ce stabileşte metode comunitare de analiza pentru controlul oficial al furajelor*)



________Notă …
*) Aprobată de Ordinul nr. 37/2006 publicat în Monitorul Oficial nr. 256 din 22 martie 2006, Partea I.

ANEXĂ*)

N O R M Ă S A N I T A R Ă V E T E R I N A R Ă

ce stabilește metode comunitare de analiză pentru controlul oficial al furajelor

*) Anexa este reprodusă în facsimil.

ANEXA

la norma sanitară veterinară

Metode de analiză a componentelor furajelor

1. 1. Introducere

   PREVEDERI GENERALE CU PRIVIRE LA METODELE DE ANALIZĂ PENTRU FURAJE

   1. A. Pregătirea probelor pentru analiză

      1. 1. Scopul

         Procedurile descrise mai jos se referă la pregătirea pentru analiză a probelor finale, trimise laboratoarelor de control după prelevare, în conformitate cu prevederile Normei sanitare veterinare privind controlul oficial al furajelor pentru animale aprobată prin Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 390/2001, ce transpune în legislaţia naţională Directiva Comisiei 76/371/CEE.

         Aceste probe trebuie să fie preparate în aşa fel încât cantităţile cântărite, aşa cum au prevăzut metodele de analiză, să fie omogene şi reprezentative pentru probele finale.

      2. 2. Precautii ce urmează să fie luate

         '

         Toate operaţiunile necesare trebuie să fie efectuate în aşa fel încât să se evite pe cât posibil, contaminarea probei şi schimbarea compoziţiei acesteia. Măcinarea, amestecarea şi cernerea trebuie să fie efectuate cât de repede posibil cu o minimă expunere a probei la aer şi lumină. Nu trebuie să fie utilizate mori şi râşniţe ce probabil încălzesc apreciabil proba. Măcinarea manuală este recomandată pentru furajele ce sunt în mod deosebit sensibile la căldură. Trebuie, de asemenea, să se aibă grijă ca însăşi aparatura să nu fie o sursă de contaminare cu urme de diferite elemente.

         Conţinutul de umiditate se determină înainte şi după preparare, dacă prepararea nu poate fi efectuată fără schimbări semnificative în conţinutul de umiditate al probei, în conformitate cu metoda stabilită de partea 1 a anexei Normei sanitare veterinare ce stabileşte metode de analiză pentru controlul oficial al furajelor privind umiditatea, bazele azotate volatile, fosforul total şi uleiurile şi grăsimile brute aprobată prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 15/2004, ce transpune în legislaţia naţională Directiva Comisiei 71/393/CE E.

      3. 3. Procedură

         Se amestecă bine proba finală, fie mecanic, fie manual. Se împarte proba în două părţi egale (poate să fie utilizată metoda de împărţire în patru când este cazul). Se menţine una din porţiuni într-un container corespunzător, curat şi uscat, echipat cu un dop etanş şi se pregătesc din cealaltă porţiune sau dintr-o porţiune reprezentativă a acesteia, cel puţin 100g, aşa cum s-a indicat mai jos.

         1. 3.1. Furaje ce pot fi măcinate ca atare

            Cu excepţia cazului când nu s-a specificat de metodele de analiză, după măcinare, dacă e necesar, se cerne întreaga probă printr-o sită cu ochiuri de 1mm (în conformitate cu Recomandarea ISO R 565). Se evită orice supra-măcinare.

            Se amestecă proba măcinată şi se colectează într-un container corespunzător, curat şi uscat, echipat cu un dop etanş. Se amestecă din nou, imediat înainte de cântărirea cantităţii pentru analiză.

         2. 3.2. Furaje ce pot fi măcinate după uscare

            Cu excepţia cazului când nu s-a specificat de metodele de analiză, se usucă proba pentru a se aduce conţinutul în umiditate al acesteia la un nivel scăzut de 8-12%, în conformitate cu procedura preliminară de uscare descrisă în baza pct. 4.3. al metodei de determinare a umidităţii menţionată la pct. 2 de mai sus. Se procedează apoi aşa cum s-a indicat la

            sectiunea 3.1.

            '

         3. 3.3. Furaje lichide sau semi-lichide

            Se colectează proba într-un container corespunzător, curat şi uscat, echipat cu un dop etanş. Se amestecă bine imediat înainte de cântărirea cantităţii pentru analiză.

         4. 3.4. Alte furaje

            Probele ce nu pot fi preparate în conformitate cu una din procedurile anterioare trebuie să fie tratate prin orice altă procedură ce asigură că, în fapt, cantităţile cântărite pentru analiză sunt omogene şi reprezentative pentru probele finale.

      4. 4. Depozitarea probelor

         Probele trebuie să fie depozitate la o temperatură ce nu va altera compoziţia acestora. Probele destinate pentru analiza vitaminelor sau a substanţelor ce sunt sensibile în mod deosebit la lumină, trebuie să fie depozitate în containere cu geamuri fumurii.

   2. B. Prevederi în legătură cu reactivii şi aparatura utilizată la metodele de analiză.

      1. 1. Numai dacă nu s-a specificat la metodele de analiză, toţi reactivii analitici trebuie să fie puri din punct de vedere analitic.(a.p.). Când se determină micro- elemente, puritatea

         reactivilor trebuie să fie controlată printr-un test martor. În funcţie de rezultatele obţinute, poate să fie necesară o purificare suplimentară a reactivilor.

      2. 2. Orice operaţiune ce implică pregătirea soluţiilor, diluarea, clătirea sau spălarea, menţionate de metodele de analiză, fără indicaţie în ceea ce priveşte natura solventului sau a diluantului întrebuinţat, implică faptul, că trebuie să fie utilizată apă. Ca regulă generală, apa trebuie să fie demineralizată sau distilată. În cazuri particulare ce sunt indicate de metodele de analiză, aceasta trebuie să fie supusă unor proceduri speciale de purificare.

      3. 3. În legătură cu echipamentul aflat în mod normal în laboratoarele de control metodele de analiză fac referire numai la acele instrumente sau aparate ce sunt speciale sau necesită utilizare specifică. Acestea trebuie să fie curate, în special atunci când

         urmează să fie determinate cantităti foarte mici de substante.

         ' '

   3. C. Aplicarea metodelor de analiză şi exprimarea rezultatelor

      1. 1. În general este stabilită o singură metodă de analiză pentru determinarea fiecărei substanţe din furaje. Atunci când sunt prezentate câteva metode, trebuie să fie indicată, în raportul de analiză, metoda specifică utilizată de laboratorul de control.

      2. 2. Rezultatul prezentat de raportul de analiză trebuie să reprezinte valoarea medie obţinută de la cel puţin două determinări, efectuate pe porţiuni separate de probă şi de o repetabilitate satisfăcătoare. Acest rezultat trebuie să fie exprimat în maniera stabilită de metoda de analiză, cu un număr corespunzător de cifre semnificative şi trebuie să fie corectat, dacă este necesar, în funcţie de conţinutul de umiditate al probei finale anterior preparării.

      3. 3. În legătură cu substanţele nedorite în sensul Normei sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 120/2005, ce transpune în legislaţia naţională Directiva 2002/32/CE, inclusiv dioxinele şi derivaţii de dioxină PCB, un produs destinat pentru nutriţia animalelor este considerat ca nefiind conform cu conţinutul maxim stabilit, dacă se consideră că rezultatul analitic depăşeşte conţinutul maxim, ţinându-se cont de mărirea incertitudinii de măsurare şi corecţia pentru recuperare. Concentraţia analizată corectată pentru recuperare şi mărirea incertitudinii de măsurare obţinută din rezultatul analitic este utilizată pentru a stabili conformitatea. Această procedură este aplicabilă doar atunci când metoda de analiză permite estimarea incertitudinii de măsurare şi corectarea pentru recuperare (nu este posibil în cazul analizelor microscopice).

   Rezultatul analitic se raportează după cum urmează (în măsura în care metoda utilizată pentru analize permite estimarea incertitudinii de măsurare şi rata pentru recuperare):

   1. a) sunt indicate corectarea sau necorectarea pentru recuperare, maniera de raportate şi nivelul recuperării;

   2. b) „x +/- U”, în care x este rezultatul analitic şi U reprezintă incertitudinea de măsurare extinsă, utilizând un factor de acoperire de 2 care oferă un nivel de incredere de aproximativ 95%

      Pregătirea probei pentru analiză

      Este esenţial ca analizele chimice să fie efectuate pe o probă omogenă. Este totuşi posibil să se efectueze unele determinări macroscopice sau microscopice şi de asemenea, determinarea umidităţii, din probă în starea în care aceasta ajunge la laborator. Pentru a satisface aceste două cerinţe, proba va fi divizată în două părţi. O parte va fi păstrată aşa cum este, iar cealaltă poate va fi preparată pentru analiză chimică, după cum urmează.

      Se divide proba cu aparatură mecanică sau manual, după amestecarea cu grijă a întregii probe pe o suprafaţă curată şi uscată. În caz extrem este preferabil să se utilizeze metoda de divizare în sferturi ce constă în prelevarea de probe pe rând din două secţiuni opuse. În cele din urmă se delimitează pentru analiză o porţiune ce cântăreşte aproximativ 100g şi dacă e necesar, aceasta se mărunţeşte, astfel încât întreaga probă trece printr-o sită cu ochiuri de 1mm. Se transferă imediat această probă într-un container uscat, etanş şi se sigilează.

      Dacă proba este foarte umedă, aceasta trebuie să fie pre-uscată, pentru a se aduce conţinutul umidităţii la un nivel scăzut, între 8 şi 12%. Pentru a se realiza aceasta, se usucă proba la o temperatură potrivită pentru o perioadă de timp adecvată.

      Reactivi şi aparatură

      La descrierea metodelor de analiză sunt menţionate numai instrumente sau aparate speciale sau cele ce necesită standarde speciale. Nu se consideră necesar să se menţioneze toate aparatele sau instrumentele ce fac parte din echipamentul de zi cu zi al laboratoarelor de testare.

      De asemenea, acolo unde este menţionată apa, în legătură cu realizarea diluării sau spălării, aceasta înseamnă apă distilată. În mod similar, acolo unde este menţionată soluţia unui reactiv, fără orice altă indicat,ie, aceasta înseamnă o solut,ie în apă distilată.

      Exprimarea rezultatelor

      Rezultatul specificat de certificatul de analiză trebuie să fie valoarea medie obţinută pe baza a cel puţin două testări. Supus unor prevederi speciale, acesta trebuie să fie exprimat procentual din proba originală, aşa cum a fost când acesta a ajuns la laborator. Nu trebuie să fie prezentat rezultatul cu cifre mai semnificative decât permite acurateţea metodei de analiză.

2. 2. Determinarea acidului cianhidric

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibilă determinarea nivelului acidului cianhidric, liber şi combinat sub forma glicozidelor, în furaje şi în particular în produse derivate din seminţe de in, din făină de manioc şi din unele specii de fasole.

   2. 2. Principiu

      Proba este suspendată în apă. Acidul cianhidric este eliberat prin acţiunea enzimelor, antrenat prin distilare cu aburi şi colectat într-un volum specific de soluţie acidifiată de azotat de argint. Cianura de argint este separată prin filtrare, iar excesul de azotat de argint este titrat cu o solut,ie de tiocianat de amoniu.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. O suspensie de migdale dulci: se zdrobesc 20 de migdale dulci confiate în 100 ml de apă la 37-40°C. Se controlează să nu existe acid cianhidric în cei 10 ml ai suspensiei, utilizând hârtie de picrat de sodiu sau efectuând un test martor, aşa cum s-a descris la pct. 5. 2 al prezentei anexe.

      2. 3.2. 10% soluţie (m/v) de acetat de sodiu, neutră la fenolftaleină.

      3. 3.3. Emulsie anti-spumă (e.g. Silicon)

      4. 3.4. Acid azotic, d:1.40

      5. 3.5. Soluţie de azotat de argint: 0,02N

      6. 3.6. Solut,ie de tiocianat de amoniu: 0,02N.

      7. 3.7. Solut,ie saturată de sulfat feric de amoniu.

      8. 3.8. Amoniac, d: 0,958.g/ml

   4. 4. Aparatură

      1. 4.1. Etuvă cu termostat fixat la 38°c.

      2. 4.2. Aparatură pentru distilare prin antrenare cu aburi, echipată cu un condensator cu o piesă extinsă curbată.

      3. 4.3. Baloane cu fundul plat de 1OOO ml cu dop de sticlă

      4. 4.4. Baie de ulei

      5. 4.5. Biurete gradate de 1120ml.

   5. 5. Procedură

      1. 5.1. Se cântăresc 20 g din probă, cu o aproximaţie de 5 mg, se plasează într­ un balon cu fundul plat de 1OOO ml şi se adaugă 50 ml de apă şi 1O ml de suspensie de migdale dulci prevăzută la pct. 3.1, se adaptează dopul la balon şi se transferă în etuvă, timp de 16 ore la 38°C. Se răceşte apoi la temperatura camerei şi se adaugă 80 ml de apă, 10 ml de soluţie de acetat de sodiu prevăzută la pct. 3.2 şi o picătură din emulsia anti­ spumă prevăzută la pct. 3.3.

         Se conectează balonul la aparatura de distilare cu aburi şi se plasează într-o baie de ulei ce a fost mai întâi adusă la o temperatură cu puţin peste 100°c. Se distilează 200ml până la 300 ml de lichid, trecând un puternic curent de aburi prin retortă şi încălzind uşor baia de ulei. Se colectează distilatul într-un pahar Erlenmeyer protejat de lumină şi care conţine exact 50 ml de soluţie de azotat de argint 0,02N prevăzută la pct. 3.5 şi 1 ml de acid azotic prevăzută la pct. 3.4. Trebuie să se asigure că piesa extinsă a condensatorului este imersată într-o soluţie de azotat de argint.

      2. 5.2. Se transferă conţinutul din paharul Erlenmeyer într-o retortă volumetrică de 500 ml, se completează cu apă, se agită şi se filtrează. Se înlătură 250 ml din filtrat, se adaugă aproximativ 1ml de soluţie de sulfat feric de amoniu prevăzută la pct. 3.7 şi se titrează excesul de azotat de argint cu soluţie de tiocianat de amoniu 0,02N prevăzută la pct. 3.6 luată dintr-o biuretă gradată de 1120ml.

         Un test martor poate să fie efectuat, dacă este necesar, aplicând aceeaşi procedură la 10 ml de suspensie de migdale dulci prevăzută la pct. 3.1, fără proba de analizat.

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      Dacă testul martor indică faptul că soluţia de azotat de argint 0,02 n a fost consumată, se scade valoarea acesteia din volumul consumat de distilatul probei. 1ml de AgNO3 0,02 n corespunde la 0,54 mg de HCN. Rezultatul se exprimă procentual.

   7. 7. Observatii

   '

   Dacă proba conţine o cantitate mare de sulfiţi (ex. boabe de fasole), se formează un precipitat negru de sulfit de argint ce este filtrat împreună cu un depozit de cianură de argint. Formarea acestui precipitat cauzează o pierdere de soluţie de azotat de argint 0,02n, volum ce trebuie să fie scăzut din volumul utilizat pentru a calcula conţinutul de HCN. Pentru a face aceasta, se procedează după cum urmează:

   Se tratează depozitul rămas pe un filtru cu 50 ml de amoniac prevăzută la pct. 3.8, pentru a se dizolva cianura de argint. Se spală reziduul în amoniac diluat şi apoi se determină conţinutul în argint al acestuia. Se converteşte valoarea obţinută în ml de soluţie de azotat de argint 0,02 N.

   Conţinutul în HCN al probei poate fi, de asemenea, determinat prin titrarea filtratului amoniacal acidifiat, cu acid azotic.

3. 3. Determinarea calciului

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Metoda face posibilă determinarea calciului total din furaje

   2. 2. Principiu

      Proba de analizat este calcinată, cenuşa tratată cu acid clorhidric, iar calciul precipitat cu oxalat de calciu. Se dizolvă precipitatul în acid sulfuric şi se titrează acidul oxalic ce se formează cu o soluţie de permanganat de potasiu.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. Acid clorhidric p.a, d:1,14

      2. 3.2. Acid azotic p.a., d:1,40

      3. 3.3. Acid sulfuric p.a, d: 1,13

      4. 3.4. Amoniac p.a., d:0,98

      5. 3.5. Soluţie saturată rece de oxalat de amoniu p.a.

      6. 3.6. soluţie 30% (m/v) de acid citric p.a.

      7. 3.7. soluţie 5% (m/v) de clorură de amoniu p.a

      8. 3.8. soluţie 0,04% (m/v) de verde brom crezol

      9. 3.9. Soluţie de permanganat de potasiu O,1 n

   4. 4. Aparatură

      1. 4.1. Cuptor electric cu circulaţie a aerului şi termostat.

      2. 4.2. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan pentru calcinare.

      3. 4.3. Creuzete cu filtru din sticlă de porozitate G4.

   5. 5. Procedură

      1. 5.1. Se cântăresc aproximativ 5 g din probă (sau mai mult dacă este necesar) cu o aproximaţie de mg, se calcinează la 550°c şi se transferă cenuşa într-un pahar de laborator de 250ml.

         Se adaugă 40ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1, 60 ml de apă şi câteva picături de acid azotic prevăzut la pct. 3.2. Se aduce la fierbere şi se menţine la punctul de fierbere timp de 30 de minute. Se răceşte şi se transferă soluţia într-un balon cotat de 250ml. Se clăteşte, se completează la semn, se omogenizează şi se filtrează.

         Utilizând o pipetă, se transferă într-un pahar de laborator de 250 ml, o cantitate ce conţine 10 până la 40 mg de calciu, în conformitate cu conţinutul în calciu asumat. Se adaugă 1ml de soluţie de acid citric prevăzută la pct. 3.6 şi 5 ml de soluţie de clorură de amoniu prevăzută la pct. 3.7.

      2. 5.2. Se completează cu apă volumul până la aproximativ 100 ml. Se aduce până la punctul de fierbere, se adaugă 8 până la 10 picături de soluţie de verde brom crezol prevăzută la pct. 3.8 şi 30 ml de soluţie fierbinte de oxalat de amoniu prevăzut la pct. 3.5. Dacă se formează un precipitat, acesta se dizolvă adăugând câteva picături de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1.

         Se neutralizează foarte încet cu amoniac prevăzut la pct. 3.4, se agită continuu până la obţinerea unui pH între 4.4 la 4.6 (ex.: Atunci când indicatorul îşi schimbă culoarea). Se plasează paharul de laborator într-o baie de apă la firbere şi se menţine timp de 30 de minute, pentru a permite precipitatului ce s-a format să se depună. Se scoate paharul de laborator din baia de apă. Se lasă ca acesta să stea timp de o oră şi se filtrează printr-un creuzet filtrant de G4.

         Se spală paharul de laborator şi creuzetul cu apă, până când excesul de oxalat de amoniu este înlăturat complet (absenţa clorurii din apa de spălat indică faptul că acestea au fost spălate suficient).

         Se dizolvă precipitatul de pe filtru în 50 ml de acid sulfuric fierbinte prevăzut la pct.

         3.3. Se clăteşte creuzetul cu apă fierbinte şi se completează filtratul până la aproximativ

         100ml. Se aduce temperatura până la 70-80°C şi se titrează picătură cu picătură cu o soluţie de permanganat de potasiu prevăzut la pct. 3.9 până când este obţinută o culoare roz ce durează timp de 1 minut.

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      1ml de permanganat de potasiu O,1 n corespunde la 2,004 mg de calciu. Rezultatul obţinut se exprimă procentual.

   7. 7. Observatii

      '

      1. 7.1. Pentru un conţinut foarte scăzut de calciu se procedează după cum urmează: se filtrează precipitatul de oxalat de calciu printr-o hârtie de filtru liberă de cenuşă. După spălare se usucă filtrul şi cenuşa la 550°c într-un creuzet de platină. Se redizolvă reziduul în câteva picături de acid sulfuric prevăzut la pct 3.3, se evaporă până se usucă, se calcinează din nou la 550°c şi se cântăreşte. Dacă w este greutatea sulfatului de calciu obţinut, conţinutul în calciu a cantităţii luată ca o probă = W x 0,2944.

      2. 7.2. Dacă proba constă numai din substanţe minerale, aceasta se dizolvă în

         acid clorhidric fără a o calcina mai întâi. În cazul produselor precum fosfatul de aluminiu­ calciu ce sunt dificil de dizolvat în acid, se dizolvă după cum urmează printr-un proces alcalin înainte de dizolvare: se amestecă bine proba ce trebuie analizată într-un creuzet de platină cu un amestec de cinci ori greutatea acesteia, constând în cantităţi egale de carbonat de potasiu şi carbonat de sodiu. Se încălzeşte cu grijă până când amestecul este dizolvat complet. Se răceşte şi se dizolvă în acid clorhidric.

      3. 7.3. Se precipită oxalatul de calciu a doua oară, dacă conţinutul în magneziu al probei este ridicat.

4. 4. Determinarea carbonatilor

   '

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibil să se determine cantitatea de carbonaţi, exprimată convenţional ca şi carbonat de calciu în majoritatea furajelor.

      În unele cazuri, trebuie să fie utilizată o metodă specială (de ex.: cu carbonat de fier).

   2. 2. Principiu

      Carbonaţii sunt descompuşi în acid clorhidric.

      Dioxidul de carbon eliberat este colectat într-un tub gradat, iar volumul acestuia comparat cu cel eliberat în aceleaşi condiţii, printr-o cantitate cunoscută de carbonat de calciu p.a.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. Acid clorhidric, d:1, 1O.

      2. 3.2. Carbonat de calciu, p. a.

      3. 3.3. Acid sulfuric, aproximativ O, 1n, colorat cu roşu metil.

   4. 4. Aparatură

      Aparatură Scheibler – dietrich (vezi diagrama) sau aparatura echivalentă.

   5. 5. Procedura

      În conformitate cu conţinutul în carbonaţi al probei, se cântăreşte o porţiune a probei, aşa cum s-a arătat în continuare:

      -0,5g pentru produse ce conţin de la 50 la 100% carbonaţi, exprimaţi ca şi carbonat de calciu

      -1g pentru produse ce conţin de la 40 la 50% carbonaţi, exprimaţi ca şi carbonat de calciu.

      -2-3g pentru alte produse.

      Se plasează porţiunea probei într-un recipient special, prevăzut la pct. 4, al aparaturii, echipată cu un tub mic din material indestructibil ce conţine 1O ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1 şi se conectează recipientul la aparatură. Se deschide robinetul cu trei căi prevăzut la pct. 5, astfel încât tubul (1) se conectează cu exteriorul. Se aduce nivelul lichidului la nivelul de sus, până la semnul zero, utilizând tubul mobil (2) ce este plin cu acid sulfuric colorat (3.3) şi conectat la tubul gradat (1). Se deschide robinetul pentru a se conecta tuburile (1) şi (3) şi se verifică dacă nivelul este la zero.

      Se dă drumul încet la acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1 peste porţiunea de probă, aplecând recipientul prevăzut la pct. 4. Se egalizează presiunea coborând tubul prevăzut la pct. 2. Se agită recipientul prevăzut la pct. 4 până când se opreşte complet eliberarea de dioxid de carbon.

      Se restaurează presiunea aducând lichidul din tuburile (1) şi (2) înapoi la acelaşi nivel. Se citeşte după câteva minute, atunci când volumul de gaz a devenit constant.

      Se efectuează un test de control în aceleaşi condiţii pe 0,5g de carbonat de calciu

      (3.2).

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      Conţinutul de carbonaţi în grame, exprimat ca şi carbonat de calciu, ca procent din probă, este calculat utilizând formula: Vx100

      Tx2W

      unde:

      V=ml de C02

      T= greutatea în grame a porţiunii de probă W= greutatea în grame a porţiunii de probă

   7. 7. Observaţii

      1. 7.1. Atunci când porţiunea din probă cântăreşte mai mult de 2 g, se plasează mai întâi 15ml de apă distilată în recipientul prevăzut la pct. 4 şi se amestecă înainte de a începe testarea. Se utilizează acelaşi volum de apă pentru testul de control.

      2. 7.2. Dacă aparatura utilizată are un volum diferit de cel al aparatului Scheibler

   – Dietrich, porţiunile prelevate din probă şi din substanţa de control şi calcularea rezultatelor trebuie să fie adaptate în consecinţă.

   APARAT SCHEIBER DIETRICH PENTRU DETERMINAREA CO

   

   rt

   •.

   ·•

   ,·

   "·;·,

   ,

   r.

   –– –

   (2)

   –T

   

   

   3

   o

   -o

   IC"?

   10

   (2) I

      _!_

   SCARĂ 1/8 MĂSURATĂ ÎN MM

5. 5. Determinarea cenuşii brute

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibilă determinarea conţinutului de cenuşă brută al furajelor.

   2. 2. Principiu

      Proba este calcinată la 550°c Este cântărit reziduul.

   3. 3. Reactivi

      Soluţie 20% (m/v) de azotat de amoniu.

   4. 4. Aparatură

      1. 4.1. Plita încinsă

      2. 4.2. Cuptor electric cu termostat.

      3. 4.3. Creuzete pentru calcinare confecţionate din platină sau dintr-un aliaj din platină şi aur (10%Pt, 90% Au), fie rectangular (60x40x25mm), fie circular (diametru: 60- 75mm, înălţime: 20-25mm).

   5. 5. Procedură

      Se cântăreşte proba cu o marjă de aproximativ 5g (2,5 în cazul produselor ce au tendinţa de a creşte în volum) şi se plasează într-un creuzet pentru calcinare ce iniţial a fost calcinat şi gudronat. Se plasează creuzetul pe plita încinsă şi se încălzeşte treptat până când substanţa se carbonizează. Se pune creuzetul într-un cuptor fixat la 550±5°C. Se menţine la această temperatură până când este obţinută o cenuşă albă, gri deschis sau roşiatică ce pare a fi liberă de particule de cărbune. Se plasează creuzetul într-un desicator, se lasă să se răcească şi se cântăreşte imediat.

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      Se calculează greutatea reziduului scăzând gudronul. Rezultatul se exprima procentual.

   7. 7. Observatii

      '

      1. 7.1. Cenuşa substanţelor ce sunt dificil de calcinat trebuie să fie supusă unei calcinări iniţiale de cel puţin trei ore, răcită şi apoi se adaugă la aceasta (cu grijă, pentru a se evita dispersia cenuşii sau formarea de bulgări) câteva picături de soluţie 20% de azotat de amoniu. Se continuă calcinarea după uscare în cuptor. Se repetă operaţiunea cât este necesar, până când este încheiată calcinarea.

      2. 7.2. În cazul substanţelor rezistente la tratamentul descris în baza punctului 7.1., se procedează după cum urmează: după o calcinare de trei ore, se plasează cenuşa în apă fierbinte şi se filtrează printr-un filtru mic, liber de cenuşă. Se calcinează filtrul şi conţinutul acestuia în creuzetul iniţial. Se plasează filtratul în creuzetul răcit, se evaporă până se usucă, se calcinează şi se cântăreşte.

      3. 7.3. În cazul uleiurilor şi al grăsimilor, se cântăreşte cu acurateţe o probă de aproximativ 25 de g într-un creuzet de mărime potrivită. Se carbonatează fixând resturile substanţei cu o bucată de hârtie de filtru liberă de cenuşă. După ardere, se umezeşte cu cât de puţină apă este posibil. Se usucă şi se calcinează, aşa cum s-a descris la pct. 5.

6. 6. Determinarea cenuşii insolubilă în acid clorhidric

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibilă determinarea nivelului de substanţe minerale ce sunt insolubile în acid clorhidric. Pot fi utilizate două metode, depinzând de natura probei.

      1. 1.1. Metoda a: aplicabilă furajelor organice simple şi majorităţii furajelor combinate

      2. 1.2. Metoda b: aplicabilă compuşilor minerali şi amestecurilor şi furajelor combinate al căror conţinut în substanţe insolubile în acid clorhidric, aşa cum s-a determinat prin metoda a, este mai mare de 1%.

   2. 2. Principiu

      1. 2.1. Metoda a: proba este calcinată, cenuşa este tratată în acid clorhidric, iar reziduul insolubil este filtrat şi cântărit.

      2. 2.2. Metoda b: proba este tratată cu acid clorhidric. Soluţia este filtrată, reziduul calcinat, iar cenuşa astfel obţinută tratată în conformitate cu metoda a.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. Acid clorhidric 3n.

      2. 3.2. 20% (m/v) soluţie de acid tricloracetic.

      3. 3.3. 1% (m/v) soluţie de acid tricloracetic.

   4. 4. Aparatură

      1. 4.1. Plita încinsă

      2. 4.2. Cuptor electric cu termostat.

      3. 4.3. Creuzete pentru calcinare din platină sau un aliaj din platină şi aur (10% Pt, 90% Au), fie rectangular (60x40x25mm), fie circular (diametru: 60-75mm, înălţime: 20- 25mm).

   5. 5. Procedură

      1. 5.1. Metoda a:

         Se calcinează proba utilizându-se metoda descrisă pentru determinarea cenuşii brute. Poate fi, de asemenea, utilizată cenuşa obţinută din acea analiză.

         Se plasează cenuşa într-un pahar de laborator de 250 – 400 ml, utilizându-se 75 ml de acid clorhidric 3 N prevăzut la pct. 3.1. Se aduce încet până la fierbere, cu grijă, timp de 15 minute. Se filtrează soluţia fierbinte printr-o hârtie de filtru liberă de cenuşă şi se spală reziduul cu apă fierbinte până când nu mai este vizibilă reacţia acidă. Se usucă filtrul ce conţine reziduul şi cenuşa într-un creuzet gudronat la o temperatură de nu mai puţin de 550°c şi nu mai mult de 700°C. Se răceşte într-un exicator şi se cântăreşte.

      2. 5.2. Metoda b

         Se cântăresc 5 g din probă cu o aproximaţie de mg şi se plasează într-un pahar de laborator de 250-400 ml. Se adaugă succesiv 25 ml de apă şi 25 ml de acid clorhidric 3n prevăzut la pct 3.1, se amestecă şi se aşteaptă să înceteze efervescenţa. Se adaugă încă 50 ml de acid clorhidric 3N prevăzut la pct 3.1. Se aşteaptă să înceteze orice eliberare de gaz, apoi se plasează paharul de laborator într-o baie cu apă ce fierbe şi acesta se menţine acolo timp de 30 de minute sau mai mult, dacă este necesar, pentru a se hidroliza bine amidonul ce poate fi prezent.

         Se filtrează, în timp ce se încălzeşte printr-un filtru liber de cenuşă şi se spală filtrul cu 50ml de apă fierbinte (vezi observaţia 7). Se plasează filtrul ce conţine reziduul într-un creuzet pentru calcinare, se usucă şi se calcinează la o temperatură nu mai scăzută de 550°c şi nu mai mult de 700°C. Se plasează cenuşa într-un pahar de 250-400 ml, utilizându-se 75 ml de acid clorhidric 3 n prevăzut la pct 3.1. Se continuă aşa cum s-a descris la al doilea subparagraf al pct. 5.1.

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      Se calculează greutatea reziduului prin deducerea gudronului. Rezultatul se exprimă procentual.

   7. 7. Observatii

   '

   Dacă filtrarea se dovedeşte dificilă, se reîncepe analiza, înlocuind cei 50ml de acid clorhidric 3 N prevăzut la pct 3.1 cu 50 ml de acid tricloracetic 20% prevăzut la pct 3.2. şi spălând filtrul într-o soluţie fierbinte de acid tricloracetic 1% prevăzut la pct 3.3.

7. 7. Determinarea clorului din cloruri

1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

   Această metodă face posibilă determinarea cantităţii de clor din cloruri ce sunt solubile în apă, exprimate convenţional ca şi clorură de sodiu. Aceasta este aplicabilă tuturor furajelor.

2. 2. Principiu

   Clorurile sunt dizolvate în apă. Dacă produsul conţine materie organică, acesta este clarificat. Soluţia este uşor acidifiată cu acid azotic iar clorurile precipită sub formă de clorură de argint, prin intermediul unei soluţii de azotat de argint. Azotatul de argint în exces este titrat cu o soluţie de tiocianat de amoniu, prin metoda Volhard.

3. 3. Reactivi

   1. 3.1. Soluţie de tiocianat de amoniu O,1 n.

   2. 3.2. Soluţie de azotat de argint O,1 n.

   3. 3.3. Solut,ie saturată de sulfat feric de amoniu.

   4. 3.4. Acid azotic, d: 1,38.

   5. 3.5. Eter dietilic p.a.

      3.6 Acetonă p.a.

      1. 3.7. Soluţie Carrez I: se dizolvă în apă 21,9 g de acetat de zinc, Zn(CH3COO)2. 2H2O şi 3g de acid acetic glacial. Se completează până la 100 ml cu apă.

      2. 3.8. Soluţie Carrez li: se dizolvă în apă 10,76g de ferocianat de potasiu K4Fe(CN)6 73H2O. Se completează până la 100 ml cu apă.

      3. 3.9. Carbon activ P.A., liber de cloruri şi neabsorbant al acestora.

4. 4. Aparatură

   Agitator: aproximativ 35-40 rpm.

5. 5. Procedură

   1. 5.1. Prepararea soluţiei

      În conformitate cu natura probei, se prepară o soluţie, aşa cum se arată la pct. 5.1.1., 5.1.2. sau 5.1.3.

      În acelaşi timp se efectuează un test martor ce omite proba ce trebuie analizată.

      1. 5.1.1. Probe libere de materie organică.

         Se cântăreşte, cu o aproximaţie de grame, o probă de cel mult 10g ce conţine cel mult 3g de clor sub formă de cloruri. Se plasează cu 400 ml de apă într-un balon cotat de 500ml, la aproximativ 20°c. Se agită timp de 30 de minute în pahar, se aduce la volum, se omogenizează şi se filtrează.

      2. 5.1.2. Probe ce conţin materie organică, excluzând produsele prevăzute la pct. 5.1.3.

         Se cântăresc aproximativ 5g de probă cu o aproximaţie de mg şi se plasează împreună cu 1 g de carbon activ într-un balon cotat de 500ml. Se adaugă 400ml de apă la aproximativ 20°c şi 5ml de soluţie Carrez I prevăzută la pct. 3.7, se agită şi apoi se adaugă 5 ml de soluţie Carrez li prevăzută la pct 3.8. Se agită timp de 30 de minute într-un pahar, se aduce la volum, se omogenizează şi se filtrează.

      3. 5.1.3. Furaje preparate, fulgi şi făină, produse bogate în făină de fulgi şi alte produse bogate în mucilagii sau în substanţe coloidale (de exemplu amidon dextrinat). Se prepară soluţia aşa cum s-a descris la pct. 5.1.2., dar nu se filtrează. Se decantează (dacă este necesar se centrifughează), se reţin 100ml din lichidul supernatant şi se transferă într-un balon cotat de 200ml. Se amestecă cu acetonă prevăzut la pct. 3.6 şi se aduce la volum cu acest solvent, se omogenizează şi se filtrează.

   2. 5.2. Titrare

      Utilizând o pipetă, se transferă într-un pahar Erlenmayer 25-100 ml din filtrat (în conformitate cu conţinutul de clor presupus) obţinut, aşa cum s-a descris în baza pct. 5.1.1., 5.1.2 sau 5.1.3. Porţiunea aliquotă nu trebuie să conţină mai mult de 150 mg de CI. Se diluează, dacă este necesar, la cel puţin 50 ml cu apă, se adaugă 5 ml de acid azotic prevăzut la pct. 3.4, 20 ml de soluţie saturată de sulfat feric de amoniu prevăzut la pct. 3.3 şi două picături de soluţie de tiocianat de amoniu prevăzut la pct. 3.1 transferat prin intermediul unei biurete umplută până la semnul zero. Utilizând o biuretă, se transferă soluţia de azotat de argint prevăzut la pct. 3.2 în aşa fel încât este obţinut un exces de 5 ml. Se adaugă 5 ml de dietil eter prevăzut la pct. 3.5 şi se scutură puternic pentru a se forma precipitatul.

      Se titrează excesul de azotat de argint cu soluţie de tiocianat de amoniu prevăzut la pct. 3.1 până când tenta roşie-brună durează timp de 1 minut.

6. 6. Calcularea rezultatelor

   Cantitatea de clor (w), exprimată ca şi clorură de sodiu, prezentă în volumul de filtrat luat pentru titrare, este calculată utilizându-se următoarea formulă:

   W=5,7845(V1-V2)mg

   unde:

   V1= ml de soluţie de azotat de argint C-1 N adăugată

   V2= ml de soluţie de tiocianat de amoniu O,1 N utilizată pentru titrare.

   Dacă testul martor indică faptul că soluţia de azotat de argint O,1 N a fost consumată, se scade această valoare din volumul (V1- V2).

7. 7. Observatii

   '

   1. 7.1. Titrarea poate fi, de asemenea, efectuată prin potenţiometru;

   2. 7.2. În cazul produselor ce sunt foarte bogate în uleiuri şi grăsimi, se realizează o primă degresare cu dietil eter sau petrol uşor;

   3. 7.3. În cazul făinii de peşte, titrarea poate fi efectuată prin metoda Mohr.

8. 8. DETERMINAREA LACTOZEI

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibilă determinarea nivelului de lactoză din furaje ce conţin mai mult de 0,5% lactoză.

   2. 2. Principiu

      Zaharurile sunt dizolvate în apă. Soluţia este supusă fermentaţiei cu drojdie de Saccharomyces cerevisiae ce lasă lactoza intactă. După clarificare şi filtrare conţinutul de lactoză al filtratului este determinat prin metoda Luff-Schoorl.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. Suspensie de Saccharomyces cerevisiae: se suspendă 25g de drojdie proaspătă în 100ml de apă. Suspensia se va ţine pentru o perioadă maximă de o săptămână, într-un frigider.

      2. 3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă în apă 21,9 g de acetat de zinc Zn(CH3COO)2

         .2H2O şi 3g de acid acetic glacial. Se completează până la 100ml cu apă.

      3. 3.3. Soluţie Carrez li: se dizolvă în apă 10-6g de ferocianură de potasiu K4Fe(CNs) . 3 H2O. Se completează până la 100ml cu apă.

      4. 3.4. Reactiv Luff-Schoorl

         Se agită cu grijă, se adaugă soluţie de acid citric prevăzut la pct. 3.4.2 în soluţia de carbonat de sodiu prevăzută la pct. 3.4.3. Se adaugă soluţia de sulfat de cupru prevăzută la pct. 3.4.1 şi se completează până la un litru cu apă. Se lasă să se decanteze peste noapte şi se filtrează. Se controlează normalitatea reactivului astfel obţinut (Cu O,1 N; Na2C03 2N). Ph-ul soluţiei trebuie să fie de aproximativ 9,4.

         1. 3.4.1. Soluţie de sulfat de cupru: se dizolvă 25 g de sulfat de cupru p.a. CuSO4 5H2O, liberă de fier, în 100ml de apă.

         2. 3.4.2. Soluţie de acid citric: se dizolvă 50g de acid citric p.a. CsHaO7 . H2O în 50ml de apă.

         3. 3.4.3. Soluţia de carbonat de sodiu: se dizolvă 143. 8g de carbonat de sodiu anhidru p.a. în aproximativ 300ml de apă fierbinte. Se lasă să se răcească.

      5. 3.5. Piatră ponce granulată, fiartă în acid clorhidric, spălată cu apă şi uscată.

      6. 3.6. soluţie 30% de iodură de sodiu (m/v).

      7. 3.7. Acid sulfuric 6N.

      8. 3.8. Solut,ie de tiosulfat de sodiu 0.1N.

      9. 3.9. Soluţie de amidon: se adaugă un amestec de 5g de amidon solubilizat în 30ml de apă, într-un litru de apă fiartă. Se fierbe timp de trei minute, se lasă să se răcească şi dacă este necesar, se adaugă 1O mg de iodură de mercur ca şi conservant.

   4. 4. Aparatură

      Baie de apă cu termostat stabilit la 38-40°C.

   5. 5. Procedură

      Se cântăreşte 1 g de probă cu o aproximaţie de mg şi se plasează această porţiune de probă într-un balon cotat de 100 ml. Se adaugă 25-30ml de apă. Se plasează balonul într-o baie de apă fierbinte, timp de 30 de minute şi apoi se răceşte la aproximativ 35°c. Se adaugă 5 ml de suspensie de drojdie prevăzută la pct. 3.1 şi se omogenizează. Se lasă balonul să stea timp de două ore într-o baie de apă, la o temperatură de 38-40°C. Se lasă să se răcească la aproximativ 20°c.

      Se adaugă 2.5 ml de soluţie Carrez I prevăzută la pct. 3.2 şi se agită timp de 30 de secunde, apoi se adaugă 2.5 ml de soluţie Carrez li prevăzută la pct. 3.3 şi se agită din nou, timp de 30 de secunde. Se completează până la 100ml cu apă, se amestecă şi se filtrează. Utilizând o pipetă, se reţine o cantitate de filtrat ce nu depăşeşte 25 ml şi care conţine de preferinţă 40-S0mg de lactoză şi aceasta se transferă într-un pahar Erlenmeyer de 300ml. Dacă este necesar, se completează până la 25ml cu apă.

      Se efectuează în acelaşi mod un test martor cu 5 ml de suspensie de drojdie prevăzut la pct. 3.1.

      Se determină conţinutul în lactoză în conformitate cu metoda Luff-Schoorl, după cum urmează: se adaugă exact 25ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.4. şi două granule de piatră ponce prevăzută la pct. 3.5. Se agită manual, în timp ce se încălzeşte deasupra unei flăcări libere, la înălţime medie şi se aduce lichidul la fierbere în aproximativ două minute. Se plasează paharul Erlenmayer pe o sită de azbest cu un orificiu de aproximativ 6 cm în diametru sub care a fost aprinsă flacăra. Flacăra trebuie să fie reglată în aşa fel încât numai baza paharului Erlenmeyer să fie încălzită. Se potriveşte un condensator de reflux la paharul Erlenmeyer. Se fierbe timp de 10 minute. Se răceşte imediat în apă rece şi după aproximativ 5 minute se titrează după cum urmează:

      Se adaugă 10 ml de soluţie de iodură de potasiu prevăzută la pct. 3.6 şi imediat după aceea (cu grijă, datorită riscului de spumare abundentă) se adaugă 25 ml de acid sulfuric 6N prevăzut la pct. 3.7. Se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu 0.1N prevăzută la pct. 3.8, până când apare o culoare galbenă ştearsă, se adaugă amidon ca indicator, prevăzut la pct. 3.9 şi se completează titrarea.

      Se efectuează aceeaşi titrare pe un amestec măsurat cu acurateţe de 25 ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.4 şi 25ml de apă, după care se adaugă 1O ml de iodură de potasiu prevăzută la pct. 3.6 şi 25 ml de acid sulfuric 6N, prevăzut la pct. 3.7, fără fierbere.

   6. 6. Calcularea rezultatelor

      Utilizându-se tabelul ataşat, se stabileşte cantitatea de lactoză, în mg ce corespunde diferenţei dintre rezultatele celor două titrări, exprimată în ml de tiosulfat 0.1N.

      Rezultatul se exprimă (ca părţi de lactoză anhidă) procentual.

   7. 7. Observatie

   '

   Pentru produse ce conţin mai mult de 40% zahăr fermentabil, se utilizează mai mult de 5ml de suspensie de drojdie prevăzută la pct. 3.1.

   

9. 9. Determinarea potasiului

   1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

      Această metodă face posibil să se determine nivelul de potasiu din furaje.

   2. 2. Principiu

      Proba este calcinată iar cenuşa dizolvată în acid clorhidric. Conţinutul în sodiu al soluţiei este determinat prin fotometrie cu flacără, în prezenţa clorurii de cesiu şi a azotatului de aluminiu. Adăugarea acestor substanţe elimină în mare măsură interferenţa elementelor perturbatoare.

   3. 3. Reactivi

      1. 3.1. Acid clorhidric p.a, d: 1,12.

      2. 3.2. Clorură de cesiu p.a.

      3. 3.3. Azotat de aluminiu A 1 (NO3)3 x 9 H2O, reactiv cu scop general.

      4. 3.4. Clorură de potasiu p.a , anhidră.

      5. 3.5. Soluţie tampon: se dizolvă 50 g de clorură de cesiu prevăzută la pct. 3.2 şi 250g de azotat de aluminiu în apă prevăzut la pct. 3.3, se completează până la un litru cu apă şi se omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic.

      6. 3.6. Soluţie standard de potasiu: se dizolvă 1,907g de clorură de potasiu în apă prevăzută la pct. 3.4, se adaugă 5ml de acid clorhidric prevăzută la pct. 3.1, se completează până la un litru cu apă şi se omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic. 1ml al acestei soluţii conţine 1,00mg de potasiu.

   4. 4. Aparatură

      1. 4.1. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan, prevăzute, dacă e necesar, cu capace.

      2. 4.2. Cuptor electric cu termostat.

      3. 4.3. Flamfotometru

   5. 5. Procedură

      1. 5.1. Analiza probe

         Ca regulă generală, se cântăresc 1O g din probă, cu o aproximaţie de 10mg, se plasează într-un creuzet şi se calcinează la 450°c, timp de trei ore. După răcire se transferă cantitatea de cenuşă într-un balon cotat de 500ml, utilizându-se 250-300ml de apă şi se adaugă apoi 50ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1. Când a încetat eliberarea de dioxid de carbon, se încălzeşte soluţia şi se menţine temperatura la aproximativ 90°C,

         timp de două ore, agitându-se ocazional. După răcire la temperatura camerei, se completează la semn, se agită şi se filtrează. Se transferă într-un balon cotat de 100 ml o parte de aliquotă din filtratul ce conţine un maxim de 1,0 mg de potasiu, se adaugă 10,00 ml soluţie tampon prevăzută la pct. 3.5, se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. În cazul unor cantităţi de potasiu mai mari, se diluează soluţia ce trebuie analizată în proporţii potrivite, înainte de a se adăuga soluţia tampon.

         Tabelul de mai jos e dat ca un ghid pentru o probă de aproximativ 10g.

         Conţinut presupus de potasiu din proba(% K)	Factor de dilutie	Parte alicota în ml
         pana la 0,1	–	50
         0.1. pana la 0.5	–	10
         0.5. pana la 1.O	–	5
         1.0 pana la 5.0	1:10	10
         5.0 pana la 1O.O	1 :10	5
         1O.O pana la 20.0	1:20	5

         Se măsoară la flamfotometru la o lungime de undă de 768 nm. Se calculează rezultatul prin intermediul curbei de calibrare.

      2. 5.2. Curbă de calibrare

         Se plasează exact 1O ml de soluţie standard prevăzută la pct. 3.6 într-un balon gradat de 250 ml, se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. Se plasează în baloane gradate de 100 ml exact 5,10,15, 20 şi 25 ml din această soluţie, corespunzând respectiv la cantităţile de potasiu de 0,2; 0,4; 0,6; 0,8 şi 1,0 mg/ml. Se completează seriile cu baloane martor ce nu conţin soluţie standard. Se adaugă 10 ml de soluţie tampon, prevăzută la pct. 3.5, fiecărui balon, se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. Se efectuează măsurătorile, aşa cum s-a indicat la pct. 5.1. Curba de calibrare este în general aliniată la concentraţia de potasiu de 1mg la 100 ml de soluţie.

   6. 6. Calcularea rezultatelor Rezultatul se exprimă procentual.

   7. 7. Observatii

   '

   Nu este întotdeauna necesar să se adauge soluţie tampon prevăzută la pct. 3.5, pentru a se elimina interferenţa elementelor perturbatoare.

10. 10. Determinarea sodiului

    1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

       Această metodă face posibilă determinarea nivelului de sodiu din furaje.

    2. 2. Principiu

       Proba este calcinată iar cenuşa dizolvată în acid clorhidric. Conţinutul în sodiu al soluţiei este determinat prin fotometrie cu flacără, în prezenţa clorurii de cesiu şi a azotatului de aluminiu. Adit,ia acestor substant,e elimină în mare măsură interferent,a elementelor perturbatoare.

    3. 3. Reactivi

       1. 3.1. Acid clorhidric p.a, d: 1,12.

       2. 3.2. Clorură de cesiu p.a.

       3. 3.3. Azotat de aluminiu Al (NO3h x9 H2O, reactiv cu scop general.

       4. 3.4. Clorură de potasiu p.a. anhidră.

       5. 3.5. Soluţie tampon: se dizolvă 50 g de clorură de cesiu prevăzută la pct. 3.2 şi 250 g de azotat de aluminiu în apă, prevăzut la pct. 3.3, se completează până la un litru cu apă şi se omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic.

       6. 3.6. Soluţie standard de sodiu: se dizolvă în apă 2,542 g de clorură de sodiu prevăzită la pct. 3.4, se adaugă 5 ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1, se completează până la un litru cu apă şi se omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic. 1 ml din aceste soluţii conţine 1,00 mg de sodiu

    4. 4. Aparatură

       1. 4.1. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan, prevăzute, dacă e necesar, cu

          capace.

       2. 4.2. Cuptor electric cu termostat.

       3. 4.3. Flamfotometru.

    5. 5. Procedură

       1. 5.1. Analiza probei

          Ca regulă generală se cântăresc 1O g din probă, cu o aproximaţie de 1O mg, se plasează într-un creuzet prevăzut la pct. 4.2 şi se calcinează la 450°c timp de trei ore. Se evită

          supraîncălzirea (aprinderea). După răcire se transferă cantitatea de cenuşă într-un balon cotat de 500 ml, utilizându-se 250-300 ml de apă şi se adaugă apoi 50 ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1. Când a încetat toată eliberarea de dioxid de carbon, se încălzeşte soluţia şi se menţine temperatura la aproximativ 90°C timp de două ore, agitându-se din timp în timp. După răcire la temperatura camerei, se completează până la semn cu apă, se agită şi se filtrează. Se transferă într-un balon cotat de 100 ml o parte aliquotă din filtrat ce conţine un maxim de 1,0 mg de potasiu, se adaugă 10,0 ml de soluţie tampon prevăzută la pct. 3.5, se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. În cazul unor niveluri de sodiu mai mari se diluează soluţia ce trebuie analizată în proporţii potrivite, înainte de a se adăuga soluţia tampon.

          Conţinut presupus de sodiu din probă(% Na)	Factor de dilut,ie	Parte alicota, în ml
          pana la 0.1	–	50
          0.1. pâna la 0.5	–	10
          0.5. până la 1.0	–	5
          1.0 până la 5.0	1:10	10
          5.0 până la 1O.O	1 :10	5
          1O.O până la 20.0	1:20	5

          Se măsoară intensitatea radiaţiei emise la o lungime de undă de 589 nm. Se calculează rezultatul prin intermediul curbei de calibrare.

       2. 5.2. Curbă de calibrare

          Se plasează exact 10ml de soluţie standard prevăzută la pct. 3.6 într-o retortă gradată de 250 ml, se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. Se plasează în baloane gradate de 100 ml exact 5,10,15,20 şi 25 ml din această soluţie, corespunzând respectiv la cantităţi de sodiu de 0,2; 0,4; 0,6; O, 8 şi 1,0 mg. Se completează seriile cu baloane martor ce nu conţin soluţie standard. Se adaugă 1O ml de soluţie tampon prevăzută la pct. 3.5 fiecărui balon, se completează la semn cu apă şi se omogenizează. Se efectuează măsurători, aşa cum s-a indicat la pct. 5.1. Curba de calibrare este în general aliniată la concentraţia de sodiu de 1 mg la 100 ml de soluţie.

    6. 6. Calcularea rezultatelor Rezultatul se exprimă procentual.

    7. 7. Observatii

       '

       1. 7.1. Pentru produse ce conţin mai mult de 4% sodiu este preferabil să se calcineze substanţa timp de două ore într-un creuzet cu capac. După răcire se adaugă apă, se aduce apa în suspensie prin intermediul unui fir de platină, se usucă şi se calcinează din nou, timp de două ore, într-un creuzet cu capac.

       2. 7.2. Dacă proba constă numai din substanţe minerale, se dizolvă fără o calcinare prealabilă.

11. 11. Determinarea zahărului

    1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

       Această metodă face posibil să se determine cantitatea de zaharuri reducătoare şi toate zaharurile după invertire, exprimată ca glucoză sau când este cazul ca sucroză, convertită de factorul 0,95. Această metodă este aplicabilă furajelor combinate. Sunt prevăzute metode speciale pentru alte furaje. Când este necesar, trebuie să fie măsurată separat lactoza şi trebuie să se ţină cont de aceasta atunci când se calculează rezultatele.

    2. 2. Principiul

       Zaharurile sunt extrase cu etanol diluat.

       Soluţia este clarificată cu soluţiile Carrez I şi 11. După eliminarea etanolului, cantităţile dinainte şi după invertire sunt determinate prin metoda Luff-Schoorl.

    3. 3. Reactivi

       1. 3.1. etanol 40% (v/v) d: 0,948 la 20 c, neutralizat cu fenolftaleină.

       2. 3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă 21,9 g de acetat de zinc Zn(CH3COO)2.2H2O şi 3 g de acid acetic glacial în apă. Se completează până la 100 ml cu apă.

       3. 3.3. Soluţie Carrez li: se dizolvă 10,6 g de ferocianură de potasiu K4Fe(CNs). 3H2O în apă. Se completează până la 100 ml cu apă.

       4. 3.4. soluţie O,1 % (m/v) de metil oranj.

       5. 3.5. Acid clorhidric 4n.

       6. 3.6. Acid clorhidric O, 1 n.

       7. 3.7. Solutie de hidroxid de sodiu O, 1n. ‘

       8. 3.8. Reactiv Luff-Schoorl:

          Amestecând cu atenţie, se toarnă soluţie de acid citric prevăzută la pct. 3.8.2 în soluţia de carbonat de sodiu prevăzută la pct. 3.8.3. Se adaugă soluţie de sulfat de cupru

          prevăzută la pct. 3.8.1 şi se completează până la un litru cu apă. Se lasă să se decanteze peste noapte şi se filtrează. Se controlează normalitatea reactivului astfel obţinut (Cu O,1N;Na2C032N). Ph-ul soluţiei trebuie să fie de aproximativ 9,4.

          1. 3.8.1 Soluţie de sulfat de cupru: se dizolvă 25 g de sulfat de cupru p.a. CuSO4. 5H2O, liber de fier, în 100 ml de apă.

          2. 3.8.2 Soluţie de acid citric: se dizolvă 50 g de acid citric p.a, C6HsO7,H2O în 50ml de apă.

          3. 3.8.3 Soluţie de carbonat de sodiu: se dizolvă 143,8 g de carbonat de sodiu anhidru p.a. în aproximativ 300 ml de apă fierbinte. Se lasă să se răcească.

       9. 3.9. Solut,ie de tiosulfat de sodiu O,1 n.

       10. 3.10. Soluţie de amidon: se adaugă un amestec de 5 g de amidon solubil în 30 ml de apă, într-un litru de apă fierbinte. Se fierbe timp de trei minute, se lasă să se răcească şi dacă e necesar, se adaugă 1O mg de iodură de mercur ca şi conservant.

       11. 3.11. Acid sulfuric 6N.

       12. 3.12. Soluţie 30% (m/v) de iodură de potasiu.

       13. 3.13. Piatră ponce granulată, fiartă în acid clorhidric, spălată în apă şi uscată.

       14. 3.14. 3-metilbutan-I-ol.

    4. 4. Aparatură

       Agitator: aproximativ 35-40 rpm.

    5. 5. Procedură

       1. 5.1. Extracţia probei

          Se cântăresc 2,5g din probă cu o aproximaţie de mg şi se plasează într-un balon cotat de 250 ml. Se adaugă 200 ml de etanol prevăzut la pct. 3.1. şi se amestecă într-un pahar, timp de o oră. Se adaugă 5 ml de soluţie Carrez I prevăzut la pct. 3.2 şi se agită timp de un minut. Se adaugă 5 ml de soluţie Carrez li prevăzut la pct. 3.3 şi se agită din nou, timp de 1 minut. Se completează la volum cu etanol prevăzut la pct. 3.1, se omogenizează şi se filtrează. Se reţin 200 ml din filtrat şi se evaporă la aproximativ jumătate din volum, pentru a se elimina majoritatea etanolului. Se transferă întreaga cantitate din reziduul de evaporare într-o retortă volumetrică de 200 ml, utilizându-se apă fierbinte, se răceşte, se aduce la volum cu apă, se omogenizează şi se filtrează, dacă este necesar. Această soluţie va fi utilizată pentru a se determina cantitatea de zaharuri reducătoare şi după invertire, a zaharurilor totale.

       2. 5.2. Determinarea zaharurilor reducătoare

          Utilizându-se o pipetă, se iau cel mult 25 ml de soluţie ce conţine mai puţin de 60 mg de zaharuri reducătoare, exprimate ca glucoză. Dacă e necesar, se completează până la 25 ml cu apă distilată şi se determină conţinutul de zaharuri reducătoare prin metoda Luff­ Schoorl. Rezultatul este exprimat ca procent al glucozei din probă.

       3. 5.3. Determinarea zaharurilor totale după invertire

          Utilizându-se o pipetă, se iau 50 ml de soluţie şi se transferă într-un balon cotat de 100 ml. Se adaugă câteva picături de soluţie de metil oranj prevăzută la pct. 3.4, apoi cu grijă şi agitând continuu, se adaugă acid clorhidric 4N prevăzut la pct. 3.5, până când lichidul virează spre un roşu accentuat. Se adaugă 15 ml de acid clorhidric O,1 N prevăzut la pct. 3.6, se imersează rapid balonul într-o baie de apă fierbinte şi se ţine acolo timp de 30 de minute. Se răceşte rapid la aproximativ 20°c şi se adaugă 15 ml de soluţie de hidroxid de sodiu O,1 n. Se completează până la 100 ml cu apă şi se omogenizează. Se reţin cel mult 25 ml ce conţin mai puţin de 60 mg de zaharuri reducătoare exprimate ca glucoză. Dacă e necesar, se completează până la 25 ml cu apă distilată şi se determină conţinutul de zaharuri reducătoare prin metoda Luff-Schoorl. Rezultatul este exprimat ca procent de glucoză sau, unde e cazul, sucroză, multiplicându-se cu factorul 0,95.

       4. 5.4. Titrare prin metoda Luff-Schoorl

          Utilizându-se o pipetă, se iau 25ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzută la pct. 3.8 şi se transferă într-un pahar Erlenmeyer de 300ml.

          Se adaugă 25 ml de soluţia clarificată de zahăr. Se adaugă 2 granule de piatră ponce prevăzută la pct. 3.13, se încălzeşte, se agită manual deasupra unei flăcări libere la înălţime medie şi se aduce lichidul la fierbere în aproximativ două minute. Se plasează imediat balonul Erlenmeyer pe o sită de azbest, cu un orificiu de aproximativ 6 cm în diametru, sub care a fost aprinsă o flacără. Flacăra va fi reglată în aşa fel încât numai baza paharului Erlenmeyer să fie încălzită. Se ataşează un condensator de reflux la paharul Erlenmeyer. Se fierbe timp de exact 10 minute. Se răceşte imediat în apă rece iar după aproximativ cinci minute se titrează după cum urmează:

          Se adaugă 10 ml de soluţie iodată de potasiu prevăzută la pct. 3.12 şi imediat după aceea (cu grijă, datorită riscului de spumare abundentă), se adaugă 25 ml de acid sulfuric 6n prevăzut la pct. 3.11. Se titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu O,1 n prevăzută la pct.

          3.9 până când apare o culoare galbenă ştearsă, se adaugă indicatorul de amidon prevăzut la pct. 3.1O şi se finalizează titrarea.

          Se efectuează aceeaşi titrare pe un amestec măsurat cu acurateţe de 25 ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.8 şi 25 ml de apă, după ce se adaugă 1O ml de soluţie de iodură de potasiu prevăzută la pct. 3.12 şi 25 ml de acid sulfuric 6n prevăzut la pct. 3.11, fără fierbere.

    6. 6. Calcularea rezultatelor

       Utilizând tabelul se stabileşte cantitatea de glucoză în mg ce corespunde diferenţei dintre valorile celor două titrări, exprimată în mg de tiosulfat de sodiu O,1 n, se exprimă rezultatul procentual.

    7. 7. Proceduri speciale

       1. 7.1. În cazul furajelor ce sunt bogate în melasă şi alte furaje ce nu sunt în particular omogene, se cântăresc 20 g şi se plasează cu 500 ml de apă într-un balon cotat de un litru. Se agită timp de o oră. Se clarifică utilizând reactivii Carrez I prevăzut la pct. 3.2 şi Carrez li prevăzut la pct. 3.3, aşa cum s-a descris la pct. 5.1, utilizându-se totuşi, de data aceasta, de patru ori cantităţile din fiecare reactiv. Se aduce la volum cu etanol 80% (v/v).

          Se omogenizează şi se filtrează. Se elimină etanolul, aşa cum s-a descris la pct. 5.1.

          Dacă nu există amidon dextrinizat, se aduce la volum cu apă distilată.

       2. 7.2. În cazul melasei şi al furajelor simple ce sunt bogate în zahăr şi aproape libere de amidon (roşcove, brichete de sfeclă etc.), se cântăresc 5 g, se plasează într-un balon cotat de 250 ml, se adaugă 200 ml de apă distilată şi se agită, timp de o oră sau mai mult, dacă este necesar. Se clarifică utilizând reactivii Carrez I prevăzut la pct. 3.2 şi Carrez li prevăzut la pct. 3.3 aşa cum s-a descris la pct 5.1. Se aduce la volum cu apă rece, se omogenizează şi se filtrează. Se continuă aşa cum s-a descris la pct. 5.3., pentru a se determina cantitatea de zaharuri totale.

    8. 8. Observatii

       '

       1. 8.1. Pentru a se preveni spumarea este recomandabil să se adauge (indiferent de volum) aproximativ 1 ml de 3-metilbutan-I-ol prevăzut la pct. 3.14 înainte de fierbere cu reactiv Luff-Schoorl.

       2. 8.2. Diferenţa dintre conţinutul zaharurilor totale după invertire, exprimat ca glucoză şi conţinutul de zaharuri reducătoare, exprimat ca glucoză, multiplicat cu O, 95, redă conţinutul procentual de sucroză.

       3. 8.3. Pentru a se determina continutul de zaharuri reducătoare, excluzând

    '

    lactoza, pot fi adoptate două metode:

    1. 8.3.1. Pentru o calculare aproximativă, se multiplică cu 0,675 conţinutul de lactoză stabilit printr-o oarecare metodă de analiză şi se scade rezultatul obţinut din continutul zaharurilor reducătoare.

       '

    2. 8.3.2. Pentru o calculare precisă a zaharurilor reducătoare, excluzând lactoza, aceeaşi probă trebuie să fie utilizată pentru cele două determinări finale. Una din analize este efectuată pe o parte din soluţia obţinută la pct. 5.1, cealaltă pe partea soluţiei obţinute în timpul determinării lactozei de metoda stabilită pentru acel scop (după fermentarea celorlalte tipuri de zaharuri şi clarificare).

    În ambele cazuri cantitatea de zahăr prezentă este determinată prin metoda Luff­ Schoorl şi calculată în mg de glucoză. Una din valori este scăzută din cealaltă, iar diferenţa este exprimată procentual.

    Exemplu

    Cele două volume preluate corespund, pentru fiecare determinare, la o probă de 250 mg.

    În primul caz sunt consumaţi 17 ml de soluţie de tiosulfat de sodiu O,1 N, corespunzând la 44,2 mg de glucoză.

    În al doilea caz sunt consumaţi 11 ml, corespunzând la 27,6 mg de glucoză. Diferenţa este de 16,6 mg de glucoză.

    Conţinutul de zaharuri reducătoare (excluzând lactoza), calculat ca glucoză, este, de aceea: 4×16,6= 6,64%

    10

    Tabel de valori pentru 25 ml de reactiv Luff-Schoorl

    ml de Na2S203 O,1 N, 2. minute de încălzire, 1O minute de fierbere

    Na2S2O3	Glucoza	Fructoză	Lactoză	C12H22O11	Maltoză	C12H22O11	Na2S2
    0,1N	Zaharuri CsH12Os						0,1N
    ml	mg	diferentă '	mg	diferentă '	g	diferentă '	ml
    1	2.4	2.4	3.6	3.7	3.9	3.9	1
    2	4,8	2.4	7.3	3.7	7.8	3.9	2
    3	7.2	2.5	11.0	3.7	11.7	3.9	3

    4	9.7	2.5	14.7	3.7	15.6	4.0	4
    5	12.2	2.5	18.4	3.7	19.6	3.9	5
    6	14.7	2.5	22.1	3.7	23.5	4.0	6
    7	17.2	2.6	25.8	3.7	27.5	4.0	7
    8	19.8	2.6	29.5	3.7	31.5	4.0	8
    9	22.4	2.6	33.2	3.8	35.S	4.0	9.
    10	25.0	2.6	37.0	3.8	39.5	4.0	10
    11	27.6	2.7	40.8	3.8	43.5	4.0	11
    12	30.3	2.7	44.6	3.8	47.5	4.1	11
    13	33.0	2.7	48.4	3.8	51.6	4.1	13
    14	35.7	2.8	52.2	3.8	55.7	4.1	14
    15	38.5	2.8	56.0	3.9	59.8	4.1 I	15
    16	41.3	2.9	59.9	3.9	63.9	4.1 I	16
    17	44.2	2.9	63.8	3.9	68.0	4.2	17
    18	47.1	2.9	67.7	4.0	72.2	4.3	18
    19	50.0	3.0	71.7	4.0	76.5	4.4	19
    20 I	53.0	3.0	75.7	4.1	80.9	4. 5	20
    21	56.0	3.1	79.8	4.1	85.4	4.6	21
    22	59.1	3.1	83.9	4.1	94.6	4.6	22
    23	62.2		88.0				23

12. 12. Determinarea ureei

    1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

       Această metodă face posibilă determinarea nivelului de uree din furaje.

    2. 2. Principiu

       Proba este suspendată în apă cu un agent de de clarificare. Suspensia este filtrată. Conţinutul de uree al filtratului este determinat după adăugarea a 4- dimetilaminobenzaldehidă (4-DMAB), măsurând densitatea optică la o lungime de undă de 420 nm.

    3. 3. Reactivi

       1. 3.1. Soluţie de 4-dimetilaminobenzaldehidă: de dizolvă 1,6 g de 4-DMAB p.a. în 100 ml de etanol 96% şi se adaugă 1O ml de acid clorhidric p.a (d20 = 1,19g/ml). Acest reactiv poate fi folosit pentru o perioadă de maximum două săptămâni.

       2. 3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă 21,9 g de acetat de zinc, Zn (CH3COO)X 2H2O şi 3g de acid acetic glacial în apă. Se completează până la 100 ml cu apă.

       3. 3.3. Soluţie Carrez 11: se dizolvă 10,6 g de ferocianură de potasiu în apă, K4Fe(CN)6 X 3H2O. Se completează până la 100 ml cu apă.

       4. 3.4. Cărbune activ p.a. ce nu absoarbe uree (ce trebuie controlată).

       5. 3.5. Soluţie O,1 %(m/v) de uree p.a.

    4. 4. Aparatură

       1. 4.1. Mixer (agitator) cu frecventa rotatorie de aproximativ 35-40 rpm.

       2. 4.2. Eprubete: 160 x 16 mm cu dop rodat de sticlă.

       3. 4.3. Spectrofotometru.

    5. 5. Procedură

       1. 5.1. Analiza probei

          Se cântăresc 2 g de probă cu o aproximaţie de 1 mg şi se introduc cu 1 g cărbune activ prevăzut la pct. 3.4 într-un balon cotat de 500 ml. Se adaugă 400 ml de apă şi 5 ml de soluţii Carrez I prevăzut la pct. 3.2 şi Carrez li prevăzut la pct. 3.3. Amestecul se agita timp de 30 de minute cu ajutorul agitatorului rotativ. Se completează la semn cu apă, se agită şi se filtrează. Din filtratul clar şi incolor se iau 5 ml şi se introduc înt-o eprubeta cu dop şlefuit. Se adaugă 5 ml de soluţie 4-DMAB prevăzută la pct. 3.1 şi se omogenizează. Se pregăteşte în paralel o soluţie martor, procedând conform pct. 5.1. Se introduc eprubetele cu soluţia de analizat şi respectiv cu soluţia martor într-o baie de apă şi se menţin 15 minute la 20°c. Apoi se măsoară extincţia soluţiei de analizat în raport cu soluţia martor, la lungimea de unda de 420 nm. Se compară soluţia reactivilor cu testul martor.

       2. 5.2. Curba de calibrare

          Se reţin volume a 1, 2, 4, 5 şi 10 ml de soluţie de uree prevăzut la pct. 3.5, se introduc în baloane cotate de 100 ml şi se completează la semn cu apă. Se iau câte 5 ml din fiecare balon, în eprubete cu dop şlefuit. Se adaugă câte 5 ml de soluţie 4-DMAB prevăzută la pct.

          3.1 în fiecare din acestea şi se omogenizeaza şi se măsoară densitatea optică aşa cum s-a indicat mai sus în comparaţie cu o soluţie de control (martor) ce conţine 5 ml de 4-DMAB şi 5 ml de apă liberă de uree. Se trasează curba de etalonare.

    6. 6. Calcularea rezultatelor

       Se determină cantitatea de uree din probă, utilizându-se curba de calibrare. Se exprimă rezultatul procentual.

    7. 7. Observat,ii

       1. 7.1. În cazul cantităţilor de uree ce depăşesc 3%, se reduce proba la 1 g sau se diluează soluţia iniţială, astfel încât să nu existe mai mult de 50 de mg de uree în 500ml.

       2. 7.2. În cazul cantităţilor scăzute de uree, se măreşte proba atât timp cât filtratul rămâne clar şi incolor.

       3. 7.3. Dacă proba conţine compuşi azotaţi simpli, precum aminoacizi, densitatea optică trebuie să fie măsurată la 435 nm.

13. 13. Estimarea activitătii ureazice a produselor derivate din soia

'

1. 1. Scop şi domeniu de aplicare

   Acest test face posibilă estimarea activităţii ureazice a produselor derivate din soia şi arată dacă aceste produse au fost toastate (tratate) corespunzător.

2. 2. Principiu

   Activitatea ureazică este estimată prin cantitatea de azot amoniacal eliberată de 1 g de produs per minut, la 30°c.

3. 3. Reactivi

   1. 3.1. Acid clorhidric O,1 N.

   2. 3.2. Solut,ie de hidroxid de sodiu O,1 n.

   3. 3.3. Soluţia tampon (fosfat 0,05 m): se dizolvă 4,45 g de fosfat disodic (Na2HPO4x2H2O) şi 3,40 g de fosfat monopotasic (KH2, PO4). într-un balon cotat de 1OOO ml cu apă,

   4. 3.4. Soluţie de uree: se dizolvă 30,0 g de uree la 1OOO ml soluţie tampon fosfat prevăzută la pct. 3.3; pH 6,9-7,0 (se prepară proaspăt).

4. 4. Aparatură

   1. 4.1. Aparat de titrare potenţiometrică sau pH-metru de înaltă sensibilitate (pH 0,02) cu agitator magnetic.

   2. 4.2. Baie de apă echipată cu termostat stabilit la exact 30°C.

   3. 4.3. Eprubete cu dop de sticlă, de 150 x 18 mm.

5. 5. Procedură

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește