HOTĂRÂRE nr. 3 din 24 octombrie 2000

privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorMariana Trofimescu – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentLa data de 23 octombrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, contestaţia înregistrată la nr. 65 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Petru-Bucur Volk, precum şi contestaţia înregistrată la nr. 70 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Claudiu Paun.Contestaţiile privesc înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 şi formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 320 D/2000 şi, respectiv, nr. 325 D/2000.Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestaţiile se soluţionează fără citarea părţilor, cu participarea numai a judecătorilor Curţii, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar.Prin cerere separată depusa la dosar contestatorul Petru-Bucur Volk a adresat, în temeiul art. 27 pct. 1 şi 7 din Codul de procedură civilă, solicitarea de recuzare a domnului judecător Florin Bucur Vasilescu. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de recuzare ca fiind inadmisibila şi solicita respingerea ei. Curtea Constituţională constata inadmisibilitatea cererii de recuzare, întrucât, potrivit art. 25 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, „O dată legal sesizată, Curtea procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului şi nici cele privind recuzarea judecătorilor”.Acelaşi contestator a solicitat, printr-o petiţie separată depusa la dosar, conexarea Dosarului nr. 163 D/1996 (referitor la contestaţia pe care autorul a formulat-o împotriva înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al României din anul 1996) la Dosarul nr. 320 D/2000, ceea ce ar determina, după opinia sa, o mai buna administrare a justiţiei. Se precizează ca împotriva Hotărârii nr. 1/1996, pronunţată în Dosarul nr. 163 D/1996, contestatorul s-a adresat cu o petiţie, la 17 noiembrie 1996, Comisiei Europene a Drepturilor Omului, petiţie pe care ulterior a înaintat-o şi Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de conexare ca fiind, de asemenea, inadmisibila. Curtea Constituţională respinge cererea, având în vedere ca Dosarul nr. 163 D/1996 a fost soluţionat prin Hotărârea nr. 1/1996, definitivă, astfel încât nu se mai afla pe rolul acesteia, iar conexarea se poate dispune numai cu privire la cauze în curs de soluţionare.În motivarea contestaţiei care formează obiectul Dosarului nr. 320 D/2000 autorul acesteia solicita constatarea nulităţii înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu, în esenta pentru următoarele motive:Prin "Comunicatul către Ţara" al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a fost propus un program conţinând 10 puncte fundamentale, printre care şi separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat, şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate.Decretul-lege nr. 2/1989, precum şi Decretul-lege nr. 92/1990, acte normative cu caracter constituţional, consacrau principiul eligibilităţii funcţiilor de conducere, alegerea tuturor conducătorilor politici urmând să se facă numai pentru unul sau cel mult două mandate.Un prim mandat sau fragment de mandat de Preşedinte al României a fost îndeplinit de domnul Ion Iliescu începând cu 8 iunie 1990. În aceste condiţii se invoca încălcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 10 din Legea nr. 69/1992, sustinandu-se ca domnul Ion Iliescu „a îndeplinit, anterior alegerilor preşedinţiale programate pentru 26 noiembrie 2000, doua mandate în funcţia de Preşedinte al României, astfel: mai întâi, între 20 mai 1990 şi 30 octombrie 1992, şi anume, între 20 mai 1990 şi 7 decembrie 1991, sub aplicarea Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi a Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, iar între 8 decembrie 1991 şi 30 octombrie 1992, sub aplicarea Constituţiei din 1991; a doua oara, cu începere de la 30 octombrie 1992 şi până la depunerea jurământului de către Preşedintele ce a fost desemnat prin alegerile din 17 noiembrie 1996, respectiv Emil Constantinescu, la 29 noiembrie 1996″.În sprijinul contestaţiei se invoca şi unele opinii ale unor jurişti, precum şi declaraţia domnului Ion Iliescu din anul 1992, în sensul că participa la alegeri pentru un al doilea mandat constituţional.Totodată autorul contestaţiei solicita Curţii analizarea conţinutului motivelor invocate într-o "Întâmpinare", înregistrată la Biroul Electoral Central la 17 octombrie 2000, întâmpinare despre care precizează ca este parte integrantă a contestaţiei. Curtea observa ca motivele invocate în aceasta "Întâmpinare" se regăsesc, în esenta, în ambele contestaţii care formează obiectul dosarelor nr. 320 D/2000 şi nr. 325 D/2000, astfel încât nu mai este necesară reproducerea lor separată.În motivarea contestaţiei care formează obiectul Dosarului nr. 325 D/2000 autorul acesteia arata ca: "În fapt, domnul Ion Iliescu nu îndeplineşte toate exigenţele art. 35 din Constituţie de a candida şi, respectiv, de a fi ales în funcţia de Preşedinte al României. De asemenea, domnul Ion Iliescu a îndeplinit până astăzi doua mandate constituţionale de Preşedinte al României şi, potrivit prevederilor Constituţiei, nu mai are vocaţie pentru un al treilea mandat." În dezvoltarea motivelor invocate, după ce se realizează unele consideratii teoretice de ordin politic şi social, contestatorul susţine, în esenta, următoarele: "Domnul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Preşedinte al României, între mai 1990-octombrie 1992 şi, respectiv, între octombrie 1992-noiembrie 1996; hotărârile Curţii Constituţionale date în 1992 şi 1996 nu au autoritate de lucru judecat (deoarece în viitoare litigii electorale părţile nu vor fi aceleaşi), ele au un caracter individual, limitanduse doar la alegerile din 1992 şi 1996; hotărârile respective nu conserva drepturi în viitoarele litigii, Curtea Constituţională îşi poate revizui concluziile; revizuirea se poate realiza în baza art. 16 din Legea nr. 47/1992; hotărârile Curţii pot fi anulate chiar de Curtea Constituţională sau pe calea justiţiei.”Curtea, având în vedere ca ambele contestaţii au acelaşi obiect, şi anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, precum şi ca acestea au, practic, un conţinut identic, ridica, din oficiu, problema conexarii cauzelor.Reprezentantul Ministerului Public considera ca sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare. Curtea, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 325 D/2000 la Dosarul nr. 320 D/2000. Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii, în temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, apreciază ca fiind neintemeiate contestaţiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, arătând, în esenta, următoarele: Decretul-lege nr. 92/1990 este un act normativ cu caracter provizoriu şi tranzitoriu, care nu se referă la noţiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcţiei de Preşedinte al României. Noţiunea de mandat al Preşedintelui României este utilizata pentru prima data în Legea nr. 69/1992, adoptată în temeiul Constituţiei din anul 1991. Rezultă ca singurul mandat de Preşedinte al României, în înţeles constituţional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecinţa, se solicita respingerea contestaţiilor.CURTEA,analizând contestaţiile în raport cu prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, cu modificările ulterioare, vazand concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum şi documentele aflate la dosar, retine următoarele:Potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. d) din Constituţie, ale art. 26 din Legea nr. 47/1992, republicată, ale art. 2 alin. (2) şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze contestaţiile privind înregistrarea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al României.În opinia contestatarilor candidatul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Preşedinte al României, astfel încât la alegerile din 26 noiembrie 2000 ar candida pentru un al treilea mandat.Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei sustineri are în vedere funcţia de Preşedinte al României deţinută de domnul Ion Iliescu în temeiul Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi al Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, acte normative preconstitutionale care, între altele, au cuprins şi reglementări cu privire la instituţia de şef al statului. Acest argument implica examinarea naturii juridice a actelor normative preconstitutionale, pe baza cărora s-au îndeplinit mandatele anterioare, precum şi a instituţiei mandatului de Preşedinte al României, ca şi a raportului dintre aceasta şi funcţia de şef al statului, îndeplinită anterior.În legătură cu Decretul-lege nr. 2/1989 se constată că în nici una dintre prevederile acestuia nu se indica funcţia de şef al statului sau mandatul de Preşedinte al României. Art. 5 din acest act normativ se referă la preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ale cărui atribuţii sunt stabilite în mod sumar, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui şef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Astfel, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din mentionatul act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca organ colegial de putere.Funcţia de şef al statului a fost instituită prin Decretul-lege nr. 92/1990 sub denumirea „Preşedintele României”. Reglementarea acestei instituţii cuprindea elemente specifice, diferite de cele reglementate prin Constituţie, şi anume cele privind vârsta minima pentru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care candidatul ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile Preşedintelui României şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Tot astfel Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Din compararea acestui act normativ cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare, având ca obiect instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi în art. 80-100 din Constituţie, rezultă ca, deşi formal, în ceea ce priveşte denumirea instituţiei, s-ar părea ca este reglementată una şi aceeaşi autoritate publică, în realitate cele doua instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă asadar ca sub aceeaşi denumire au fost reglementate instituţii de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiţii de stabilitate constituţională.Decretul-lege nr. 2/1989 şi Decretul-lege nr. 92/1990 au avut, într-adevăr, caracterul unor acte cu valoare constituţională, dar ele nu au fost constituţii. Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile tranzitorii ale art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, potrivit cărora: „Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii”. Constituţia din 1991 a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut ca „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin Constituţiei”. Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, ca „Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituţiei, rămân în funcţiune numai până la constituirea celor noi”. Deşi textul constituţional se referă la „instituţiile republicii”, aceasta locutiune implica, neîndoielnic, şi normele care au stat la baza organizării şi funcţionarii acelor instituţii, o „instituţie”, ca structura organizatorică şi funcţională, neputând exista în afară cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, Decretul-lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu poate fi reactualizata decât artificial şi anacronic, în afară rigorilor juridice.Faţa de cele arătate, Curtea Constituţională constata ca nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României. Aceasta instituţie este pentru prima oara reglementată prin Constituţia din 1991. Mandatul de Preşedinte al României are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare, care privesc mai ales funcţiile ce deriva din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antreneaza, atribuţiile ce deriva din mandat şi, implicit, raporturile în care se afla deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcţie dobandita pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituţiei marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinţa, mandatul de Preşedinte al României reglementat de Legea fundamentală nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României anterioare intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991.Mandatul de Preşedinte al României îşi găseşte consacrarea în mai multe texte constituţionale, printre care şi prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive". Aceste prevederi trebuie interpretate însă în contextul tuturor reglementărilor cuprinse în noul asezamant fundamental al României, instituit prin Constituţia din 1991. Or, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Acest principiu, fiind de natura constituţională, se aplică insesi prevederilor constituţionale, astfel încât regula interdicţiei exercitării a mai mult de doua mandate de Preşedinte al României nu îşi poate găsi aplicarea decât după ce Constituţia a intrat în vigoare, adică începând cu alegerile preşedinţiale din 1992.În consecinţa, potrivit celor arătate mai sus, candidatul Ion Iliescu a îndeplinit un singur mandat între anii 1992-1996 şi de aceea prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţa.Pe de altă parte, în motivarea contestaţiilor se face referire constanta numai la "funcţia de Preşedinte al României", ignorandu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse în art. 81 alin. (4), şi anume instituţia mandatului. Or, funcţia de preşedinte nu poate fi extrasa din cuprinsul reglementării, netinandu-se seama de conceptul de mandat. De aceea, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuala, cu situaţii anterioare trebuie să se observe ca instituţia Preşedintelui României este definită, între altele, şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondata.Un alt motiv pentru contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României este acela ca perioada cuprinsă între data de 8 decembrie 1991 şi până la alegerile din septembrie 1992 face parte din primul mandat constituţional îndeplinit în succesiunea celor două mandate permise de art. 81 alin. (4) din Constituţie. În susţinerea acestui argument sunt invocate prevederile art. 151 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi".Curtea retine ca aceste dispoziţii constituţionale au asigurat continuitatea vieţii statale a tarii prin prorogarea funcţionarii autorităţilor publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituţie. În aceste condiţii şi-au desfăşurat activitatea Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecătoreşti, organele de procuratura şi alte autorităţi publice. În ceea ce priveşte autorităţile publice cu caracter electiv Parlamentul şi Preşedintele României -, acestea şi-au continuat activitatea, conform art. 151 alin. (1) din Constituţie, pe baza legitimării conferite anterior, în temeiul scrutinului din 20 mai 1990, desfăşurat conform Decretului-lege nr. 92/1990. Rezultă ca numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituţiei, prevăzut la art. 80 alin. (2) coroborat cu art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, aceste autorităţi publice s-au constituit pentru prima oara ca instituţii noi, în sensul art. 151 din Constituţie. Desigur, în ceea ce priveşte atribuţiile acestor autorităţi, Constituţia a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituţional, al acestor autorităţi, având semnificatia unei rupturi faţă de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecinţa alegerilor din septembrie 1992. De aceea, perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituţiei şi alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituţional prevăzut la art. 81 alin. (4) din Constituţie.În contestaţii s-a susţinut ca, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăşi limita maxima a doua mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) şi la art. 83 alin. (1) din Constituţie, fără a se tine seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituţional, în urma alegerilor din septembrie 1992. Într-adevăr, mandatele pe care le poate exercita Preşedintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condiţiile cuprinse în Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective.În sprijinul contestaţiilor au fost invocate şi prevederile art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora: „Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României.”Curtea constata ca şi acestor prevederi, ca şi celor cuprinse în art. 81 alin. (4) din Constituţie, le sunt aplicabile deopotrivă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Principiul neretroactivitatii legii impune ca dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 69/1992 să se aplice numai mandatelor de Preşedinte al României îndeplinite după intrarea în vigoare a acestei legi. În consecinţa, primele alegeri pentru funcţia de Preşedinte al României cărora li s-au aplicat aceste prevederi de lege au fost cele din anul 1992. Prin urmare, rezultă ca în prezent candidatura domnului Ion Iliescu vizează un al doilea mandat constituţional.De altminteri, invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimitatii constituţionale a candidaturii domnului Ion Iliescu, făcând abstractie de dispoziţiile Legii fundamentale, nu este concludenta, din moment ce obiectul contestaţiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziţii din Constituţie, imprima litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituţională trăsăturile contenciosului constituţional. Or, în contenciosul constituţional Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, trebuie să se raporteze la dispoziţiile acesteia, iar nu la cele ale unor acte subsecvente şi inferioare acestora. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar avea în vedere un asemenea imperativ, socotindu-se ca se desfăşoară un simplu contencios electoral, este de la sine înţeles, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, ca norma legală nu poate fi opusă normei constituţionale. Fiind vorba despre un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, referindu-se deci la aceeaşi interdicţie ce priveşte exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reţinută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.În sfârşit, în motivarea contestaţiilor se invoca declaraţii ale candidatului Ion Iliescu, opinii ale unor jurişti, precum şi consideratii de ordin moral ori politic. Nici unul dintre acestea nu poate fi reţinut ca argument juridic în faţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, „se pronunţa în numele legii”. În plus, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, precizează explicit şi imperativ: „Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept”…Din cele arătate rezultă ca mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu.Aceasta soluţie este în concordanta şi cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, exprimată în mai multe hotărâri ale acesteia, printre care, îndeosebi, Hotărârea nr. 1/1996, neintervenind elemente juridice noi care să determine renunţarea la jurisprudenta Curţii în acest domeniu.În consecinţa, contestaţiile ce fac obiectul cauzei de faţa urmează să fie respinse.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. B.a), al art. 16, 26 şi 27 din Legea nr. 47/1992, republicată, precum şi al art. 2 alin. (2) şi al art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 69/1992, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiHOTĂRĂŞTE:Respinge contestaţiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, contestaţii formulate de domnii Petru-Bucur Volk şi Claudiu Paun.Hotărârea este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Florentina GeanguOPINIE SEPARATĂConsider ca cele doua contestaţii care fac obiectul prezentei cauze sunt întemeiate şi trebuia să fie admise, constatandu-se ca înregistrarea depunerii de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile programate la 26 noiembrie 2000, este în contradictie cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora: "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive."Anterior înregistrării la Biroul Electoral Central, la 21 octombrie 2000, a candidaturii sale pentru alegerile programate la 26 noiembrie 2000, candidatul Ion Iliescu a mai îndeplinit funcţia de Preşedinte al României, exercitând doua mandate constituţionale, şi anume:– un prim mandat, ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990 (desfăşurate în temeiul Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţionala nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României), mandat încheiat la 29 octombrie 1992;– un al doilea mandat, cu începere de la 30 octombrie 1992 (data depunerii jurământului în calitate de Preşedinte al României, conform rezultatului alegerilor desfăşurate în tururile de scrutin din 26 septembrie 1992 şi, apoi, din 11 octombrie 2000, desfăşurate în temeiul art. 80 şi următoarele din Constituţia intrata în vigoare la 8 decembrie 1991), mandat încheiat la 28 noiembrie 1996 (ca urmare a depunerii jurământului, în calitate de Preşedinte al României, la 29 noiembrie 1996, de către un alt candidat, conform rezultatului alegerilor desfăşurate în tururile de scrutin din 3 noiembrie 1996 şi, apoi, din 17 noiembrie 1996).Asa fiind, nu sunt de acord cu dispozitivul şi considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată (şi care, de altfel, constituie – în cea mai mare parte reproducerea Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), în sensul că singurul mandat de Preşedinte al României exercitat până în prezent de candidatul Ion Iliescu ar fi acela cuprins între 1992-1996.În plus, trebuie constatat ca soluţia de respingere a contestaţiilor se afla în contradictie cu principiul neretroactivitatii legii, stabilit prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie (principiu care – astfel cum rezultă din jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale – este aplicabil, deopotrivă, şi prevederilor constituţionale), dacă se are în vedere faptul ca unul dintre considerentele pe care se fundamentează dispozitivul hotărârii pronunţate în prezentul dosar aplica exigenţele cuprinse în art. 83 alin. (1) din Constituţie ("Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.") la mandatul de Preşedinte al României din perioada 1990-1992, adică dintr-o perioadă parţial anterioară intrării în vigoare a Constituţiei.Întrucât – conform, de altfel, şi hotărârii la care se referă prezenta opinie separată – este necontestata exercitarea de către candidatul Ion Iliescu a unui mandat constituţional de Preşedinte al României între 1992-1996, în cele ce urmează vor fi înfăţişate – sub punctul I – considerentele din care rezultă exercitarea, de către acelaşi candidat, a unui mandat constituţional de Preşedinte al României între 1990-1992; de asemenea, sub punctul II, vor fi înfăţişate considerentele din care rezultă ca au fost incalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la principiul neretroactivitatii, criticandu-se – totodată modul în care aceste prevederi au fost utilizate spre a se ajunge la o soluţie eronată; în sfârşit, sub punctul III, se vor face referiri la evoluţia contradictorie a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie.I.1. Candidatul Ion Iliescu a exercitat cel dintâi mandat constituţional de Preşedinte al României ca urmare a rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, desfăşurate în temeiul Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţionala nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990).Prin însăşi hotărârea la care se referă prezenta opinie separată se confirma susţinerea contestatarilor în sensul că acest act normativ (la fel ca, de altfel, şi Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale) au „valoare constituţională”. Se adauga însă precizările ca aceste acte normative „nu au fost constituţii”, precum şi ca ele „au avut un caracter tranzitoriu”. Aceste precizări, pe lângă aceea ca indica elemente oricum necontestate, nu prezintă nici o relevanta sub aspectele care interesează cu privire la natura mandatului de Preşedinte al României – şi anume, „mandat constituţional” exercitat ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990.I.2. Este adevărat ca acest prim mandat de Preşedinte al României a fost exercitat, pentru început, în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 (act normativ cu „valoare constituţională”) şi, apoi, în temeiul Constituţiei intrate în vigoare la 8 decembrie 1991. Dar, prin dispoziţiile extrem de clare – ale art. 151 alin. (1) din Constituţie („Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.”), a fost reglementată continuitatea exercitării mandatului început anterior intrării în vigoare a Constituţiei. De aceea, este evident neîntemeiată concluzia inversa, continuta în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, în sensul că „[…] prevederile Constituţiei marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului” sau ca – într-o alta abordare – „[…] caracterul nou, constituţional, al acestor autorităţi, având semnificatia unei rupturi faţă de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecinţa alegerilor din septembrie 1992.” După cum, de asemenea, sunt inexacte şi argumentele care se axeaza pe ideea ca „[…] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României”, care „[…] are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare […].”În sensul continuităţii exercitării mandatului de Preşedinte al României operează numeroase argumente, printre care figurează, de exemplu, următoarele:I.2.a) Mai întâi, trebuie observat ca discontinuitatea afirmata prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată este contrazisa – în chiar aceeaşi hotărâre – prin afirmaţii de genul: "Aceste dispoziţii constituţionale [ale art. 151 alin. (1)] au asigurat continuitatea vieţii statale a tarii prin prorogarea funcţionarii autorităţilor publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite prin Constituţie."I.2.b) În al doilea rând, după cum, de altminteri, se constata şi în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, în ambele acte normative a fost utilizata denumirea de "Preşedinte al României".I.2.c) În al treilea rând, analiza reglementărilor esenţiale referitoare la instituţia Preşedintelui României cuprinse în cele doua acte normative constituţionale releva existenta continuităţii. Astfel, cat priveşte domeniul – esenţial – al atribuţiilor Preşedintelui României, imensa majoritate a atribuţiilor stabilite prin art. 82 al Decretului-lege nr. 92/1990 se regăsesc în cuprinsul textelor ce alcătuiesc Capitolul II (denumit „Preşedintele României”) al Titlului III din Constituţia intrata în vigoare în 1991 (de exemplu, la art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99) sau în alte texte ale Constituţiei (de exemplu, la art. 77). De asemenea, contrar celor afirmate în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, şi în alte domenii de reglementare (nu atât de semnificative precum este cel al atribuţiilor conferite Preşedintelui României), exista mai multe asemanari decât deosebiri. Bunaoara, exista identitate cat priveşte caracterul votului („universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” – art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 şi art. 81 alin. (1) din Constituţie) pentru alegerea Preşedintelui României, sau incompatibilitatea cu calitatea de membru al unui partid politic [art. 81 alin. (3) şi, respectiv, art. 84 alin (1)], ori suspendarea de către Camerele Parlamentului (art. 83 şi, respectiv, art. 95), sau demiterea numai prin referendum naţional [art. 83 şi, respectiv, art. 95 alin. (3)] şi altele asemenea. Iar putinele deosebiri existente ţin, mai mult, de modul de redactare a textelor, asadar de aspecte formale, iar nu substanţiale.I.2.d) În al patrulea rând, în legătură cu argumentul esenţial în cadrul structurii hotărârii – conform căruia "[…] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României", trebuie reţinut că nu exista o definiţie a unui asemenea "mandat" în vreunul dintre textele Constituţiei. De aceea, este natural ca noţiunea de "mandat" al Preşedintelui României să fie utilizata în accepţiunea generală a acestui termen, cu semnificatia de împuternicire data uneia sau mai multor persoane de a reprezenta una sau mai multe persoane pentru efectuarea unuia sau mai multor acte juridice. Asa fiind, cum s-ar putea oare susţine – întemeiat – ca sub imperiul Decretului-lege nr. 92/1990 nu a existat un „mandat al Preşedintelui României”, adică o împuternicire a acestuia de către persoanele care compun electoratul spre a îndeplini prerogativele funcţiei respective?Sub acest aspect, este, de altminteri, de observat ca nici Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992), care detaliază reglementările constituţionale privind „mandatul de Preşedinte al României”, nu utilizează aceasta expresie (deşi Legea nr. 69/1992 a fost adoptată de Parlament într-o compoziţie identică aceleia a Adunării Constituante, care adoptase Constituţia intrata în vigoare la 8 decembrie 1991).I.2.e) În sfârşit, trebuie subliniat ca este nerelevant argumentul subsidiar din cuprinsul hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, argument îndreptat împotriva existenţei continuităţii în cadrul mandatului dintre 1990-1992 şi prin care se arata ca prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României a fost abrogat expres Decretul-lege nr. 92/1990, „asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu pot fi reactualizate decât artificial şi anacronic, în afară rigorilor juridice”. În realitate, susţinerile contestatarilor întemeiate pe Decretul-lege nr. 92/1990 nu constituie o „reactualizare” a acestui act normativ, în sensul de menţinere în vigoare a dispoziţiilor acestuia după abrogarea sa, ci reprezintă referiri la efectele juridice produse de un act normativ în timpul cat acesta se afla în vigoare, efecte care, în mod evident, nu pot fi şterse prin nici o abrogare.I.3. Dar chiar dacă nu ar fi existat o continuitate în cadrul mandatului de Preşedinte al României din perioada 1990-1992 (continuitate a carei existenta a rezultat, însă, cu claritate din cele de mai sus), rămâne, totuşi, un lucru cert şi imposibil de contestat – fiindca, pur şi simplu, face parte din istorie – acela ca, după intrarea în vigoare a Constituţiei, la 8 decembrie 1991, Preşedintele României ales în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 a exercitat numai prerogative prevăzute de Constituţie, fiind supus exclusiv – regimului juridic prevăzut de aceasta.De exemplu, Preşedintele României ales la 20 mai 1990 a promulgat Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României în temeiul art. 77 din Constituţie, iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 (dispoziţii ce fuseseră abrogate ca efect al art. 150 alin. (1) din Constituţie). Se poate, desigur, continua cu multe alte şi diferite exemple. Dar chiar în lipsa acestora, concluzia se poate trage deja: Preşedintele României ales în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 a „îndeplinit”, după 8 decembrie 1991, mandatul de Preşedinte al României în temeiul Constituţiei intrate în vigoare la acea data.I.4. În lumina celor de mai sus, devine deosebit de relevanta observatia ca art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituţie nu se referă la "alegerea" anterioară, ca Preşedinte al României, a uneia şi aceleiaşi persoane, ci la "îndeplinirea" anterioară a funcţiei de Preşedinte al României. Cu alte cuvinte, art. 81 alin. (4) teza întâi nu stabileşte drept criteriu de interdicţie actul – desfăşurat într-o anumită zi – al alegerii, ci conceptul – cu derulare în timp – al "îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României". Numai dacă art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituţie ar fi utilizat termenul de "alegere", iar nu expresia "îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României pentru cel mult două mandate", s-ar fi putut susţine ca mandatul din perioada 1992-1996 este primul mandat îndeplinit după intrarea în vigoare a Constituţiei, iar candidatura prezenta ar fi depusa pentru un al doilea mandat (după intrarea în vigoare a Constituţiei). Iar cum "mandatul" se derulează în timp, este suficient ca, în momentul intrării în vigoare a Constituţiei din 1991, Preşedintele României ales la 20 mai 1990 sa fi exercitat chiar şi timp de o singura zi prerogativele prevăzute de aceasta Constituţie pentru ca sa devină obligatoriu a se tine seama, în numaratoarea impusa de art. 81 alin. (4), de "îndeplinirea" unui mandat.Este adevărat ca textul art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României utilizează expresia „[…] care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României”, dar aceasta redactare diferita este neconcludenta pentru soluţionarea contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, întrucât, astfel cum judicios se subliniaza în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, „Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, referindu-se, deci, la aceeaşi interdicţie ce priveşte exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reţinută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o”.II.1. Soluţia de respingere a contestaţiilor ce fac obiectul prezentului dosar constituie o încălcare a principiului neretroactivitatii legii [stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile."], principiu care, conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, este aplicabil, deopotrivă, şi prevederilor constituţionale.Avem în vedere împrejurarea ca, într-unul din considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, este respinsă argumentarea conform căreia "[…] dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăşi limita maxima a doua mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) şi art. 83 alin. (1) din Constituţie […]". Mai precis, respingerea acestei argumentari este motivată prin ideea ca "[…] mandatele pe care le poate exercita Preşedintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condiţiile cuprinse în Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".Rezultă din aceasta motivare, referitoare la un argument contrar ce este întemeiat atât pe dispoziţiile constituţionale ale art. 81 alin. (4), cat şi pe cele ale art. 83 alin. (1) ("Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului"), ca – în conceptia hotărârii la care se referă prezenta opinie separată – una dintre ratiunile pentru care nu este avut în vedere mandatul din perioada 1990-1992 este aceea ca, de exemplu, durata acestuia a fost mai mica decât termenul de 4 ani stabilit prin mentionatele dispoziţii constituţionale ale art. 83 alin. (1).Un asemenea rationament reprezintă însă, în mod evident, o aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Constituţie, care nu pot reglementa decât pentru viitor durata mandatului de Preşedinte al României. A considera ca mandatele anterioare la care se referă art. 81 alin. (4) din Constituţie trebuie să corespundă, neapărat, exigenţei de durata (4 ani) stabilită prin art. 83 alin. (1) înseamnă a aplica aceasta din urma reglementare unei situaţii juridice anterioare intrării în vigoare a art. 83 alin. (4) din Constituţie.Problema juridică aici analizata nu este, în sine, deloc noua, ea constituind de multă vreme obiect de analiza pentru ştiinţa juridică sub denumirea "conflictul legilor în timp". Deşi aceasta analiza a fost realizată, îndeosebi, în domeniul dreptului civil, precum şi anterior intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiile acolo stabilite sunt de incontestabila actualitate şi aplicabilitate în materia contenciosului constituţional, având în vedere identitatea de reglementare substantiala din, pe de o parte, art. 15 alin. (2) din Constituţie şi, pe de altă parte, art. 1 din Codul civil ("Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă."). Astfel, în cea mai stralucitoare abordare existenta în ştiinţa juridică română asupra acestei teme, abordare impartasita ulterior de către toţi autorii şi de întreaga practica jurisdicţională şi care aparţine eminentului savant Mihail Eliescu (în lucrarea "Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi", din "Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală" de Traian Ionascu şi alţi autori, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, pagina 93), se arata, între altele (cu titlu de exemplificare scolastica, dar parca într-adins concepută spre a clarifica, încă de atunci, problemele ce fac obiectul prezentului dosar), ca "[…] aca o lege noua prevede o noua condiţie pentru încheierea valabilă a căsătoriei, acea lege ar fi retroactivă dacă nu ar respecta căsătoriile valabil încheiate, sub imperiul legii anterioare, fără îndeplinirea acelei condiţii". Cu alte cuvinte, dacă art. 83 alin. (1) prevede că mandatul Preşedintelui României trebuie să fie de (cel mult) 4 ani, altfel nefiind valabil, aceasta dispoziţie ar fi retroactivă dacă – prin invocarea ei – nu ar fi respectate mandatele anterioare de Preşedinte al României, care nu îndeplinesc (noua) condiţie cu privire la durata de (cel mult) 4 ani.În plus, mai trebuie observat ca soluţia de respingere a contestaţiilor, printre altele, pentru considerentul ca, de exemplu, mandatul din perioada 1990-1992 nu a avut durata de 4 ani, conform art. 83 alin. (1) din Constituţie, creează un precedent periculos pentru eventualitatea modificării, în viitor, a acestor din urma dispoziţii constituţionale în sensul maririi sau al reducerii duratei mandatului (la de exemplu – 5 ani ori 3 ani) sau în sensul modificării unora dintre prerogativele Preşedintelui României. Într-adevăr, într-o asemenea eventualitate, consecventa ar necesita soluţia ca, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 81 alin. (4), referitoare la interdicţia îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate, sa nu se ţină seama de mandatele anterioare a căror durata a fost de 4 ani sau, după caz, de mandatele care au conferit (numai) prerogativele actuale ale funcţiei de Preşedinte al României, adică – spre a reproduce exprimarea din redactarea hotărârii la care se referă prezenta opinie separată – interdicţia sa funcţioneze "[…] numai în condiţiile cuprinse în [reglementările actuale din] Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".Şi tot consecventa ar mai necesita, bunaoara, şi soluţia ca, dacă mandatul de 9 ani prevăzut în redactarea actuala a art. 140 alin. (1) din Constituţie pentru judecătorii Curţii Constituţionale ar avea, în viitor, prin modificarea legii fundamentale, o durată mai lungă ori mai scurta (de exemplu, de 12 ani sau de 6 ani), sa nu se ţină seama de mandatele anterioare de 9 ani atunci când s-ar pune problema aplicării tezei finale din acelaşi art. 140 alin. (1), potrivit cu care mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale "[…] nu poate fi prelungit sau înnoit".Exemplificări suplimentare cu privire la alte consecinţe grave ale neaplicarii corecte – în prezenta cauza – a principiului constituţional al neretroactivitatii sub aspectul efectelor dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie nici nu mai sunt necesare.II.2. Nu numai ca hotărârea la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunţată (astfel cum rezultă din considerentele imediat anterioare) cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul neretroactivitatii, dar – paradoxal – una dintre motivarile esenţiale care au condus la soluţia neîntemeiată de respingere a contestaţiilor se bazează tocmai pe invocarea principiului constituţional al neretroactivitatii. Astfel, se afirma ca numai prin aplicarea retroactivă a dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie (la fel ca şi a celor ale art. 10 din Legea nr. 69/1992) s-ar putea ajunge la considerarea mandatului de Preşedinte al României din perioada 1990-1992 ca un mandat constituţional, care să fie avut în vedere pentru aplicarea mentionatelor dispoziţii constituţionale.Acest rationament nu poate fi primit. (Şi, de altminteri, în mod inspirat el nici nu a fost inclus în Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996, reprodusa în cea mai mare parte prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată.)Într-adevăr, nu constituie aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie ("Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.") includerea, în numărul de mandate la care acest text se referă, şi a mandatului constituţional exercitat în perioada 1990-1992. Astfel cum s-a stabilit de multă vreme în ştiinţa juridică din România, lt; lt;Legea este retroactivă de îndată ce înţelege sa reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică sau efecte pe care acea situaţie le-a produs înainte de aceeaşi dată – "facta praeterita". […] Dar legea noua se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica ori stinge, după această dată, dar, de regula, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare "facta pendentia", precum şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – "facta futura". gt; gt; (Mihail Eliescu, la pagina 90 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus). În cazul în care legea noua creează o instituţie noua şi lt; lt;[…] dacă starea anterioară de fapt are un caracter de permanenta [cum este, de exemplu, situaţia unui mandat de Preşedinte al României adauga semnatarul prezentei opinii separate], legea cea noua va putea guverna asemenea fapte nu ca aparţinând trecutului, ci ca fapte actuale gt; gt;. (Mihail Eliescu, la pagina 95 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus).Asadar, o reglementare este retroactivă nu pentru ca ia în considerare fapte din trecut, ci doar dacă modifica efecte din trecut ale acestor fapte. Dacă însă acea reglementare modifica pentru viitor efectele unei situaţii juridice născute în trecut, aceasta nu constituie retroactivitate, ci aplicarea imediata a reglementării noi. Este exact ceea ce se intampla în ipoteza art. 81 alin. (4) din Constituţie, care nu modifica efecte din trecut (anterioare datei de 8 decembrie 1991) ale mandatului de Preşedinte al României început la 20 mai 1990 (pe care îl considera valabil), ci doar ia în considerare existenta unei situaţii anterioare (mandatul început în baza alegerilor din 20 mai 1990), modificând pentru viitor – efectele aferente acestei situaţii, în sensul că mandatul în curs de îndeplinire la momentul intrării în vigoare a art. 81 alin. (4) este avut în vedere, pentru viitor, la socotirea mandatelor îndeplinite de o persoană spre a se constata dacă acea persoana are sau nu are capacitatea de a mai candida.III. În sfârşit, trebuie observat ca hotărârea la care face referire prezenta opinie separată (la fel ca şi Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996, al carei conţinut esenţial, cum aratam, este reluat în hotărârea pronunţată în prezentul dosar) constituie o abandonare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale create prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 18 din 7 septembrie 1992 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 25 septembrie 1992). Conform preambulului Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992, „În motivarea contestaţiei, Partidul Casa Română a Europei Democrate a invocat prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, conform cărora nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României mai mult de doua mandate, acestea putând fi şi succesive, ori în fapt, domnul Ion Iliescu, după 22 decembrie 1989 a exercitat prerogativele şefului statului, fiind ales mai întâi în C.F.S.N., apoi în C.P.U.N. şi, în fine, din nou ales la 20 mai 1990, textul art. 81 din Constituţie nefacand distincţie între caracterul provizoriu sau relativ determinat al mandatului şi neavând relevanta conţinutul altui text care precizează durata mandatului”. Respingând aceasta contestaţie, Curtea Constituţională a arătat, la pct. 7 al considerentelor Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992: „Pe de altă parte, Constituţia României are în vedere funcţia de Preşedinte al României, funcţie instituită după 22 decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 92/1990 [sublinierea aparţine semnatarului prezentei opinii separate], şi nu funcţia de preşedinte al Parlamentului provizoriu, cum a fost Consiliul Provizoriu de Uniune Naţionala”. Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională a constatat ca art. 81 alin. (4) din Constituţia României are în vedere funcţia de Preşedinte al României, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decretul-lege nr. 92/1990, act normativ cu „valoare constituţională”.IV. Cea mai mare parte a argumentelor de mai sus se regaseste, într-o redactare diferita, în conţinutul opiniei separate a domnului judecător Kozsokar Gabor, opinie separată cu care sunt pe deplin de acord.V. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, hotărârea la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) este singura care produce efecte obligatorii. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării contestaţiilor ce fac obiectul prezentului dosar. Orice hotărâre a Curţii Constituţionale pronunţată în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie este obligatorie, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii hotărârilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.Preşedintele Curţii Constituţionale,Lucian MihaiOPINIE SEPARATĂÎn opoziţie cu soluţia adoptată de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale, consideram ca cele doua contestaţii care constituie obiectul prezentei cauze trebuiau primite ca fiind întemeiate şi admise, constatandu-se ca depunerea de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcţia de Preşedinte al României este nelegală.Potrivit prevederilor art. 144 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma rezultatele sufragiului" ; îndeplinirea acestei atribuţii presupune examinarea de către Curtea Constituţională a respectării tuturor condiţiilor, actelor şi măsurilor de procedura electorală prevăzute nu numai de Constituţie, ci şi de legea electorală, începând din momentul depunerii şi înregistrării candidaturii şi până în momentul confirmării rezultatelor sufragiului.Aceasta concluzie se întemeiază pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, conform cărora „Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma rezultatele sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României”. De asemenea, Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României prevede la art. 2 alin. (2): „Curtea Constituţională, potrivit art. 144 lit. d) din Constituţie, veghează la respectarea, în întreaga ţara, a prevederilor prezentei legi şi confirma rezultatele sufragiului.” Prin urmare, în acest domeniu, nu se exercită doar un control de constituţionalitate, ci controlul pe care trebuie să-l exercite Curtea Constituţională în mod obligatoriu vizează întreaga procedura pentru alegerea Preşedintelui României.Constituţia, în art. 81 alin. (4) prevede că "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive". Constituţia nu defineste noţiunea de mandat, reglementand în art. 83 doar durata acestuia, momentul începerii şi al încetării sale, precum şi condiţiile unei eventuale prelungiri. Astfel, noţiunea de mandat al Preşedintelui României nu poate fi inteleasa decât în accepţiunea generală a termenului, ca semnificand o împuternicire data unei persoane de a reprezenta o altă persoană fizica sau juridică, în speta aceasta însemnând împuternicirea data unei persoane de către electorat, cetăţenii români, cu drept de vot, de a reprezenta statul român, după cum prevede art. 80 alin. (1) din Constituţie rolul Preşedintelui, şi de a îndeplini toate atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui României.Termenul de mandat al Preşedintelui nu este definit nici în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. De altfel, în această lege nici nu se utilizează termenul. Legea electorală, detaliind şi concretizand prevederile constituţionale, consacra ideea ca persoana care nu poate îndeplini şi nu poate fi ales în funcţia de Preşedinte al României nici nu poate candida pentru aceasta funcţie, şi dispune în art. 10 ca „Nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României”. Asadar, alegerea unei persoane în funcţia de Preşedinte al României este echivalenta cu acordarea mandatului de a exercita rolul şi atribuţiile Preşedintelui României.Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României a fost adoptată de acelaşi Parlament care, nu cu mult timp înainte, fusese constituit în Adunarea Constituantă şi a adoptat Constituţia. De aceea acest Parlament era cel mai în măsura sa concretizeze interdicţia înscrisă în art. 81 alin. (4) din Constituţie privind îndeplinirea unui eventual al treilea mandat de Preşedinte. Parlamentul a înţeles aceasta interdicţie în sensul că nu pot candida pentru a fi alese persoanele care „au fost alese anterior, de doua ori ca Preşedinte al României”. Faţa de aceasta voinţa, foarte clar exprimată de legiuitor, nu se justifica nici o alta interpretare.Nici Constituţia şi nici legea electorală nu dispun în privinta duratei ce trebuie să fi avut cele doua mandate. Dispoziţia art. 83 alin. (1) din Constituţie referitoare la durata de 4 ani nu poate fi considerată ca fiind aplicabilă decât pentru mandatele care se obţin după intrarea în vigoare a Constituţiei.Domnul Ion Iliescu a obţinut un mandat de Preşedinte ca rezultat al alegerilor de la 20 mai 1990, pe care l-a exercitat până la data de 29 octombrie 1992. Ca rezultat al scrutinului electoral din 11 octombrie 1992, a obţinut un nou mandat, pe care l-a exercitat în intervalul 30 octombrie 1992 – 29 noiembrie 1996. Rezultă deci ca domnul Ion Iliescu a fost ales de doua ori ca Preşedinte al României, iar o a treia candidatura pentru aceeaşi funcţie nu poate fi primită, decât prin nesocotirea dispoziţiilor explicite ale legii electorale.Luarea în considerare a perioadei 20 mai 1990 29 octombrie 1992, pentru a retine ca în această perioadă domnul Ion Iliescu a îndeplinit un mandat de Preşedinte, nu înseamnă ca se da efect retroactiv nici prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituţie şi nici dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 69/1992. În sensul acestor dispoziţii, începând de la primele alegeri, ce se organizează după intrarea lor în vigoare, nici o persoană nu mai poate fi aleasă, respectiv, nu mai poate candida pentru funcţia de Preşedinte al României dacă anterior a îndeplinit deja doua mandate, respectiv a fost aleasă de doua ori în aceasta funcţie. Nici Constituţia şi nici legea electorală nu dispun neluarea în considerare a mandatelor anterior îndeplinite sau a alegerilor anterioare. Ele ar retroactivă, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, tocmai dacă ar conţine o asemenea dispoziţie.Dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie şi cele ale art. 10 din Legea nr. 69/1992 nu sunt retroactive pentru că nu modifica efectele din trecut ale unor fapte, dar, în mod firesc, iau în considerare acele fapte care, de altfel, sunt în derulare şi după intrarea lor în vigoare.În perioada 20 mai 1990 – 29 octombrie 1992 candidatul Ion Iliescu a îndeplinit funcţia de Preşedinte al României în temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, care, şi în aceasta privinta, au avut un caracter constituţional de necontestat. Identitatea funcţiei de Preşedinte al României, instituite prin prevederile Decretului-lege nr. 92/1990, iar apoi prin cele ale Constituţiei, nu rezida numai în denumire. Preşedintele României, ca şef de stat, constituie aceeaşi instituţie, în primul rând, prin identitatea în conţinut a principalelor atribuţii înscrise la art. 82 din Decretul-lege nr. 92/1990, iar apoi în art. 82, art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99 sau art. 77 din Constituţie. Modalitatea de alegere a Preşedintelui României „prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” a fost identic prevăzută la art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990, ca şi la art. 81 alin. (1) din Constituţie.Existenta unor deosebiri între cele doua reglementări constituţionale în privinta atribuţiilor Preşedintelui României, mai puţin esenţiale, nu poate duce la concluzia ca Preşedintele ales conform prevederilor Constituţiei din 1991 nu reprezintă aceeaşi instituţie ca şi cel ales conform dispoziţiilor Decretului-lege nr. 92/1990, sau ca mandatele obţinute în temeiul reglementărilor succesive nu au avut acelaşi conţinut. A susţine contrariul înseamnă a accepta ideea ca o eventuala modificare a Constituţiei, constând în extinderea, restrangerea ori în reformularea atribuţiilor Preşedintelui României, ar determina scoaterea din calcul a tuturor mandatelor anterior îndeplinite, cu atribuţii parţial diferite.Este de reţinut şi faptul ca, începând cu data de 8 decembrie 1991, funcţia de Preşedinte al României a fost îndeplinită în conformitate cu prevederile noii Constituţii. Instituţia Preşedintelui României, alături de toate celelalte instituţii publice existente, a fost prorogata, prin art. 151 alin. (1) din Constituţie, până la constituirea noilor instituţii, dar toate prerogativele şi atribuţiile Preşedintelui au fost exercitate în condiţiile stabilite de aceasta Constituţie.Pentru identitate de motive, dar într-o redactare diferita şi cu o argumentatie mai ampla, se considera inadmisibila constituţional o noua candidatura a domnului Ion Iliescu pentru a fi ales Preşedinte al României, şi în opinia separată a domnului Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale, cu al carei conţinut sunt pe deplin de acord.Judecător,Kozsokar Gabor────────────

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește