HOTĂRÎRE Nr. 7 din 11 septembrie 1996

Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecător Viorel Mihai Ciobanu – judecător Mihai Constantinescu – judecătorIoan Deleanu – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIoan Griga – procurorConstantin Burada – magistrat-asistentPe rol soluţionarea contestaţiei privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996, formulată de domnul Niculae Cerveni, preşedintele Partidului Naţional Liberal – Convenţia Democratica, depusa la Biroul Electoral Central cu nr. 98 din 9 septembrie 1996.Contestaţia a fost înaintată Curţii Constituţionale cu adresa nr. 101 din 9 septembrie 1996 şi formează obiectul Dosarului nr. 174 D/1996.Curtea a decis soluţionarea contestaţiei fără citarea părţilor, având în vedere cerinţa legală a rezolvarii acesteia în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 11 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992, raportate la art. 85 din Legea nr. 68/1992 şi coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.Magistratul-asistent prezintă obiectul contestaţiei.În motivarea contestaţiei, domnul Niculae Cerveni susţine, în esenta, ca domnul Ion Iliescu nu mai are dreptul sa candideze pentru funcţia de Preşedinte al României, deoarece prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a prevăzut „alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate”. Aceasta „dispoziţie” de ordin constituţional se pretinde ca a fost reconfirmata prin „art. 81 alin. (1)" din Legea nr. 69/1992, (art. 10), şi art. 81 alin. (4) din Constituţie. Domnul Ion Iliescu a obţinut un prim mandat de şef al statului în decembrie 1989 (ca preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale), al doilea în anul 1990 în urma alegerilor desfăşurate în baza Decretului-lege nr. 92/1990 şi, în fine, al treilea mandat în anul 1992. Aceasta noua candidatura ar fi a patra, ceea ce încalcă prevederile Constituţiei şi ale celorlalte acte normative sus-menţionate, deoarece depăşeşte durata maxima a doua mandate preşedinţiale de 8 ani. Pe de altă parte, domnul Ion Iliescu a declarat în repetate rinduri, în cursul mandatelor sale, ca „nimeni nu va putea deţine mai mult de doua mandate”. De asemenea, considera ca domnul Ion Iliescu nu a vegheat la buna funcţionare a instituţiilor statului. Pentru aceste motive solicita invalidarea acestei candidaturi, care este contrară legii, politicii, moralei şi chiar bunului simt.Procurorul, având cuvintul în fond, apreciază ca neîntemeiată contestaţia privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, susţinând, în esenta, următoarele: Decretul-lege nr. 92/1990 este un act normativ cu caracter provizoriu şi tranzitoriu, care nu se referă la noţiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcţiei de Preşedinte al României; definirea notiunii de mandat presedintial se realizează pentru prima data prin Legea nr. 69/1992, adoptată în temeiul Constituţiei din 1991, de unde rezultă ca singurul mandat presedintial, în înţeles constituţional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. Pe de altă parte, prin contestaţie se invoca şi consideratii care nu pot fi avute în vedere la soluţionarea ei de către Curtea Constituţională. În consecinţa, solicita respingerea contestaţiei. CURTEA,luând în dezbatere contestaţia înaintată de Biroul Electoral Central, constata ca este competenţa sa o soluţioneze în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie, al art. 27 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992.Analizînd contestaţia în raport cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi vazind concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea retine următoarele:În legătură cu temeiurile contestaţiei, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996, şi nu exista motive să se revină asupra celor statuate.În opinia contestatorului, domnul Ion Iliescu a îndeplinit trei "mandate" şi la alegerile din 3 noiembrie 1996 ar candida pentru al patrulea mandat. Se invoca, în acest sens: Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi Decretul-lege nr. 92 din 18 martie 1990, acte normative preconstitutionale, care, între altele, au cuprins şi reglementări cu privire la instituţia de şef al statului.Decretul-lege nr. 2/1989 în nici una dintre prevederile sale nu indica funcţia de şef al statului sau mandatul presedintial. Art. 5 din acest act normativ se referă la preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, stabilindu-i sumar atribuţiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui şef de stat, altele, însă, neavînd nimic comun cu asemenea prerogative. Mai mult, însă, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din acest act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca organ colegial de putere.Cît priveşte invocarea art. 81 din Legea nr. 69/1992, textul este improvizat, întrucît legea nu are decît 30 de articole.Prin Decretul-lege nr. 92/1990 s-a instituit într-adevăr funcţia de şef al statului, sub denumirea „Preşedintele României”. În condiţiile date, reglementarea acestei instituţii se remarca prin elemente specifice esenţiale, diferite de Constituţie, îndeosebi cele la care s-au referit art. 9 alin. 2, art. 10 alin. 2, art. 81 şi art. 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care cel ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile preşedintelui şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Mai mult, este de observat ca Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare având ca obiect instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi la art. 80-100 din Constituţie, rezultă ca, deşi, formal, cît priveşte denumirea instituţiei, s-ar părea ca suntem în prezenta uneia şi aceleiaşi autorităţi, în realitate cele doua instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă, asadar, ca sub aceeaşi denumire au fost reglementate instituţii de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiţii de stabilitate constituţională.Cele doua acte normative, Decretul-lege nr. 2/1989 şi Decretul-lege nr. 92/1990, au avut, neîndoielnic, caracterul unor acte cu valoare constituţională. Dar tot atât de neindoielnica este şi constatarea ca ele nu au fost constituţii. Chiar Decretul-lege nr. 92/1990 în art. 99 evoca perspectiva adoptării unei constituţii.Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile "tranzitorii" de la art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990: „Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii”. Constituţia României a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut ca legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei. Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, ca instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituţiei, rămân în funcţiune numai până la constituirea celor noi. Deşi textul constituţional se referă la „instituţiile republicii”, aceasta locutiune implica neîndoielnic şi normele care au stat la baza organizării şi funcţionarii acelor instituţii, o „instituţie”, ca structura organizatorică şi funcţională, neputind exista în afară cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, Decretul-lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu poate fi revitalizata decît artificial şi anacronic, în afară rigorilor juridice.O alta constatare însă este deplin pertinenta şi concludenta pentru formularea unei judecati de valoare în problema litigioasa asupra căreia urmează a se pronunţa Curtea Constituţională, şi anume ca nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului presedintial. Aceasta instituţie este pentru prima oara reglementată prin Constituţia din 1991. De aceea este inexactă susţinerea din contestaţie în sensul că prevederile Constituţiei ar fi reprodus "întocmai" o dispoziţie anterioară acesteia.Mandatul presedintial are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţiile ce deriva din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antreneaza, atribuţiile ce deriva din mandat şi, implicit, raporturile în care se afla deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituţiei României marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinţa, mandatul presedintial reglementat de Constituţia României nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale.Art. 81 alin. (4) din Constituţie prevede: "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decît pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive."Pentru a se demonstra ilegitimitatea constituţională a candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României se face referire constanta numai la aceasta "funcţie", ignorindu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4), anume instituţia mandatului. Or, funcţia de Preşedinte nu poate fi abstrasa din cuprinsul reglementării, neţinându-se seama de conceptul de mandat. Cu alte cuvinte, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuala, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe ca instituţia Preşedintelui României este definită între altele şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondata.Perioada de la 8 decembrie 1991 şi până la alegerile din septembrie 1992 nu constituie mandat presedintial în sensul dispoziţiilor constituţionale, deoarece numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituţiei, prevăzut de art. 80 alin. 2 combinat cu art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, autorităţile publice, inclusiv Preşedintele României, s-au constituit pentru prima oara ca instituţii noi, în sensul art. 151 din Constituţie.Desigur, în ce priveşte atribuţiile acestor autorităţi, Constituţia a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituţional, al acestor autorităţi, având semnificatia unei rupturi faţă de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecinţa alegerilor din septembrie 1992. De aceea perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituţiei şi alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituţional prevăzut de art. 81 alin. (4) din Constituţie.Se mai susţine prin contestaţie ca, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăşi limita maxima a doua mandate de 4 ani, prevăzută de art. 81 alin. (4) şi art. 83 alin. (1) din Constituţie, fără a se tine seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituţional, în urma alegerilor din septembrie 1992.În sprijinul contestaţiei s-au invocat şi prevederile art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora” „Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României”.Invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimitatii constituţionale a candidaturii domnului Ion Iliescu, abstractie făcând de dispoziţiile legii fundamentale, chiar dacă este pertinenta, nu este concludenta, din moment ce obiectul contestaţiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziţii din Constituţie, imprima litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituţională trăsăturile contenciosului constituţional. Or, în contenciosul constituţional, Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, trebuie să se raporteze la dispoziţiile acesteia, nu la cele ale unor acte subsecvente şi inferioare acestora.Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face abstractie de un asemenea imperativ, socotindu-se ca ne aflam în prezenta unui simplu contencios electoral, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, este de la sine înţeles ca norma legală nu poate fi opusă normei constituţionale. Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decît în concordanta cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, referindu-se la aceeaşi interdicţie ce priveşte, astfel cum s-a reţinut deja, exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reţinută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.Faţa de cele arătate, rezultă ca mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu.În fine, considerentele de ordin economic, politic şi moral, cuprinse în contestaţie, nu pot fi reţinute ca argumente juridice în soluţionarea contestaţiei, deoarece instanţa constituţională, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţa în numele legii”. Pe de altă parte, art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale precizează explicit şi imperativ: „Curtea nu statuează decît asupra problemelor de drept”.Pentru considerentele arătate şi vazind dispoziţiile art. 144 lit. d) din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. B. a), ale art. 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, precum şi cele ale art. 2 alin. (2) şi art. 11 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 69/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEAÎn numele legiiHOTĂRĂŞTE:Respinge ca neîntemeiată contestaţia privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României, formulată de domnul Niculae Cerveni, preşedintele Partidului Naţional Liberal – Convenţia Democratica.Hotărârea este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Constantin Burada –––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește