri superficiale, scheletice, foarte acide și cu troficitate scăzută, de tip andic, litic și humico-silicatic, formate pe andezite cu piroxeni și roci albe silicioase.● Marea unitate C – Tufărișuri, rariști și pajiști subalpine, este reprezentată de unitatea C7- Tufărișuri hercinice și nordcarpatine de jneapăn-Pinus mugo: rariști cu Larix decidua, Pinus cembra, Picea abies, cu Rhododendron myrtifolium și Alnus viridis. Este răspândită pe munții înalți, între 1.400-1.850 m. Se dezvoltă pe soluri de tip podzolic, brun podzolic și litic, superficiale- profunde de 25-120 cm.● Marea unitate D - Păduri mezofile și hidromezofile de rășinoase și de foioase- rășinoase cu unitatea D55- Păduri est și subcarpatice de molid în parte cu Abies alba, cu Leucanthemum waldsteinii, Hieracium rotundatum, cu răspândire între 900-1.750 m, pe soluri mijlociu profunde- profunde, fără schelet până la scheletice, cu regim hidric normal, de tip brun podzolic.● Marea unitate F – Păduri mezofile decidue de foioase și de foioase rășinoase cu unitatea F92- Păduri carpatice de brad și fag cu Cardamine glanduligera, în parte cu Symphitum cordatum, între 700-1.400 m, pe soluri brune acide, brune eu-mezobazice tipice, brune podzolice profunde, fără schelet-slab scheletice, cu regim hidric normal, adesea pseudogleizate. … 3.2.HabitatelePe baza informațiilor obținute prin interpretarea ortofotoplanurilor, corelate cu informațiile din transecte, s-a conturat o caracterizare a macrohabitatelor -Cenușă, E., 2010, care include localizarea, suprafața aproximativă și procentul de acoperire din aria protejată, fără a se putea realiza detaliere pe tipuri de habitate și asociații vegetale.Cea mai mare suprafață din parc este ocupată de pădurile de molid, rareori în amestec cu brad, care ocupă 10.512,1 ha – 43%.Acestea îmbracă versanții bazinelor pâraielor: Băuca și Duruitoarea, pe versantul nordic al vârfurilor Călimanul Cerbului, Buciniș și Secu, și cei sudici ai vârfurilor Călimanul Cerbului și Izvorul Călimani, obârșia pârâului Neagra, versanții nordici ai vârfurilor Călimani Izvor, Bradul Ciont și Rețitiș, Dumitrelu Mare, Tarnița și Păltiniș, Tăieturii și Pârâul cu Pești, precum și versanții estici ai vârfurilor Pietrosul și Haita, respectiv 2.710 Rezervația 12 Apostoli și Lucaciu.Cele mai întinse și mai compacte suprafețe se întâlnesc în partea nordică a parcului, bazinele pârâului Negrișoara și râului Dorna cu afluenții Prislop, Voroava, Izvoarele Dornei, Gruiu, Tihu II și Strunior. La vest, acestea ocupă suprafețe mai restrânse, în bazinul superior al pârâului Colbu.În sud, molidișurile pure se întind în continuarea pădurilor de amestec, bazinele superioare ale pâraielor Mijlocu și Tihu, Ilva, Ilișoara Mare și Ilișoara Mică. Aceste păduri sunt identificate, pe baza prelucrării datelor din amenajamentele silvice, cu habitatele: R4203 - păduri sud-est carpatice de molid cu Soldanella hungarica, R4205 - Păduri sud-est carpatice de molid cu Oxalis acetosella, R4206 - păduri sud-est carpatice de molid și brad, cu Hieracium rotundatum, R4207 - păduri sud-est carpatice de molid și brad cu Hylocomium splendens, R4208 - păduri sud-est carpatice de molid și brad, cu Luzula sylvatica, R4210 - Păduri sud-est carpatice de molid Sphagnum sp.Pădurile mixte ocupă 3.488,2 ha, suprafață obținută pe baza analizei ortofotoplanurilor, adică 14% din suprafața parcului, fiind cantonate pe versanții sudici ai munților Călimani, respectiv văile pâraielor: Mijlocu, Tihu – în amonte până la confluența pâraielor Tihuleț cu Cătălina, Pietrosu, Negoiu, Ilișoara Mică și Ilișoara Mare.Include habitatele R4101 - Păduri sud-est carpatice de molid, fag și brad cu Pulmonaria rubra, R4102 - Păduri sud-est carpatice de molid, fag și brad cu Hieracium rotundatum și R4211 - Păduri sud-est carpatice de molid și brad cu Pulmonaria rubra.Pe lângă speciile dominante: Picea abies, Abies alba și Fagus sylvatica, în compoziția arboretelor mai apar, în funcție de tipul de habitat, Acer pseudoplatanus, Acer platanoides, Tilia cordata și Fraxinus excelsior.Jnepenișurile ocupă arii întinse, puțin fragmentate, pe o suprafață totală de 1.643,26 ha, aproximativ 7% din suprafața parcului, în etajul subalpin și alpin. Au fost cartate separat față de suprafețele cu smirdar, datorită foarte bunei evidențieri a acestuia pe ortofotoplanuri.Cu toate acestea, un procent mic din această suprafață reprezintă o zonă de trecere la pajiștile subalpine și alpine în care Rhododendron myrtifolium este prezent.Jnepenișurile se prezintă ca o bandă, foarte puțin întreruptă, de-a lungul crestei vulcanice și a laturii vestice a Călimanilor, pornind dinspre Călimanul Cerbului, la est, și continuând cu Călimani Izvor, Bradul Ciont, Rețitiș, Pietricelul, Pietrosul, urcând la nord până spre Măieriș și continuând la vest pe sub Gruiu, Ruscii, Ciungetu, Curmătura Tihului, Strunior, încheindu-se cu vârfurile Bistricior și Piatra Zurzugău.Habitatele cu smirdar acoperă 1.295 ha -5% din suprafața parcului și pot fi întâlnite la altitudini înalte, în continuarea pajiștilor alpine sau invadând/mărginind grohotișurile.În timp ce jnepenișurile pure acoperă, așa cum s-a menționat mai sus, ca o bandă, versanții nordici ai Călimanilor, suprafețele cu smirdar acoperă, versanții sudici ale acelorași vârfuri.Cu mici excepții, acest habitat a putut fi totuși diferențiat de pajiștile alpine și subalpine prin nuanța puțin mai închisă a unor pete foarte mărunte și numeroase, risipite și care în teren se recunosc în pernițele de smirdar, afin vânăt și merișor, întrerupte uneori de insulițe de jneapăn.Atât jnepenișurile, cât și suprafețele cu smirdar, corespund habitatului R3105 - Tufărișuri sud- est carpatice cu jneapăn și smirdar având o valoare ridicată de conservare.Rariștile subalpine au putut fi cartate separat față de jnepenișuri, ele ocupând nu mai puțin de 1.255,25 ha, adică 5% din suprafața parcului.Reprezintă o fâșie de tranziție între molidișuri și comunitățile cu jneapăn, uneori mai lată, așa cum se întâlnește pe versanții sud-estici ai vârfurilor Călimani Izvor și Călimanul Cerbului, sau subțire și continuă în zonele neafectate de activități umane, cum se poate observa pe versanții opuși ai vârfurilor Pietrosu, Gruiu, Ruscii, Ciungetu, Curmătura Tihului și până sub Bistricior și Strunior, sub forma unei benzi aproape neîntrerupte.În puține cazuri, trecerea de la pădure la pajiște se face printr-o bandă de ienupăr pitic în amestec cu molid cu dezvoltare sinuoasă – zona Lucaciu, 2.710 Rezervația 12 Apostoli, Pietrele Roșii.Pajiștile subalpine ocupă 1.122,4 ha, adică 5% din suprafața parcului, și includ habitatele R3104 - Tufărișuri sud-est carpatice de smirdar cu afin care brodează fie jnepenișurile, fie grohotișurile, R3109 - Tufărișuri sud-est carpatice de vuietoare și afin vânăt pe suprafețe restrânse, sub forma unor insulițe, mai ales în porțiunea estică a calderei-platourile dintre vârfurile Bradul Ciont, Călimani Izvor și Călimanul Cerbului; R3111 - tufărișuri sud-est carpatice de afin; R3603 - Pajiști sud-est carpatice de părul porcului și Oreochloa disticha- platourile din jurul Vf. Rețitiș, Nicovala, Piciorul Țiganului, versanții sud-estici ai vârfurilor Călimanul Cerbului și Călimani Izvor; R3609 - Pajiști sud-est carpatice de țăpoșică și Viola declinată, întâlnite mai ales pe șaua care leagă Vf. 12 Apostoli de Vf. Lucaciu și versanții sudici ai celui din urmă.Au fost cartate separat, suprafețele – 200 ha, 1%- care fac trecerea de la pajiște la pădure și în care practic, se poate observa cu ușurință modul în care pajiștile sunt invadate de molid și ienupăr, ca rezultat al abandonării pășunilor și intensității scăzute a lucrărilor de îngrijire a pajiștilor.Aceste petece pot fi utilizate ca instrumente de monitorizare pe termen lung a dinamicii folosinței terenurilor și pajiștilor în general, dacă sunt utilizate serii succesive de ortofotoplanuri în timp. Poienile ocupă aproximativ 1% din suprafața parcului, având în general, origine antropică.Pajiștile alpine sunt localizate pe platoul cel mai înalt al Călimanilor, cuprinzând Vf. Negoiul Unguresc și Pietrosul Călimani.Cartarea s-a făcut pe baza unor observații prealabile din teren, continuate cu decuparea suprafeței respective cu ajutorul ortofotoplanurilor. S-a obținut un poligon de 33,12 ha, adică <1% din suprafața parcului.Identificarea a fost foarte dificilă, întrucât ambele tipuri de patch-uri- pajiștile alpine și suprafețele cu smirdar au textură și culori foarte asemănătoare, situându-se de altfel, unul în continuarea celuilalt. Corespunde habitatului R615-Tufărișuri sud-est carpatice cu sălcii pitice având o valoare ridicată de conservare datorită suprafețelor mici pe care le ocupă și a condițiilor vitrege în care aceste comunități vegetează.Tufărișurile cu Alnus viridis - 63,48 ha, adică <1% din suprafața parcului, corespund tipului de habitat R3110- tufărișuri sud- est carpatice de anin verde, și se întâlnesc mai ales pe versanții nordici ai vârfurilor Ciungetu, Curmătura Tihului, Strunior, Străcior, cât și pe versanții vestici și estici ai Vârfului Tihu. Observațiile din teren au confirmat existența habitatului și pe versanții estici ai vârfului Pietrosu și pe cei nordici ai vârfului Rețitiș, însă nu a putut fi identificat pe ortofotoplanuri.În general, s-a observat faptul că acesta colonizează culoarele de avalanșă, acolo unde zăpada persistă o perioadă mai lungă de timp iar alte specii lemnoase nu ar supraviețui. De asemenea, colonizează grohotișurile mobile și unii versanți stâncoși.Tufărișurile cu Juniperus sibirica ocupă, conform rezultatelor obținute, doar 170, 92 ha -1% și corespund tipului R108-Tufărișuri sud-est carpatice de ienupăr pitic.Poligoanele identificate se localizează în special pe versanții dinspre exteriorul calderei vulcanice-versantul sudic al vârfului Bradu Ciont, în jurul Iezerului Călimani, pe creasta care leagă Vf. Tamău de Vf. Prislopul Tamău, pe suprafețe ceva mai întinse pe versanții sudici și sud- estici ai Vârfurilor Lucaciu și 12 Apostoli. Ariile identificate variază între 0,4- 38 ha, fiind localizate numai în subalpin.În zona Lucaciu și 12 Apostoli, acesta invadează pășunile abandonate.Molidișurile cu zâmbru, atât cât au putut fi diferențiate, ocupă 187,63 ha, în timp ce rariștile cu zâmbru și jneapăn ocupă doar 36,14 ha.Zona superioară a acestui arboret în amestec cu molid se continuă cu exemplare viguroase de zâmbru și jneapăn până la 1.915 m. Împreună, aceste două comunități cu zâmbru nu acoperă mai mult de 2% din suprafața parcului.Acest habitat este practic o insulă cu Pinus cembra, situată pe versantul nord- estic al Rețitișului, fiind considerat un relict care a supraviețuit în această căldare glaciară, favorizat de condițiile prielnice oferite de relieful și climatul de aici.În România, habitatul a fost încadrat la R4202 Păduri sud-est carpatice de molid și zâmbru cu Rhododendron myrtifolium. Suprafața este declarată rezervație științifică.Grohotișurile mobile au fost identificate pe o suprafață de 103, 25 ha, adică <1%, putând fi incluse, ținând cont de substratul vulcanic al Călimanilor, în categoria grohotișurilor silicioase din etajul montan până în cel alpin, cod Natura 2000-8110. Se localizează în zona înaltă a crestei calderei vulcanice pe versantul sudic al vârfului Călimanul Cerbului, versantul sudic și estic al Vf. Călimani Izvor, versantul sudic al Vf. Rețitiș, versanții nordici ai vârfurilor Nicovala și Pietricelul, versanții vestici și estici ai vârfurilor Negoiu Unguresc și Pietrosul, versantul nordic al Vf. Măieriș, dar și pe ramura vestică a munților Călimani, versantul sudic al Vf. Ruscii, versanții vestici ai vârfurilor Strunior și Bistricior. Ocupă suprafețe foarte mici, de 0,02 – 8,4 ha, la altitudini înalte, cu piatră mobilă acoperită de licheni, mai rar mușchi și unele plante, cum ar fi Rhodiola rosea L., Cerastium alpinum L., Senecio glaberrimus D. C.Stâncăriile ocupă arii foarte mici -<1%-, sub forma unor insule, suprafețe cuprinse între 0,25 și 3,48 ha, pe pantele vârfurilor Călimanul Cerbului, Izvorul Călimani, Rețitiș, Negoiul Unguresc și Pietrosul, Tihu, Ruscii și Ciungetu; în porțiunea nordică a calderei, vârfurile Tamău, Pietrele Roșii, 12 Apostoli și Lucaciu. Corespund habitatului comunitar 8220-Stânci silicioase cu vegetație chasmofitică.Pâraiele și vegetația adiacentă ocupă o suprafață de aproximativ 470 ha-2%, cu o distribuție radială pe versanții interiori și exteriori ai calderei vulcanice, cât și a laturii vestice a Călimanilor. Au fost cartate sub formă de poligoane tocmai pentru a putea include și vegetația adiacentă. Din suprafața obținută, s-au extras circa 50% din suprafețe care reprezintă drumurile forestiere care nu au putut fi individualizate separat, fiind construite în imediata vecinătate a albiei pâraielor. Include diferite tipuri de habitate, din etajul montan până în cel alpin: R3704- Comunități sud-est carpatice de buruienișuri înalte cu Senecio subalpinus și ștevia stânelor, R3707 Comunități sud-est carpatice de buruienișuri înalte cu Telekia speciosa și Petasites hybridus, R3708 Comunități daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis paludosa și Scirpus sylvaticus, și R5421 Comunități sud-est carpatice de izvoare și pâraie cu Chrysosplenium alternifolium și Cardamine amara.Tabelul nr. 4 - Repartiția macrohabitatelor în Parcul Național Călimani