în Cauza Societatea Comercială "Sefer" – S.A. împotriva României
(Cererea nr. 27.784/04)În Cauza Societatea Comercială "Sefer" – S.A. împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27.784/04) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială română, Societatea Comercială "Sefer" – S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 7 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de domnul S. Movilă, administratorul său. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Societatea reclamantă este o societate comercială română înfiinţată în anul 1997, având sediul social în localitatea Brazi.5. La data de 26 iunie 1997, la o adunare generală extraordinară a acţionarilor societăţii "Petrobrazi" – S.A. (societatea P.), sucursală a Societăţii Naţionale a Petrolului (Petrom), s-a hotărât transferul unei părţi din bunurile acestei societăţi, printre care un teren în suprafaţă de 2.562 mý şi construcţiile aflate pe acest teren, în patrimoniul reclamantei, societate înfiinţată în anul 1997 prin sciziunea societăţii P. Prin procesul-verbal întocmit la data de 4 septembrie 1997 s-a constatat transferul în discuţie. În anul 1998, societatea reclamantă a fost privatizată.6. Prin Sentinţa din data de 30 aprilie 2002, camera însărcinată cu registrul funciar a Judecătoriei Ploieşti a admis acţiunea reclamantei prin care se solicita înscrierea în registrul funciar a dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.562 mý şi asupra construcţiilor aferente.7. La apelul societăţii P., prin Decizia din data de 16 octombrie 2002, Tribunalul Prahova a modificat în parte sentinţa menţionată mai sus în sensul că a respins acţiunea reclamantei cu privire la o parcelă de 35,45 mý din terenul în litigiu şi din construcţia aflată pe această parcelă. Instanţa s-a bazat în special pe un titlu de proprietate al societăţii P. din 5 ianuarie 2001 şi pe o adresă a biroului administrativ de cadastru şi cartografie din Prahova din 21 iunie 2002, care aprecia că parcela în discuţie nu făcea parte din terenul la care era îndreptăţită reclamanta. Această parcelă era cunoscută sub numele de "pavilion – intrare principală a barierei de pe drumul dintre Ploieşti şi Brazi".8. Prin Decizia definitivă din data de 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamantă şi a confirmat temeinicia Sentinţei din 30 aprilie 2002. După ce a comparat titlurile de proprietate ale celor două societăţi asupra parcelei în litigiu, Curtea de Apel Ploieşti a statuat că din probele aflate la dosar, din procesele-verbale din 26 iunie şi 4 septembrie 1997 şi din documentele anexate reieşea că titlul reclamantei prevala faţă de cel din anul 2001 furnizat de societatea P. Curtea de Apel Ploieşti a mai adăugat că societatea P. nu ceruse şi nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi că parcela în litigiu nu făcuse obiectul transferului de patrimoniu hotărât la data de 26 iunie 1997.9. În urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă, prin Decizia din data de 16 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia din data de 23 aprilie 2003 menţionată mai sus şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte parcela în litigiu în suprafaţă de 35,45 mý şi construcţia aferentă. Admiţând argumentele procurorului general întemeiate pe art. 10 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române şi pe art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că parcela şi construcţia aferentă aflate în litigiu făceau parte din infrastructura feroviară ce aparţinea domeniului public al statului. Prin urmare, acestea nu puteau face obiectul unei înscrieri în registrul funciar ca proprietate a reclamantei. În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că din dosar, în special din Adresa biroului administrativ de cadastru şi cartografie Prahova din 21 iunie 2002 reieşea că parcela în discuţie nu făcea parte din terenul în suprafaţă de 2.562 mý cu privire la care reclamanta solicita înscrierea dreptului său de proprietate.10. Prin Decizia din 12 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins cererea în revizuire a reclamantei împotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2002 ca neîntemeiată, pe motivul că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.II. Dreptul intern pertinentA. Codul de procedură civilă11. Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: +
Articolul 330"Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (…)." +
Articolul 330^1"În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."12. Aceste articole, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.B. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române13. Articolul 10 din ordonanţă, astfel cum era redactat la data Deciziei din 16 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, descrie elementele ce compun infrastructura feroviară publică, şi anume căile ferate şi trenurile aferente, construcţiile destinate protejării şi supravegherii traficului feroviar, precum şi alte instalaţii aferente infrastructurii în discuţie. Acest articol prevede că o hotărâre a guvernului trebuie să precizeze concret elementele infrastructurii feroviare publice, celelalte elemente aparţinând societăţilor însărcinate cu gestionarea infrastructurii feroviare.C. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia14. Articolul 3 din această lege prevede că domeniul public al statului, al judeţelor şi al municipiilor este constituit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele care figurează în anexa la legea în discuţie, precum şi din alte bunuri care, în temeiul legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, conform legii sau hotărârilor consiliului judeţean, respectiv local.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 115. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza anulării Deciziei definitive din 23 aprilie 2003 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general şi invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii16. Guvernul susţine că reclamanta nu avea un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004, şi Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 129, 22 iunie 2004). Acesta arată că Hotărârea din 16 decembrie 2003, admiţând recursul în anulare, nu a lipsit-o de bunul său, deoarece aceasta preciza, pe de o parte, că infrastructura feroviară, inclusiv terenul în litigiu în suprafaţă de 35,45 mý, făcea parte din domeniul public al statului şi, pe de altă parte, că parcela de 35,45 mý nu făcea parte din terenul în suprafaţă de 2.562 mý care a făcut obiectul transferului de proprietate dintre societatea P. şi reclamantă. Pe deasupra, Guvernul consideră că, în speţă, este aplicabilă jurisprudenţa Curţii privind interpretarea şi aplicarea dreptului intern de către instanţele interne, în lipsa oricărei urme de arbitrar (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, § 28, 21 ianuarie 1999, Kopp împotriva Elveţiei, nr. 23.224/94, § 59, 25 martie 1998, şi Kopecky, menţionată mai sus, § 56).17. Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea argumentează că avea un "bun" recunoscut prin Decizia din data de 23 aprilie 2003, a cărui posesie a pierdut-o în favoarea statului.18. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se referă la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. De asemenea, ea constată că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, noţiunea de "bunuri" poate include atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky, menţionată mai sus, § 35).19. Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia rămasă definitivă din data de 23 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în favoarea părţii interesate. Ea constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (vezi, a contrario, Blucher împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 58.580/00, 4 august 2004). Prin urmare, reclamanta era în mod incontestabil titulara unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, § 70, 28 octombrie 1999).20. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului21. Guvernul nu contestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El consideră că ingerinţa era justificată în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce ea era prevăzută de lege la data procesului, urmărea un scop legitim, şi anume corecta aplicare a legii, şi era proporţională, având în vedere suprafaţa foarte redusă a terenului în litigiu şi faptul că acesta era grevat de construcţiile ce făceau parte din infrastructura feroviară.22. Reclamanta consideră că privarea sa de libertate nu avea un temei legal şi era disproporţionată, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezentând o expropriere fără despăgubire. De asemenea, reclamanta mai arată că transferul bunului în discuţie din patrimoniul său în patrimoniul statului i-a impus o sarcină exorbitantă, în lipsa unei decizii administrative care să prevadă că parcela în discuţie aparţine domeniului public şi că acest transfer nu se putea face fără o despăgubire adecvată.23. Curtea reaminteşte că prin Decizia din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, care a confirmat în ultimă instanţă sentinţa din data de 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, reclamantei i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenului în litigiu. Ea consideră că anularea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei definitive menţionate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 44, 1 decembrie 2005).24. O lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua norme se poate justifica numai dacă demonstrăm în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Pe deasupra, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul de proporţionalitate (Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 73-74).25. Presupunând chiar că ingerinţa în cauză a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, şi anume prevederile Codului de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, şi că aceasta ar fi servit unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că, în speţă, ca şi în celelalte cauze similare cu cea de faţă cu care a fost sesizată, justul echilibru a fost stricat şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă prin lipsirea de bunul ce îi fusese recunoscut prin Hotărârea rămasă definitivă din data de 23 aprilie 2003, fără să existe motive substanţiale şi imperioase. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a instanţelor comune pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. În acest sens, ea apreciază că faptul că procurorul general, a cărui părere a fost confirmată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploieşti la finalul unei proceduri contradictorii şi după epuizarea căilor de atac comune, nu poate justifica privarea unui bun dobândit în legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, menţionată mai sus, § 46).26. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie27. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”A. Prejudiciu28. Fără a oferi detalii, reclamanta solicită o reparaţie echitabilă pentru ingerinţa suferită.29. Guvernul arată că reclamanta a solicitat la modul general acordarea unei reparaţii echitabile, fără a-şi exprima în mod explicit cererea în ceea ce priveşte prejudiciul material sau prejudiciul moral. În plus, acesta consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.30. Curtea constată că, în baza art. 60 din Regulamentul său, poate respinge în tot sau în parte o cerere de reparaţie echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere specifică în acest sens şi dacă nu şi-a formulat pretenţiile, exprimate în cifre şi defalcate pe rubrici şi însoţite de documentele justificative relevante, în termenul acordat pentru prezentarea observaţiilor sale pe fond. Împreună cu Guvernul, Curtea observă că reclamanta nu şi-a exprimat cererea în cifre.31. Ţinând cont de faptul că reclamanta nu a furnizat elemente care să îi permită să evalueze un eventual prejudiciu material, Curtea consideră că nu este cazul să îi aloce nicio sumă în acest sens. În schimb, ea consideră că reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral. Statuând cu echitate, ea îi acordă suma de 2.000 EUR cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată32. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor interne.33. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi moratorii34. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (două mii euro) ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii; … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier_____________
