HOTĂRÂRE din 8 martie 2007

în Cauza Popescu şi Toader împotriva României



(Cererea nr. 27.086/02)StrasbourgÎn Cauza Popescu şi Toader împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 februarie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27.086/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Radu Popescu şi doamna Teodora Toader (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 20 decembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamanţii s-au născut în anul 1932, respectiv 1938 şi locuiesc la Bucureşti.6. La data de 30 septembrie 1996, reclamanţii au introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare a unui imobil situat în Bucureşti, compus dintr-o clădire şi terenul aferent acesteia, care fusese naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile (prin care se naţionalizează imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploratorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea) şi care era ocupat de F.L. în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu statul la o dată neprecizată.7. Prin Sentinţa din data de 8 mai 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca autorităţile administrative să le restituie bunul. Prin neapelare, această sentinţă a rămas definitivă. Începând cu această dată, reclamanţii au început să achite taxele funciare aferente imobilului.8. Prin Adresa din data de 23 iunie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti a informat-o pe chiriaşa casei, F.L., despre faptul că reclamanţii erau noii proprietari ai bunului şi contractul de închiriere încheiat cu statul nu mai era valabil.9. La data de 4 septembrie 1998, Primăria le-a precizat reclamanţilor că a informat-o pe chiriaşa imobilului despre restituirea bunului şi despre faptul că ea era obligată, conform prevederilor Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, să încheie un contract de închiriere cu noii proprietari.10. La data de 9 septembrie 1998, reclamanţii au notificat-o pe chiriaşă, prin intermediul unui executor judecătoresc, că trebuie să se prezinte la biroul executorului şi să regleze situaţia imobilului lor. Răspunzând prin Scrisoarea din data de 21 septembrie 1998, F.L. şi-a exprimat refuzul de a încheia un contract de închiriere cu reclamanţii, invocând existenţa unui contract de închiriere încheiat cu statul.a) Prima acţiune în evacuare … 11. În anul 1999, reclamanţii au cerut evacuarea lui F.L. Ei au invocat refuzul acesteia de a încheia un contract de închiriere şi de a le plăti chirie pentru închirierea apartamentului lor.12. Prin Sentinţa din data de 14 septembrie 1999 instanţa le-a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că a operat o prelungire de drept a contractului de închiriere anterior pentru o perioadă de 5 ani, în temeiul Legii nr. 17/1994. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe.13. Prin Decizia din data de 4 februarie 2000 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii.14. La data de 2 iunie 2000, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au renunţat la recurs.b) A doua acţiune în evacuare … 15. La data de 27 aprilie 2000, în faţa refuzului chiriaşei de a da curs cererii reclamanţilor, aceştia i-au trimis o notificare pentru a o informa că trebuie să încheie un contract de închiriere cu ei, în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe. Reclamanţii au invitat-o pe F.L. să se prezinte la data de 15 mai 2000 la un notariat pentru a încheia un contract de închiriere cu ei. În Procesul-verbal din data de 15 mai 2000 notarul a consemnat că F.L. nu a răspuns la notificarea reclamanţilor.16. La data de 18 iulie 2000, reclamanţii au cerut evacuarea chiriaşei pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Ei au reclamat refuzul lui F.L. de a încheia un contract de închiriere cu ei şi au invocat prevederile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.17. Prin Sentinţa din data de 7 noiembrie 2000 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Ea a apreciat că reclamanţii nu au respectat prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, conform cărora noul proprietar trebuia să notifice chiriaşei, în cel mult 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de mai sus, prin intermediul unui executor şi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul pe care le-a stabilit pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere. Ulterior, invocând art. 11 din ordonanţa de mai sus, conform căruia nerespectarea de către proprietar a acestor formalităţi duce la prelungirea contractului de închiriere încheiat anterior de chiriaş, instanţa a constatat că contractul de închiriere încheiat cu statul se prelungise, iar chiriaşa avea un titlu locativ valabil.18. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe. Ei au arătat că, în momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, o altă acţiune având ca obiect evacuarea lui F.L. se afla pe rol şi că, în conformitate cu art. 13 lit. d) din ordonanţa respectivă, contractul de închiriere încheiat anterior nu era prelungit dacă chiriaşa refuza să încheie un contract de închiriere cu ei.19. Prin Decizia din data de 10 iulie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. El a apreciat că judecătorii fondului au analizat corect condiţia prevăzută de art. 10 alin. (1) din ordonanţa de mai sus, şi anume respectarea termenului de 30 de zile în care proprietarul trebuia să notifice chiriaşul. La data de 8 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu un recurs al reclamanţilor, a confirmat decizia tribunalului.II. Dreptul şi practica internă pertinente20. Legislaţia internă relevantă, şi anume extrasele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, Legea locuinţei nr. 114/1996 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997), precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 şi din Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, este descrisă în Cauza Radovici şi Stanescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01 conexate, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).ÎN DREPTI. Asupra excepţiei preliminare a Guvernului21. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizării căilor de atac interne. El afirmă că părţile interesate ar fi trebuit să iniţieze împotriva chiriaşei o procedură de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 şi să se plângă în mod expres de neplata chiriilor timp de mai mult de 3 luni consecutive. El subliniază că o astfel de procedură este diferită de acţiunile pe care aceştia le-au introdus în faţa instanţelor naţionale, acţiuni în care ei au invocat lipsa titlului locativ al chiriaşei, iar nu neplata chiriilor.22. Reclamanţii contestă excepţia. Ei reamintesc că, în ciuda numeroaselor lor demersuri în vederea dispunerii de bunul lor şi a perceperii unei chirii, instanţele interne au refuzat să le admită acţiunea. Ei au adăugat că ocupanta imobilului lor a refuzat în mod repetat să se întâlnească cu ei şi să îi recunoască în calitatea lor de proprietari. În fine, ei consideră că au epuizat căile de atac interne.23. Curtea nu este convinsă de eficienţa procedurii menţionate de Guvern. Ea reaminteşte că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, obligaţia de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de a asigura o utilizare normală a căilor de atac eficiente, suficiente şi accesibile (a se vedea, printre multe altele, Brozicek împotriva Italiei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, § 34). Or, în speţă, este incontestabil faptul că eficienţa unei proceduri de evacuare ca cea indicată de Guvern, motivată de neplata chiriei şi întemeiată pe Legea nr. 114/1996, ce constituie dreptul comun în materie, se lovea de obstacole majore în prezenţa prevederilor speciale ale ordonanţei de urgenţă a Guvernului în vigoare la momentul respectiv. În această privinţă, trebuie constatat că art. 11 alin. (1) în fine din ordonanţa de urgenţă a Guvernului preciza în mod expres că „neplata chiriei de către chiriaş până la încheierea noului contract nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare”.24. În plus, având în vedere refuzul chiriaşei de a-i considera pe reclamanţi drept noi proprietari şi, prin urmare, lipsa oricărui raport contractual între aceştia şi chiriaşă, nu este nerezonabil să se considere că există riscul ca o eventuală acţiune întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 să fie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.25. Curtea reţine că Guvernul a depus la dosar 5 hotărâri pronunţate în apel de instanţele interne şi că nu este sigur faptul că aceste hotărâri au fost confirmate în recurs. O singură decizie a Curţii de Apel Bucureşti confirmă rezilierea unui contract de închiriere încheiat în temeiul Legii nr. 114/1996, din cauza expirării sale, şi nu pentru neplata chiriei.26. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că existenţa unei căi de atac care să le permită reclamanţilor să obţină rezilierea contractului de închiriere din cauza neplăţii chiriilor nu a fost demonstrată cu o certitudine suficientă. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 127. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii pretind că au suferit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor. În acest sens, ei se plâng că Decizia din data de 8 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti i-a lipsit în mod arbitrar de dreptul de a-şi folosi imobilul, în vreme ce F.L. nu dispunea de niciun contract de închiriere valabil la judecarea acţiunii în evacuare şi a refuzat în mod repetat să încheie un contract de închiriere cu ei sau să le plătească chirie. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admisibil.B. Asupra fondului29. Guvernul subliniază că în timpul procedurilor interne reclamanţii nu au cerut niciodată evacuarea chiriaşei din cauza neplăţii chiriei, ci din cauza lipsei de titlu locativ. Conform afirmaţiilor Guvernului, încălcarea dreptului de proprietate din cauza neplăţii chiriei reprezintă o cerere formulată exclusiv în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.30. Guvernul admite că refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a chiriaşei reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a-şi folosi bunul imobiliar, justificată din perspectiva alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu titlu de reglementare a folosinţei bunurilor. Conform afirmaţiilor Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionată faţă de acesta. Referitor la acest ultim aspect, Guvernul reiterează argumentele pe care şi-a întemeiat excepţia preliminară, arătând că reclamanţii aveau dreptul să ceară rezilierea contractului de închiriere respectiv din cauza neplăţii chiriilor, în temeiul art. 24 din Legea nr. 114/1996.31. Scoţând în evidenţă diferenţele dintre cauza de faţă şi Cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, 19 iunie 2006], Guvernul subliniază faptul că prelungirea legală a duratei contractelor de închiriere cu scop locativ era, în speţă, limitată la 5 ani, că proprietarii aveau dreptul să negocieze cu chiriaşii, în anumite condiţii, valoarea chiriei, iar costurile de întreţinere ale imobilului erau împărţite, în temeiul Legii nr. 114/1996, între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmă fiind obligaţi să suporte orice cheltuială destinată reparaţiei imobilului deteriorat prin proasta utilizare pe care i-au dat-o.32. Făcând trimitere la Cauza Robitu împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din data de 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67], Guvernul consideră că prelungirea legală a contractelor de închiriere – prevăzută de ordonanţa de urgenţă a Guvernului şi constatată în speţă de instanţele naţionale sesizate de reclamanţi cu o cerere de evacuare – urmărea un scop de interes general, şi anume protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie ce se caracteriza printr-o criză de locuinţe ieftine. Această prelungire legală păstra, după părerea Guvernului, un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.33. În sfârşit, Guvernul subliniază că jurisprudenţa Immobiliare Saffi împotriva Italiei [(MC) nr. 22.774/93, CEDO 1999-V] nu îşi găseşte aplicare în speţă, pe de o parte din cauză că nicio hotărâre definitivă nu a dispus evacuarea chiriaşilor şi, pe de altă parte, din cauză că legea română în materie de contracte de închiriere în scop locativ este diferită de legea italiană.34. Reclamanţii consideră că respingerea de către instanţele interne a acţiunii lor în evacuare fără a lua în considerare refuzul chiriaşului de a încheia un contract de închiriere şi de a plăti o chirie confirmă un "abuz de drept" şi constituie implicit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor. Ei consideră că protecţia chiriaşilor, în speţă, încalcă drepturile proprietarilor şi constituie o măsură disproporţionată.35. Aşa cum a subliniat deja Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-].36. Curtea reaminteşte că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor ce urmăreşte un scop de interes general şi că sistemul astfel implementat de autorităţile naţionale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, aplicarea art. 11 alin. (1) şi art. 13 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 de către instanţele interne i-a lipsit pe reclamanţi de o posibilitate evidentă de a percepe chirie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, §§ 74-76 şi 82).37. Curtea consideră că situaţia în speţă este similară cu cea descrisă în Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, având în vedere că reclamanţii au suferit restricţii în ceea ce priveşte folosinţa bunului lor imobiliar şi că s-au aflat în imposibilitatea de a o obliga pe ocupantă să le plătească chirie din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în legislaţia de urgenţă privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe.38. Curtea apreciază că nimic nu-i permite să se abată de la jurisprudenţa astfel constituită şi consideră că a-i sancţiona pe proprietarii care au omis să se conformeze condiţiilor de formă prevăzute de ordonanţa de urgenţă a Guvernului, prin a le impune o obligaţie atât de grea ca aceea de a-i tolera pe chiriaşi în imobilul lor timp de 5 ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a percepe chirie, i-a supus unei sarcini speciale şi exorbitante capabile să rupă justul echilibru între interesele aflate în joc (conform, mutatis mutandis, Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, §§ 76-90).Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie39. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că în Hotărârea din data de 8 ianuarie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a făcut o apreciere incorectă a probelor şi a înlăturat, într-un mod arbitrar, aplicarea în speţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Art. 6 alin. 1 prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii40. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului41. Curtea consideră, ţinând seama de concluziile sale din paragrafele 36-39 de mai sus, că nu este necesar să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva Italiei (MC) nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zangh∞ împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, şi Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50].IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie42. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu43. Reclamanţii solicită suma de 14.400 euro (EUR) pentru compensarea beneficiului nerealizat rezultat din imposibilitatea de a o obliga pe ocupanta imobilului lor de a le plăti chirie pentru apartamentul pe care ea îl ocupă gratuit. Cu titlu de daune morale, ei solicită suma de 34.600 EUR pentru reparaţia neplăcerilor rezultate din imposibilitatea de a-şi folosi bunul.44. Guvernul îşi reiterează observaţiile prezentate în etapa admisibilităţii cererii referitoare la posibilitatea oferită reclamanţilor de a introduce o nouă acţiune în evacuare, întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996. El subliniază că, la cea de-a doua acţiune în evacuare, reclamanţii au solicitat plata unei sume corespunzătoare „utilizării imobilului de către chiriaşă” şi nu plata chiriilor neîncasate, ca în prima lor acţiune în evacuare, la care au renunţat. Guvernul se opune acordării unei sume cu titlu de daune materiale şi consideră că reclamanţii au încă posibilitatea să o ceară în faţa instanţelor interne. În acest sens, el face referire la cauzele Mascolo împotriva Italiei (nr. 68.792/01, § 55, 16 decembrie 2004), Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 7 mai 1974, seria A nr. 17, §§ 33 şi 36), Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilă, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). El consideră că chiria pe care reclamanţii ar fi putut să o perceapă, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, ar fi de 40 EUR pe lună. În sfârşit, el adaugă că Curtea ar mai trebui să ia în considerare şi faptul că reclamanţii au renunţat la prima lor acţiune în evacuare.45. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării.46. Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilităţii reclamanţilor de a percepe chirie, timp de mai mulţi ani, din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor legislaţiei de urgenţă privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe (paragraful 38 de mai sus). Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă a imobilului lor ar fi aşadar în legătură directă cu încălcarea astfel constatată de Curte.47. Curtea observă că în speţă, spre deosebire de Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, chiriaşa continuă să ocupe casa reclamanţilor din cauza aplicării prevederilor de urgenţă în materie de contracte de închiriere în scop locativ.48. Cu toate acestea, Curtea observă că elementele aflate la dosar nu îi permit să stabilească cu precizie amploarea prejudiciului material suferit efectiv de părţile interesate.49. În ceea ce priveşte cererea lor cu titlu de daune morale, Curtea nu poate neglija nici numeroasele demersuri pe care reclamanţii au fost nevoiţi să le întreprindă, la o vârstă înaintată, pentru a reintra în posesia bunului lor, nici sentimentele de nemulţumire pe care trebuie să le fi avut în faţa imposibilităţii prelungite, în care s-au aflat şi continuă să se afle, de a încheia un contract de închiriere cu chiriaşa.50. Curtea consideră că faptele în litigiu au dus la grave ingerinţe în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor, pe care simpla constatare a încălcării prin hotărârea de faţă nu le-ar putea remedia.51. În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă reclamanţilor împreună suma de 20.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.B. Cheltuieli de judecată52. Reclamanţii solicită şi suma de 1.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne. Ei nu au furnizat niciun document justificativ în acest sens.53. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de judecată ce nu sunt expuse şi susţinute în mod real şi necesar prin documente justificative relevante.54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 EUR, pentru toate cheltuielile, şi le-o acordă reclamanţilor.C. Dobânzi moratorii55. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,ÎN UNANIMITATE,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;3. hotărăşte că nu este necesar să examineze pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să le plătească reclamanţilor împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie: … (i) 20.000 EUR (douăzeci mii euro) cu titlu de daune materiale şi morale;(îi) 250 EUR (două sute cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus;b) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii; … c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 martie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteStanley Naismith,grefier adjunct__________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește