HOTĂRÂRE din 8 iunie 2010

în Cauza Maties împotriva României



(Cererea nr. 13.202/03)În Cauza Maties împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2010,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13.202/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Doru Octavian Maties (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 2 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Târgu Mureş.5. Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren situat la Iernut, pe care a fost obligat să îl cedeze statului în timpul regimului comunist.6. După anul 1990 au fost adoptate Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, care stabilesc măsuri de despăgubire pentru foştii proprietari de terenuri. Ultima dintre aceste legi dispunea că foştii proprietari de terenuri cărora nu le puteau fi restituite terenurile în natură aveau dreptul să li se atribuie în schimb un alt teren sau despăgubiri.7. După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul şi P.V.R., un alt moştenitor, au făcut demersuri administrative pentru a li se restitui un teren în suprafaţă de 17,47 hectare ce îi aparţinuse lui P.O.8. Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate (Comisia judeţeană) a constatat că, deşi reclamantul şi P.V.R. aveau dreptul să obţină o reparaţie în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în discuţie nu era posibilă. Comisia a decis înscrierea creanţei lor în tabelul prevăzut în anexa nr. 39 la Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991. Acest tabel indica persoanele care, aflate în imposibilitatea obiectivă de a li se restitui terenurile ce le-au aparţinut în trecut sau de a obţine în schimb alte terenuri echivalente, aveau dreptul la o despăgubire.9. Reclamantul a contestat această decizie, susţinând că preferă atribuirea unui teren echivalent decât o reparaţie pecuniară care, după părerea sa, era ineficientă şi iluzorie. Prin decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003, Tribunalul Judeţean Mureş a confirmat Decizia nr. 40/L/2000 şi a statuat că, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesată avea să fie despăgubită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2000.10. Prin decizia din data de 21 octombrie 2008, ţinând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirii datorate reclamantului şi lui P.V.R. în sumă de 1.886.771 lei (RON). De asemenea, decizia prevedea că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente pentru a obţine executarea sa. Această decizie i-a fost comunicată reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.11. Pentru a obţine executarea deciziei din data de 21 octombrie 2008 menţionate mai sus, reclamantul trebuia să se adreseze Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, direcţie ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu următoarele documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin care i se recunoştea dreptul la despăgubiri, certificatul de acţionar la Fondul "Proprietatea", dacă acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare şi un mandat din partea lui P.V.R.12. Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că nu s-a adresat Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, pe motivul că posibilitatea de a obţine o sumă de bani rămâne iluzorie.II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente13. Prevederile legale esenţiale şi jurisprudenţa internă relevantă, inclusiv extrasele din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 81/2007) referitoare la sistemul de despăgubire pentru imobilele naţionalizate, sunt descrise în hotărârile Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Viaşu împotriva României (nr. 75.951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008). Textele relevante ale Consiliului Europei, şi anume Rezoluţia Res (2004)3 cu privire la hotărârile care relevă o problemă structurală subsecventă şi Recomandarea Rec (2004)6 privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptate de Comitetul de miniştri, sunt de asemenea citate în hotărârea Viaşu, menţionată mai sus (§§ 50 şi 51).14. În temeiul art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, persoanele care erau îndreptăţite să obţină o despăgubire ce depăşea 500.000 RON puteau obţine o sumă în numerar, în cuantum de maximum 500.000 RON, diferenţa fiind transformată în acţiuni la Fondul „Proprietatea”. Despăgubirea în numerar era plătită în două tranşe a câte 250.000 RON, într-un interval de 2 ani.15. La data de 12 februarie 2008, Hotărârea Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Conform acestei noi norme legale, după emiterea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, partea interesată trebuia să opteze la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fie pentru primirea unei părţi din sumă în numerar (în limita a 500.000 RON), iar restul în acţiuni la Fondul „Proprietatea”, fie pentru primirea de acţiuni la fond pentru întreaga sumă (vezi şi paragraful 11 de mai sus).16. Dacă opta pentru primirea unei părţi din sumă în numerar, partea interesată trebuia să formuleze o cerere în acest sens la Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Această autoritate trebuia să înlocuiască titlul de despăgubire cu un titlu de plată corespunzător sumei de plată în numerar, precum şi cu un titlu de conversie corespunzător restului sumei de convertit în acţiuni la Fondul "Proprietatea". Hotărârea Guvernului menţionată mai sus prevedea ca cererile de opţiune să fie analizate în ordine cronologică, fără să fie prevăzut în mod expres vreun termen în acest sens. Titlurile de despăgubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expiră decât după 12 luni de la prima tranzacţionare la bursă a acţiunilor Fondului "Proprietatea".17. Termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar (paragraful 14 în fine de mai sus) începe să curgă de la data emiterii titlului de plată.18. Conform informaţiilor oficiale aflate pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la data de 19 aprilie 2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de opţiuni la autoritatea competentă. Valoarea despăgubirilor pentru care părţile interesate şi-au exprimat intenţia de a primi o sumă în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plătită până la data menţionată mai sus este de 343.270.664 RON.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie19. Reclamantul se plânge cu privire la imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despăgubit pentru terenul naţionalizat, conform prevederilor legale în materie, şi invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii20. Guvernul ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Acesta consideră că reclamantul nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene nu stabileşte valoarea despăgubirii datorate reclamantului şi nicio altă hotărâre judecătorească definitivă nu i-a recunoscut dreptul de a i se acordă o despăgubire al cărei cuantum să fi fost stabilit. Prin urmare, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele Broniowski împotriva Poloniei [MC] (nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Matache şi alţii împotriva României (nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu are o creanţă stabilită şi exigibilă.21. Reclamantul nu prezintă observaţii în această privinţă.22. Curtea reaminteşte faptul că a statuat deja, în cauze similare cu cea de faţă, că deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaşte părţilor interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil, care, în opinia sa, se include în noţiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 58-60).23. Argumentele Guvernului nu pot duce, în speţă, la o concluzie diferită. Curtea observă că dreptul reclamantului la o despăgubire a fost confirmat în mod constant şi regulat de către autorităţi, stabilit clar în dreptul intern, aşa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene, prin care se validează înscrierea creanţei reclamantului, şi chiar, din Decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Judeţean Mureş (mutatis mutandis, Viaşu, menţionată mai sus, § 59).24. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsă. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului25. Reclamantul subliniază că se află de mai mulţi ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despăgubirea în discuţie. El consideră că Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea cuantumul despăgubirii nu poate fi executată în mod efectiv. Mai exact, el consideră inacceptabile termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar, ce reprezintă în cazul său mai puţin de o treime din despăgubirea datorată, precum şi faptul că diferenţa va fi convertită în acţiuni la Fondul "Proprietatea", fond care nu funcţionează.26. Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul a utilizat posibilitatea de a se adresa autorităţilor administrative pentru a i se acordă o despăgubire. În opinia sa, mecanismul implementat prin Legea nr. 247/2005 şi referitor la înfiinţarea Fondului „Proprietatea” este capabil să le ofere persoanelor îndreptăţite o despăgubire care să corespundă cerinţelor din jurisprudenţa Curţii. Conform ultimelor modificări ale Legii nr. 247/2005, o parte din despăgubirea în discuţie i-ar putea fi plătită în numerar părţii interesate şi au fost făcute progrese pentru ca Fondul „Proprietatea” să devină funcţional.27. Guvernul mai observă că reclamantul a obţinut o decizie prin care i se acordau despăgubiri, însă decizia nu poate fi executată din cauză că partea interesată nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).28. Curtea face trimitere la jurisprudenţa invocată în Cauza Viaşu, menţionată mai sus, cu privire la obligaţiile stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina statului care a adoptat o legislaţie care prevede restituirea sau despăgubirea pentru bunurile confiscate într-un regim anterior (Viaşu, menţionată mai sus, § 58).29. Aceasta reaminteşte că neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţă, ingerinţa în discuţie constă în omisiunea autorităţilor competente de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin Decizia nr. 40/L/2000 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 60 şi 66, şi Ramadhi şi alţi 5, menţionată mai sus, §§ 76-77).30. Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme legate de omisiunea autorităţilor de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care l-au recunoscut părţilor interesate prin decizii definitive de a primi despăgubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 62-73, Katz împotriva României, nr. 29.739/03, 20 ianuarie 2009, şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, 13 ianuarie 2009). Cu toate acestea, ea apreciază că, în cauza de faţă, situaţia este în mod sensibil diferită de cauzele menţionate mai sus, în măsura în care reclamantul a obţinut o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care preciza, pe baza unei expertize, cuantumul despăgubirii ce îi era datorată (a contrario Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus). Fără a contrazice concluziile la care a ajuns în cauzele menţionate mai sus, Curtea apreciază că, în speţă, din motivele precizate mai jos, se impune o analiză mai nuanţată.31. Curtea constată că prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut să încaseze suma de 250.000 RON, adică circa o treime din suma ce îi era datorată (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de această posibilitate, reclamantul ar fi trebuit să îşi exercite un drept de opţiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a făcut. Or, conform legii interne, această etapă era obligatorie pentru a obţine un titlu de plată care i-ar fi permis să obţină plata sumei menţionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observă că, din informaţiile puse la dispoziţia publicului de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reiese că pentru persoanele care au exercitat un drept de opţiune, sunt pe cale de a fi făcute plăţi şi o cincime din sumele solicitate a fost deja plătită (paragraful 18 de mai sus).32. Având în vedere acestea, Curtea observă că este dificil să soluţioneze în abstracto problema eficienţei procedurii speciale implementate de autorităţile naţionale pentru accelerarea plăţii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 de mai sus). De aceea, în speţă, Curtea constată că, deşi a fost informat de autorităţile naţionale despre necesitatea de a îşi exercită dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat să o facă (paragrafele 10-12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu bună ştiinţă procedura. Or, dacă Curtea nu poate specula asupra eficienţei procedurii speciale implementate pentru plata accelerată a unei părţi a despăgubirii, totuşi, dată fiind atitudinea părţii interesate, Curtea nu poate concluziona că autorităţile sunt în întregime răspunzătoare de imposibilitatea sa de a obţine o parte a despăgubirii. De altfel, Curtea observă că termenul acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului său de opţiune nu a expirat încă (paragraful 16 în fine de mai sus). Rezultă că, pentru acea parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar, nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.33. În ceea ce priveşte restul despăgubirii, şi anume mai mult de două treimi din suma datorată reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuia să facă obiectul unor acţiuni la Fondul "Proprietatea" (paragraful 14 de mai sus). Or, luând notă cu satisfacţie de evoluţia care pare să se întrevadă în practică în privinţa mecanismului de plată prevăzut de Legea nr. 247/2005, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, Curtea observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus în aplicare prin intermediul Fondului „Proprietatea” le permitea persoanelor îndreptăţite, şi în special reclamantului, să încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, despăgubirile pe care sunt îndreptăţite să le primească.34. Prin urmare, Curtea apreciază că, pentru această parte a cererii, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Asupra celorlalte pretinse încălcări35. Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine restituirea terenului şi de lipsa de folosinţă a acestuia.36. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în materie, nu trebuie considerate ca "bunuri" în sensul articolului menţionat mai sus speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).37. În speţă, ascendentul reclamantului, P.O., fusese deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 1/2000 şi acţiunea subsecventă nu vizau „bunuri existente” în patrimoniul reclamantului. Curtea mai observă că nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.38. Rezultă că acest capăt de cerere întemeiat pe art.1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie39. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu40. Reclamantul solicită, ca daune materiale, suma de 522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a cărui restituire a fost solicitată şi suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosinţă timp de zece ani. El mai solicită 15.000 EUR ca daune morale.41. Guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita decât partea ce îi revine din despăgubirea de 1.886.771 RON, stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008. De asemenea, acesta observă că reclamantul nu şi-a justificat cererea referitoare la lipsa de folosinţă a terenului în cauză şi consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi eventuala încălcare a Convenţiei.42. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să refacă pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].43. În speţă, Curtea apreciază, în acord cu Guvernul, că reclamantul nu poate pretinde decât jumătate din valoarea estimată a terenului, ţinând cont că decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îl vizează şi pe P.V.R., în părţi egale. Prin urmare, partea ce îi revine reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reaminteşte apoi că a considerat că reclamantul ar fi trebuit să facă la nivel naţional demersurile necesare pentru a obţine plata unei părţi a despăgubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).44. Totuşi, pentru restul sumei, Curtea apreciază că plata despăgubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 şi fixată conform criteriilor stabilite de legislaţia română (Viaşu, menţionată mai sus, § 38), l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Însă, ţinând cont de constatările hotărârii de faţă din care reiese că sistemul actual de restituire nu este eficient, Curtea apreciază că nu are altă opţiune decât să acorde suma care, în opinia sa, ar constitui o soluţionare definitivă şi completă a prezentului litigiu patrimonial (Viaşu, menţionată mai sus, § 89).45. Curtea mai observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative relevante pentru pretinsa lipsă de folosinţă. Aşadar, nu îi va fi acordată nicio sumă cu acest titlu.46. În lumina celor de mai sus, Curtea îi alocă reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.47. Pe de altă parte, Curtea apreciază că situaţia litigioasă trebuie să îi fi cauzat părţii interesate o stare de incertitudine şi neplăceri care justifică acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi alocă reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.B. Cheltuieli de judecată48. Reclamantul mai solicită suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. El prezintă documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.49. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumă solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, care este, în orice caz, excesivă.50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă reclamantului.C. Dobânzi moratorii51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie referitor la imposibilitatea reclamantului de a primi o despăgubire şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii pentru care reclamantul ar fi putut încasa o sumă în numerar;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii ce trebuie convertită în acţiuni la Fondul "Proprietatea";4. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în lei româneşti, la cursul de schimb valabil la data plăţii: … (i) 167.485 EUR (una sută şaizeci şi şapte mii patru sute optzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;(îi) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;(iii) 50 EUR (cincizeci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 iunie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește