HOTĂRÂRE din 7 februarie 2008

în Cauza Tarik împotriva României – (Cererea nr. 75.849/01)



În cauza Tarik împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 75.849/01) formulată împotriva României, prin care un cetăţean german, doamna Speranţa Tarik (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 iulie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de domnul V. Pascu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. Reclamanta pretinde că a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, din cauza imposibilităţii prelungite de a dispune de apartamentul ce îi fusese retrocedat şi de a încasa chiriile aferente. De asemenea, aceasta se plânge de inechitatea procedurii în faţa Curţii de apel referitoare la acţiunea în evacuare pe care a introdus-o împotriva ocupanţilor apartamentului său.4. Guvernul german, căruia Curtea i-a comunicat un exemplar al cererii în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulament, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.5. Prin Decizia din 14 iunie 2007, Curtea a declarat cererea admisibilă.6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei7. Reclamanta s-a născut în anul 1944 şi locuieşte în Remscheid (Germania).8. Prin decizia administrativă din 13 ianuarie 1981, luată în baza Decretului nr. 223/1974 de naţionalizare a anumitor bunuri, Primăria Bucureşti a confiscat apartamentul a cărui proprietară era partea interesată, considerând că plecarea reclamantei în Germania, în anul 1979, a fost ilegală.A. Acţiunea în revendicarea apartamentului şi demersurile făcute în vederea încheierii unui contract de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului9. Prin sentinţa din data de 3 martie 1994, judecătoria de sector din Bucureşti a admis acţiunea reclamantei privind anularea deciziei administrative de confiscare a apartamentului său şi de restituire a acestuia. În urma respingerii recursului formulat de primărie, sentinţa a rămas definitivă prin Decizia nr. 2.950/1994 a Curţii de Apel Bucureşti.10. Prin procesul-verbal din 21 iunie 1995, Primăria Bucureşti a dispus punerea în posesie a reclamantei asupra apartamentului în discuţie. La data de 22 iunie 1995, societatea de stat T. (societatea T.), care administra apartamentul, i-a eliberat reclamantei un proces-verbal de punere în posesie şi a informat-o că, în temeiul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994), ea trebuia să rezolve situaţia cu locatarii apartamentului, familia D., fie pe cale amiabilă, fie prin intermediul unei acţiuni în justiţie. Începând cu această dată, reclamanta a plătit taxele şi impozitele aferente apartamentului său.11. Prin adresa din 28 iunie 1995, societatea T. a informat familia D. că, având în vedere schimbarea de proprietar efectuată în urma sentinţei din data de 3 martie 1994, contractul lor de închiriere cu societatea T. a fost reziliat.12. La datele de 28 mai şi 3 iulie 1998, reclamanta a trimis, prin intermediul unui executor judecătoresc, o notificare familiei D., cerându-le să se prezinte la biroul executorului pentru a rezolva situaţia. În procesul-verbal din 10 septembrie 1998, executorul judecătoresc a constatat că familia D. nu a răspuns la notificarea reclamantei.B. Procedura de evacuare a familiei D.13. La data de 8 septembrie 1998, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o acţiune în evacuarea familiei D., motivat de faptul că părţile interesate au refuzat să încheie un contract de închiriere cu ea sau să părăsească apartamentul şi că nu i-au plătit chirie. Ca temei de drept, aceasta a invocat Legea locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996).14. Având în vedere intrarea în vigoare iminentă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999), reclamanta a modificat temeiul juridic al acţiunii sale în evacuare, invocând şi Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999 în sprijinul cererii sale. Această ordonanţă a intrat în vigoare la data de 8 aprilie 1999, în timpul procedurii în primă instanţă.15. La termenul de judecată din 31 martie 1999, reclamanta şi-a reînnoit notificarea către familia D. pentru ca aceasta să se prezinte la data şi la adresa precizate, în vederea încheierii unui contract de închiriere în temeiul prevederilor Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999. Familia D. nu a dat curs acestei noi notificări.16. La termenul de judecată din 23 iunie 1999, avocatul familiei D. a solicitat amânarea cauzei pentru a-i permite să dea curs procedurii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999 şi să răspundă la notificarea reclamantei privind încheierea unui contract de închiriere în baza acestei ordonanţe. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis cererea avocatului şi a amânat termenul de judecată până la data de 22 septembrie 1999. La 22 septembrie 1999, instanţa le-a cerut părţilor să se prezinte a doua zi la centrul local de impozite pentru a încheia un contract de închiriere în vederea respectării procedurii prevăzute de OUG nr. 40/1999. Familia D. nu s-a prezentat.17. La cererea familiei D., judecătoria a amânat analiza cauzei de 5 ori în total, fără a obţine un răspuns la notificarea reclamantei.18. Prin sentinţa din data de 10 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în evacuare introdusă de reclamantă împotriva familiei D. Instanţa a apreciat că chiriaşii nu mai aveau un contract de închiriere valabil, deoarece contractul lor de închiriere prelungit în temeiul Legii nr. 17/1994 expirase la data de 18 aprilie 1999 şi că, deoarece nu au răspuns la notificarea reclamantei, ei nu au respectat procedura prevăzută de OUG nr. 40/1999, care le-ar fi permis să beneficieze de o nouă prelungire a contractului lor de închiriere.19. Prin decizia din 28 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins din aceleaşi motive apelul introdus de familia D.20. Familia D. a formulat un recurs împotriva acestei decizii în faţa Curţii de Apel Bucureşti, invocând prevederile Legii nr. 17/1994 şi cele ale OUG nr. 40/1999 referitoare la prelungirea contractelor de închiriere pentru suprafeţe locative şi faptul că ei au plătit chiria până în anul 1999 societăţii T. Familia D. considera, într-adevăr, că acţiunea în evacuare era inadmisibilă în temeiul Legii nr. 17/1994, în vigoare la data introducerii acţiunii de către reclamantă, şi că Legea nr. 114/1996 invocată de partea interesată nu putea trece peste drepturile chiriaşilor prevăzute de Legea nr. 17/1994 şi de OUG nr. 40/1999.21. La termenul de judecată din 22 februarie 2001, cu ocazia prezentării observaţiilor pe fond, avocatul reclamantei a solicitat respingerea recursului şi admiterea acţiunii în evacuare, întemeindu-se pe faptul că familia D. refuzase să încheie un contract de închiriere cu reclamanta, în ciuda notificării făcute în baza OUG nr. 40/1999, şi că nu îi plătise chirie părţii interesate.22. Prin decizia definitivă din 28 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul familiei D. şi a respins acţiunea în evacuare, pe motiv că, la momentul introducerii acestei acţiuni, contractul de închiriere al familiei D. era valabil. Fragmentele relevante din această decizie sunt următoarele:"O situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei. În această situaţie, reclamanta a introdus acţiunea în evacuare la data de 8 septembrie 1998, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 17/1994, care prevedeau prelungirea contractelor de închiriere pe o durată de 5 ani.Faptul că procesul civil s-a prelungit şi că a intervenit OUG nr. 40/1999 nu este de natură ca dispoziţiile acestei ordonanţe să se aplice situaţiei juridice născute sub imperiul altei legi.Având în vedere cele reţinute şi faptul că la data introducerii acţiunii contractul de închiriere al pârâţilor era încă valabil (…) urmează ca (…) recursul să fie admis (…) în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată."23. Prin scrisorile din 26 iulie 2004 şi din 14 martie 2007, reclamanta a informat Curtea că nu a avut loc nicio modificare în ceea ce priveşte apartamentul său, familia D. continuând să locuiască acolo fără să fi încheiat un contract de închiriere cu ea şi fără să îi plătească chirie.II. Dreptul şi practica internă pertinente24. Reglementările interne esenţiale relevante în materie, şi anume fragmentele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi raporturile dintre proprietari şi chiriaşi (Legea nr. 5/1973), Legea locuinţei nr. 114 din 11 octombrie 1996 (Legea nr. 114/1996), precum şi OUG nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999) şi Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea OUG nr. 40/1999 (Legea nr. 241/2001), sunt descrise în cauza Radovici şi Stănescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01 conexate §§ 53-59, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).25. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă citate mai jos sunt şi ele relevante în speţă.A. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994)26. Articolele relevante din această lege prevăd următoarele:"ARTICOLUL 1Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973 (…) şi aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973]."Articolul 2Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii."27. În deciziile nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 şi nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunal Judeţean Braşov au statuat că prelungirea de drept, ce decurge din Legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere în aceleaşi condiţii contractuale ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 însemna că valoarea chiriei lunare datorate de fostul chiriaş al statului către noul proprietar rămânea neschimbată.28. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, menţionată mai sus, mai preciza şi că între intrarea în vigoare a Legii nr. 17/1994 şi cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ, în măsura în care prima lege nu prevedea procedura în baza căreia foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate puteau încheia noi contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului.B. Prevederile legale referitoare la calculul chiriei pentru locuinţele ce fac obiectul unor contracte de închiriere prelungite prin Legea nr. 17/199429. În momentul intrării în vigoare a Legii nr. 17/1994, sistemul de calcul al chiriei era reglementat prin Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi raporturile dintre proprietari şi chiriaşi. Art. 27 şi 28 din această lege stabileau un preţ forfetar pe metru pătrat, ce varia în funcţie de nivelul de venituri ale chiriaşului şi de elementele de confort ale locuinţei şi care putea fi majorat cu 30% atunci când locuinţa era dotată cu anumite facilităţi suplimentare sau când depăşea suprafaţa minimă prevăzută prin lege.30. Se pare că, în momentul introducerii acţiunii în evacuare de către reclamantă, preţul forfetar maxim menţionat mai sus era stabilit la acelaşi nivel ca în anul 1973, prevederile relevante din Legea nr. 5/1973 fiind menţinute în vigoare în mod expres prin art. 73 din Legea nr. 114/1996. Acest preţ fix era de 2,70 lei româneşti vechi (ROL) (adică circa 0,000258 euro) pe metru pătrat util, sumă datorată foarte puternicei inflaţii şi deprecieri a monedei naţionale care au avut loc în anii ’90.31. Acest sistem a fost modificat prin OUG nr. 40/1999 şi prin Legea nr. 241/2001. Aceasta prevedea că nivelul chiriei solicitate nu putea depăşi 15% din venitul net lunar al familiei chiriaşilor, dacă venitul net lunar pe membru de familie nu depăşea salariul net lunar mediu pe ţară, care era de circa 120 euro la momentul respectiv.C. Legea locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)32. Art. 25 din această lege prevede următoarele:"Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere, până la data executării efective a hotărârii de evacuare."D. Jurisprudenţa internă referitoare la evacuarea chiriaşilor statului din imobilele restituite foştilor proprietari şi aplicarea OUG nr. 40/199933. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de închiriere având ca obiect apartamente restituite foştilor proprietari. Astfel, instanţele interne au analizat cereri de evacuare a chiriaşilor introduse înainte şi după data de 8 aprilie 2004, dată care marca sfârşitul termenului de cinci ani menţionat de OUG nr. 40/1999.1. Jurisprudenţa instanţelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 înainte de data de 8 aprilie 200434. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în evacuare introdusă de un proprietar împotriva chiriaşului statului care îi ocupa apartamentul. Aceasta a statuat că transferul proprietăţii de la stat la fostul proprietar cuprindea pentru acesta şi obligaţia în rem, care le revenise autorităţilor, de a-i asigura chiriaşului dreptul de utilizare a apartamentului conform prevederilor legale în vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevăzută de OUG nr. 40/1999, aplicabilă în speţă, deşi chiriaşul îşi exprimase dorinţa de a încheia un nou contract de închiriere. Într-o altă cauză, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucureşti, întemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament şi a dispus evacuarea chiriaşului său care continua să refuze să încheie un contract de închiriere cu proprietarul, în ciuda notificării ce i-a fost comunicată în temeiul prevederilor legale menţionate mai sus.35. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în evacuare introdusă de un proprietar împotriva chiriaşului său, motivat prin aceea că proprietarul îşi neglijase obligaţia de a-i trimite chiriaşului o notificare, astfel cum prevedea OUG nr. 40/1999. Curtea a precizat că nerespectarea termenului de notificare prevăzut era sancţionată de art. 11 din ordonanţă, care prevedea că fostul contract de închiriere era prelungit de drept şi că proprietarul nu putea cere evacuarea chiriaşului pentru neplata chiriei înainte de încheierea unui nou contract de închiriere.2. Jurisprudenţa instanţelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 după data de 8 aprilie 200436. Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că un chiriaş care dispunea de un contract de închiriere prelungit ope legis până la data de 8 aprilie 2004 din cauza netrimiterii unei notificări, în conformitate cu OUG nr. 40/1999, beneficiază, în lipsa repetată a unei astfel de notificări, de prelungirea contractului său de închiriere încă o dată pentru o perioadă de 5 ani, în temeiul art. 14 din ordonanţă, cu excepţia cazului în care renunţa la beneficiul acordat prin OUG nr. 40/1999 sau în care ajungea la un acord cu proprietarul său în privinţa unei alte durate a contractului de închiriere. Într-o altă cauză, printr-o decizie din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că, din cauza lipsei notificării în condiţiile de fond şi formă ale OUG nr. 40/1999, contractul de închiriere respectiv era prelungit încă o dată pentru o perioadă de 5 ani.E. Aplicarea în timp a unei noi legi în materie de contracte cu execuţie succesivă37. Conform art. 15 § 2 din Constituţia din 1991, legea nu este retroactivă decât dacă este vorba de o lege penală mai favorabilă. Primul articol din Codul civil cuprinde o prevedere similară care exclude aplicarea retroactivă a legii civile. Doctrina, jurisprudenţa şi, în mai multe cazuri, legiuitorul au completat principiul menţionat mai sus cu cel care prevede aplicarea imediată a noii legi civile în cazul situaţiilor juridice create după intrarea sa în vigoare şi, excluzând excepţiile, în cazul efectelor viitoare ale situaţiilor juridice în curs de soluţionare.38. În Decizia nr. 210 din 4 mai 2004, Curtea Constituţională, răspunzând unui argument referitor la aplicarea Legii nr. 241/2001 în situaţii juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare, a precizat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o situaţie juridică deja creată sau atunci când anulează efectele viitoare ale unei situaţii juridice create înainte de intrarea sa în vigoare (principiul aplicării imediate a legii civile).39. În materie de contracte cu executare succesivă şi în special de contracte de închiriere, jurisprudenţa internă nu este uniformă, astfel cum reiese din doctrina relevantă.40. Pe de o parte, în deciziile definitive nr. 752R din 28 septembrie 1999, 913 din 5 iunie 2000 şi nr. 3.811 din 16 noiembrie 2000, pronunţate în acţiunile în evacuare a chiriaşilor, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Bucureşti au analizat valabilitatea contractelor de închiriere litigioase atât din perspectiva Legii nr. 17/1994, cât şi a OUG nr. 40/1999, aplicabile succesiv în cursul procedurilor în cauză. Pe de altă parte, abordarea Curţii de Apel Bucureşti în decizia din 28 februarie 2001, pronunţată în cauza de faţă, a făcut obiectul unui comentariu critic în doctrină, motivat de faptul că, în virtutea principiului ce prevede aplicarea imediată a legii civile, prevederile imperative ale OUG nr. 40/1999 erau şi ele aplicabile în cazul contractului de închiriere în litigiu, care trebuia analizat ca situaţie juridică evolutivă (R. Dincă, M. Nicolae, Pandectele române, nr. 6/2002, pp. 123-136).41. Pe de altă parte, în Decizia nr. 42R din 18 ianuarie 2001, Curtea de Apel Braşov a statuat asupra valabilităţii contractului de închiriere doar în raport cu Legea nr. 17/1994, care era în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe care reclamantul îşi întemeiase acţiunea în evacuare a chiriaşului.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 142. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de existenţa unei ingerinţe în exercitarea dreptului său de proprietate, din cauza imposibilităţii prelungite de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a încasa o chirie, imposibilitate ce rezultă, în opinia sa, din aplicarea prevederilor adoptate de autorităţi în materie de contracte de închiriere. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Argumentele părţilor43. Guvernul admite că refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a chiriaşilor introdusă de reclamantă reprezintă o ingerinţă în dreptul acesteia de a folosi propriul apartament. Acesta consideră că ingerinţa de faţă, ca şi în Cauza Robitu împotriva României (nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67), era prevăzută de lege, şi anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, şi urmărea un scop legitim de interes general, şi anume protecţia intereselor chiriaşilor într-un context caracterizat printr-o criză de locuinţe cu chirie moderată.44. Mai mult, ingerinţa respectivă nu era disproporţionată, deoarece prelungirea legală în cauză a păstrat un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului. Guvernul adaugă faptul că jurisprudenţa dezvoltată de Curte în decizia Immobiliare Saffi împotriva Italiei ([MC], nr. 22.774/93, CEDO 1999-V) nu se aplică în speţă. Acesta mai subliniază că reclamanta nu a invocat în faţa instanţelor interne niciun alt motiv pentru a obţine evacuarea chiriaşilor, în afară de inexistenţa titlului locativ al familiei D. În mod special, ea nu s-a plâns de neplata chiriilor, drept prevăzut de art. 24 din Legea nr. 114/1996.45. În plus, constatând că contractul de închiriere prelungit în baza OUG nr. 40/1999 a expirat la data de 8 aprilie 2004, Guvernul susţine că reclamanta nu a mai făcut alte demersuri, în special după data menţionată mai sus, pentru a evacua ocupanţii din apartamentul său sau pentru a le clarifica situaţia.46. Reclamanta face trimitere la faptele relevante şi consideră că, ţinând cont de circumstanţele speţei, limitarea prerogativelor sale de proprietar a constituit o măsură disproporţionată.B. Aprecierea Curţii1. Principiile generale care se desprind din jurisprudenţa Curţii47. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate şi cu prioritate, ca o ingerinţă a autorităţii publice în dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. În special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscând dreptul statelor de a reglementa folosinţa bunurilor, impune condiţia ca acest drept să fie exercitat prin punerea în aplicare a "legilor". Mai mult, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, § 47, CEDO 2006-VIII). În plus, Curtea este chemată să verifice dacă modalitatea în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar şi în caz de respectare a cerinţelor legale, produce efecte conforme cu principiile Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I).48. Pe de altă parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu doar să urmărească un "scop legitim" conform "interesului general", ci şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosinţa bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de noţiunea de "just echilibru" ce trebuie păstrat între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului. În cauzele legate de funcţionarea unei legislaţii de amploare privind locuinţele, această apreciere poate să se refere nu numai la întinderea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi la relaţiile contractuale de pe piaţa locativă, dar şi la existenţa unor garanţii procedurale şi a altora menite să asigure că funcţionarea sistemului şi impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile urmate de autorităţi – este un factor care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este vorba de o chestiune de interes general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, citată anterior, § 151, şi Hutten-Czapska, citată anterior, §§ 167-168).2. Aplicarea în speţă a principiilor menţionate mai sus49. Curtea constată mai întâi că în speţă nu se contestă că prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de închiriere, în special Legea nr. 17/1994 a cărei aplicare de către Curtea de Apel Bucureşti a dus la menţinerea familiei D. în apartamentul reclamantei, reprezintă o reglementare de folosinţă a bunurilor şi că, prin urmare, intră în joc al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, citată anterior, §§ 160-161).50. În continuare, Curtea observă că ingerinţa litigioasă a fost întemeiată în ultimă instanţă pe Legea nr. 17/1994. Aceasta prevedea că, indiferent care ar fi proprietarul, contractele de închiriere referitoare la spaţii cu destinaţia de locuinţă a căror închiriere era reglementată prin Legea nr. 5/1973 se prelungeau de drept pentru o perioadă de 5 ani, fără modificarea condiţiilor contractuale.51. Reiterând că principiul legalităţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, Curtea observă că, în anumite privinţe, Legea nr. 17/1994 era lipsită de precizie. În special, această lege nu prevedea procedura în baza căreia foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate după intrarea în vigoare a legii puteau să încheie contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului şi nici nu conţinea vreo prevedere de sancţionare în caz de refuz al acestora de a-i recunoaşte pe proprietari ca atare şi de a încheia contracte de închiriere cu aceştia din urmă (paragrafele 26 şi 28 de mai sus).52. Curtea apreciază că, în ciuda jurisprudenţei interne divergente în materie de aplicare în timp a unei legi noi (paragrafele 39-41 de mai sus), trebuie constatat că ingerinţa litigioasă era compatibilă cu cerinţa de legalitate. Totuşi, aceasta observă că elementul de imprecizie constatat în Legea nr. 17/1994 şi gradul de previzibilitate al aplicării acestei legi în speţă sunt luate în considerare la analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru între interesele de faţă (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, citată anterior, §§ 108 şi 110).53. În ceea ce priveşte scopul urmărit de ingerinţa litigioasă, Curtea admite împreună cu Guvernul că ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim conform cu interesul general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-un context caracterizat printr-o criză de locuinţe cu chirie moderată.54. În ceea ce priveşte respectarea justului echilibru între interesele în cauză, Curtea reaminteşte că implementarea de către autorităţile naţionale a unui sistem de protecţie a chiriaşilor nu este criticabil în sine, având în vedere în special larga marjă de apreciere permisă de al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuşi, din moment ce un astfel de sistem prezintă riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de propriul bun, autorităţile sunt obligate să stabilească proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici şi Stănescu, § 76).55. În speţă, Curtea observă în primul rând că, la datele de 21 şi 28 iunie 1995, autorităţile au informat-o pe reclamantă şi pe familia D. că, având în vedere rezilierea contractului de închiriere al acesteia din urmă cu societatea T., ele trebuiau să îşi rezolve relaţiile contractuale fie pe cale amiabilă, fie printr-o acţiune în justiţie. Or, din dosar reiese că familia D. a refuzat, în mod repetat, să încheie un contract de închiriere cu reclamanta sau să îi plătească o chirie. Pe de altă parte, Curtea constată că acţiunea în evacuare introdusă de reclamantă, întemeiată pe Legea nr. 114/1996 şi pe OUG nr. 40/1999, a fost respinsă, deşi partea interesată şi-a motivat acţiunea şi prin neplata chiriei de către ocupanţii apartamentului său. În plus, Curtea reaminteşte că a constatat deja în decizia sa privind admisibilitatea prezentei cereri că procedura de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 nu era eficientă în speţă [Tarik împotriva României (dec.), nr. 75.849/01, 14 iunie 2007].56. Curtea mai reaminteşte că a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor opuse ale proprietarilor şi ale chiriaşilor că sarcina socială şi financiară pe care o presupun transformarea şi reforma locuinţelor într-o ţară nu se poate clădi pe un anumit grup social, indiferent de importanţa intereselor celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblul ei (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, § 225, şi Radovici şi Stănescu, citată anterior, § 88 în fine). Or, în speţă, Curtea observă că Legea nr. 17/1994, pe care s-a bazat Curtea de Apel Bucureşti, nu numai că a prelungit cu 5 ani contractele de închiriere ale foştilor chiriaşi, dar a şi menţinut în această perioadă aceleaşi condiţii contractuale ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973, inclusiv criteriile de calcul al chiriei, fără a lua în considerare inflaţia puternică cu care se confrunta ţara la data respectivă (paragrafele 26-30 de mai sus).57. În sfârşit, ţinând cont de circumstanţele speţei şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că nu se poate considera că intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situaţia reclamantei. În acest sens, ea reaminteşte că a statuat deja că prevederile defectuoase şi lacunele constatate în OUG nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis ocupanţilor apartamentului lor notificarea necesară în termenul prevăzut de ordonanţă din cauza unor litigii nesoluţionate cu aceştia i-au făcut pe proprietarii respectivi să sufere o sarcină disproporţionată (Radovici şi Stănescu, citată anterior, § 88).58. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că restricţiile suferite de reclamantă de-a lungul mai multor ani în ceea ce priveşte folosinţa apartamentului său şi în special imposibilitatea de a încasa o chirie în care s-a aflat din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 şi în OUG nr. 40/1999 nu au păstrat un just echilibru între protecţia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie59. Reclamanta se plânge de inechitatea procedurii în faţa Curţii de Apel Bucureşti. În această privinţă, ea susţine că instanţa nu a analizat pe fond toate motivele acţiunii în evacuare şi că a înlăturat în mod arbitrar aplicarea în speţă a OUG nr. 40/1999. Ea invocă în esenţă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele, în partea sa relevantă în speţă:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)"60. Guvernul consideră că reclamanta a avut ocazia să răspundă la motivele de recurs formulate de familia D. în faţa Curţii de Apel Bucureşti şi, în special, la cel întemeiat pe încălcarea prevederilor legale privind protecţia chiriaşilor de către instanţele de fond şi apel. Pe de altă parte, Guvernul apreciază că la termenul de judecată din 22 februarie 2001 părţile au avut ocazia să dezbată în şedinţă publică şi să îşi prezinte argumentele în sprijinul sau împotriva recursului familiei D. Reclamanta şi-ar fi reiterat astfel argumentele referitoare la refuzul chiriaşilor de a răspunde la notificarea făcută în temeiul OUG nr. 40/1999 şi la neplata de către aceştia a chiriei pe care susţinea că avea dreptul să o încaseze.61. În ceea ce priveşte modul în care şi-a motivat Curtea de Apel Bucureşti decizia din 28 februarie 2001, Guvernul face trimitere la jurisprudenţa Curţii (Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I) şi apreciază că, în măsura în care Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat aplicarea OUG nr. 40/1999 în speţă, ea nu avea niciun motiv să răspundă la celelalte argumente ale reclamantei, întemeiate pe aceeaşi prevedere legală.62. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi consideră că modul în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia din 28 februarie 2001 i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.63. Având în vedere aprecierea asupra speţei şi concluziile sale (paragrafele 49-58 de mai sus), Curtea consideră că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis, Popescu şi Toader împotriva României, nr. 27.086/02, 8 martie 2007).III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie64. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu65. Reclamanta solicită suma de 43.500 euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care consideră că le-a suferit din cauza neplăţii chiriilor pentru apartamentul său începând cu luna iunie 1995 şi pe care a evaluat-o pe baza unei chirii lunare de 300 EUR. În plus, aceasta solicită suma de 30.000 EUR cu titlu de daune morale pentru repararea neplăcerilor şi a suferinţelor rezultate din imposibilitatea de a se folosi de propriul bun.66. Guvernul apreciază că pretenţia reclamantei privind prejudiciul material este de tip speculativ şi că, în plus, această cerere nu se poate referi decât la perioada ulterioară pronunţării deciziei din data de 28 februarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. Acesta adaugă că reclamanta ar fi putut obţine în justiţie plata chiriilor datorate de familia D. prin intermediul unei acţiuni în evacuare, întemeiată pe OUG nr. 40/1999 şi introdusă după expirarea perioadei de prelungire a contractului de închiriere, şi că, prin urmare, dreptul intern permitea înlăturarea prejudiciului material datorat comportamentului ilegal al chiriaşului. Totuşi, admiţând că neplata chiriilor de către ocupanţii apartamentului său i-a cauzat părţii interesate un prejudiciu material, Guvernul consideră că trebuie ţinut cont de faptul că, la data respectivă, reclamanta nu putea obţine în baza prevederilor OUG nr. 40/1999 decât o chirie limitată.67. În ceea ce priveşte cererea de daune morale a reclamantei, Guvernul consideră că acest prejudiciu este suficient compensat prin constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.68. În ceea ce priveşte cererea de daune materiale, Curtea a constatat în speţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restricţiilor suportate de reclamantă timp de mai mulţi ani în ceea ce priveşte folosinţa apartamentului său. Aceasta a recunoscut în special imposibilitatea în care s-a aflat partea interesată, din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 şi în OUG nr. 40/1999, de a obţine obligarea chiriaşilor la plata unei chirii. Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă a apartamentului său este, aşadar, direct legată de încălcarea constatată. Mai mult, Curtea observă că în speţă, ca şi în cauza Popescu şi Toader menţionată mai sus, familia D. continuă să ocupe apartamentul reclamantei fără să îi plătească o chirie oarecare.69. Admiţând faptul că reclamanta a suferit în mod incontestabil un prejudiciu material din cauza încălcării constatate, Curtea apreciază că elementele aflate la dosar nu îi permit să stabilească cu exactitate amploarea prejudiciului suportat efectiv.70. În ceea ce priveşte cererea de daune morale a părţii interesate, Curtea consideră că frustrarea rezultată din restricţiile suferite de reclamantă timp de mai mulţi ani în legătură cu folosinţa apartamentului său nu poate fi reparată prin simpla constatare a încălcării făcută în prezenta hotărâre.71. În aceste condiţii, ţinând cont de toate elementele de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantei suma de 8.000 EUR, cu titlu de prejudiciu global.B. Cheltuieli de judecată72. Reclamanta mai solicită acordarea unei sume ce urmează a fi stabilită de Curte, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi a cheltuielilor de secretariat (traduceri, corespondenţă, fotocopii, telefon etc.), însă nu a furnizat niciun document justificativ în sprijinul cererii sale.73. Guvernul nu se opune acordării unei sume pentru cheltuielile de judecată, atât timp cât este vorba de cheltuieli reale, necesare şi rezonabile.74. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În lipsa oricărui document justificativ, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi moratorii75. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;2. hotărăşte că nu este cazul să analizeze pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune materiale şi morale, precum şi orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește