HOTĂRÂRE din 7 aprilie 2005

în Cauza Dragne şi alţii împotriva României



(Cererea nr. 78.047/01)StrasbourgÎn Cauza Dragne şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gyulumyan, R. Jaeger, M. E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 martie 2005,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 78.047/01) îndreptată împotriva României, prin care 6 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Filofteia Dragne, Smaranda Branescu, Smaranda Matei, Maria Neagoe şi Iulia Orban şi domnul Vasile Galbeneanu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent al Guvernului, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a III-a astfel remaniată (art. 52 alin. 1).5. La data de 10 decembrie 2004, Curtea a apreciat că nu se impune admiterea cererii Guvernului de a analiza separat admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamanţii, fraţi şi surori, s-au născut respectiv în 1940, 1942, 1947, 1933, 1938 şi 1936 şi locuiesc la Piteşti (primii 2), la Voineşti, Câmpulung Muscel, Movileni, respectiv la Călimăneşti.7. Prin Hotărârea definitivă din 28 iunie 1995, Tribunalul Olt a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Comisiei judeţene Olt pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (Comisia judeţeană şi Legea nr. 18) şi a dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 33,5 hectare, moştenit de la tatăl lor, aflat în intravilanul comunei Movileni.8. Din cauza neexecutării acestei sentinţe, reclamanţii au chemat în judecată Comisia locală Movileni pentru aplicarea Legii nr. 18 (Comisia) în faţa Tribunalului Olt pentru a fi obligată la punerea lor în posesia terenului, aşa cum prevedea această lege.Prin Hotărârea din 8 ianuarie 1996, instanţa le-a admis acţiunea şi, întemeindu-se pe Hotărârea din 28 iunie 1995, a dispus ca respectiva comisie să îi pună pe reclamanţi în posesie asupra terenului lor. Instanţa a respins cererea reclamanţilor de acordare de despăgubiri, pe motiv că ar fi trebuit să fie formulată în faţa instanţelor de contencios administrativ, conform Legii nr. 29/1990.Această hotărâre a fost menţinută printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Craiova, la data de 21 august 1996.9. Ulterior, reclamanţii au introdus o acţiune pentru acordare de daune-interese în contradictoriu cu Comisia, pentru a obţine reparaţie pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a cultiva terenul în perioada 1996-1997.10. Printr-o hotărâre din 10 noiembrie 1997, rămasă definitivă la data de 5 martie 1998, Tribunalul Olt a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Comisia la plata sumei de 97.762.535 ROL cu titlu de daune-interese, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 150.000 ROL.11. Reclamanţii au solicitat executorului judecătoresc să îi asiste în vederea executării silite a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor. Executorul le-a respins cererile şi i-a sfătuit să formuleze o nouă acţiune împotriva persoanelor responsabile de neexecutare.12. În urma adreselor trimise de reclamanţi diferitelor autorităţi, Avocatul Poporului i-a informat, la data de 8 noiembrie 2000, că Comisia şi-a motivat refuzul de a executa hotărârile prin faptul că terenul atribuit de către instanţe reclamanţilor nu corespundea menţiunilor din cartea funciară şi că, în orice caz, ea nu mai deţinea terenuri disponibile în intravilanul comunei pentru a executa respectivele hotărâri.13. Prin Hotărârea din 26 mai 2003, Comisia judeţeană a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în vederea executării Hotărârii din 28 iunie 1995.Cu toate acestea, prin Adresa din 10 septembrie 2003, Comisia i-a informat pe reclamanţi că nu putea executa hotărârea Comisiei judeţene şi nici Hotărârea din 28 iunie 1995, deoarece nu mai deţinea terenuri disponibile în intravilanul comunei.14. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că hotărârile pronunţate de instanţe nu au fost încă executate.II. Dreptul intern relevant15. Reglementarea internă relevantă, şi anume extrasele din Codul civil şi din Codul de procedură civilă, precum şi cele din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti figurează în Decizia Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62.959/00, 31 august 2004).Extrasele relevante din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea Legii nr. 18/1991 sunt menţionate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie16. Reclamanţii pretind că neexecutarea de către administraţie a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive, pronunţate în favoarea lor, le-a încălcat dreptul de acces la instanţă, prevăzut la art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)"A. Asupra admisibilităţii17. Curtea reaminteşte încă de la început că pretinsa încălcare a dreptului de acces la instanţă constă într-o situaţie continuă ce nu va lua sfârşit decât la data la care hotărârea judecătorească rămasă definitivă va fi executată. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu începe să curgă decât de la data la care această situaţie continuă va lua sfârşit (Sabin Popescu, citată mai sus, § 50). Atât timp cât hotărârile definitive rămân neexecutate, în cauza de faţă nu se poate pune problema respectării termenului de 6 luni.18. În plus, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea arată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, acesta va fi declarat admisibil.B. Asupra fondului19. Guvernul afirmă că executarea în natură a hotărârilor judecătoreşti ce dispun punerea în posesie a reclamanţilor se loveşte de o imposibilitate obiectivă, având în vedere faptul că nu există terenuri disponibile pe teritoriul comunei Movileni care să poată fi atribuite reclamanţilor.Guvernul consideră că circumstanţele cauzei nu sunt comparabile cu situaţia din Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei (nr. 41.510/98, 6 martie 2003), în care Curtea a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 6 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti care obliga autorităţile fie să îi acorde reclamantei un teren, fie să îi acorde o sumă cu titlu de reparaţie. Guvernul reaminteşte că hotărârile neexecutate în prezenta cauză nu au prevăzut soluţii alternative punerii în posesie, printre altele plata unei reparaţii, şi arată că o asemenea alternativă nici măcar nu era prevăzută de legea română la data faptelor cauzei.20. Fiind vorba despre o obligaţie ce necesită intervenţia personală a debitorului, reclamanţii ar fi trebuit să ceară instanţei să oblige Comisia la plata unor daune cominatorii sau a unei amenzi civile, pentru a o determina să execute hotărârea, sau, în caz de imposibilitate de executare, să o oblige la plata unor daune-interese.21. În orice caz, în opinia Guvernului, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu prevede obligaţia statelor de a executa orice hotărâre cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele. Guvernul citează în acest sens opinia disidentă a doamnei Thomassen din Cauza Ruianu împotriva României (nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).22. În sfârşit, cu privire la Hotărârea din 10 noiembrie 1997, Guvernul apreciază că reclamanţii ar fi trebuit să ceară plata unor daune-interese prin intermediul executorului judecătoresc.23. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.24. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la care instanţă ar emana, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părţi (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).25. În cauza de faţă, reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive care au dispus executarea de către autorităţi a unor acţiuni specifice. Nu s-a contestat faptul că aceste hotărâri nu au fost nici executate, nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de legea internă. Mai mult, motivele pe care administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost aduse niciodată la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei hotărâri administrative formale (Sabin Popescu, citată mai sus, § 72).Adresa trimisă la data de 8 noiembrie 2000 de către Avocatul Poporului nu putea acoperi lipsa unei asemenea hotărâri administrative, având în vedere că nici măcar nu era vorba despre un act administrativ care să emane de la autoritatea în cauză, adică de la Comisie.Adresa trimisă la data de 10 septembrie 2003 de către Comise nu satisface nici ea cerinţele descrise mai sus. Astfel, ea contravenea Hotărârii Comisiei judeţene din 26 mai 2003, care confirmase încă o dată Hotărârea din 28 iunie 1995. Or, această adresă nu putea înlocui o hotărâre administrativă formală. În plus, Comisia nu avea puterea conferită de o lege de a anula sau modifica, pe această cale, drepturile conferite reclamanţilor.26. Curtea admite, împreună cu Guvernul, că dreptul de acces la instanţă nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, Curtea observă că autoritatea în cauză face parte din administraţie, care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Or, dacă administraţia refuză sau omite de a se conforma ori dacă întârzie să o facă, garanţiile art. 6 din Convenţie de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii îşi pierd întreaga raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, § 41).27. În plus, este inoportun să i se ceară unui individ care a obţinut o creanţă împotriva statului la capătul unei proceduri judiciare să se implice ulterior într-o procedură de executare silită pentru a obţine reparaţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 19, 27 mai 2004).În orice caz, Curtea a afirmat deja că acele căi de recurs sugerate de Guvern, şi anume cererea de acordare de daune cominatorii, de amendă penală sau de daune-interese, sunt mijloace indirecte de a obţine executarea hotărârii definitive, nefiind aşadar capabile să remedieze direct pretinsa încălcare (Roman şi Hogea, citată mai sus). Reclamanţii nu puteau aşadar să fie obligaţi să le folosească pentru a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză.Prin urmare, din partea reclamanţilor nu era necesar niciun demers în ceea ce priveşte executarea silită a hotărârilor definitive ce dispuneau punerea lor în posesie.Din aceleaşi motive, Curtea nu împărtăşeşte nici poziţia Guvernului conform căreia reclamanţii ar fi trebuit să ceară executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin intermediul executorului judecătoresc, în ceea ce priveşte plata daunelor-interese dispusă la data de 10 noiembrie 1997.28. În lumina celor de mai sus, Curtea respinge argumentul Guvernului în ceea ce priveşte diferenţa dintre prezenta cauză şi Cauza Jasiuniene, citată mai sus. Ea reaminteşte că în cele două cauze obligaţia de a executa aparţinea administraţiei şi că hotărârile neexecutate sunt încă valabile şi că nu au fost ulterior modificate sau anulate de către autorităţile competente (Jasiuniene, citată mai sus, §§ 28 şi 30, şi paragrafele 24 şi 26 de mai sus).29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute hotărârile judecătoreşti definitive ce dispuneau punerea în posesie a reclamanţilor şi plata de daune-interese în beneficiul acestora, autorităţile naţionale i-au privat de accesul efectiv la instanţă.30. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 131. Reclamanţii susţin încălcarea dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării hotărârilor definitive pronunţate în favoarea lor de către instanţele interne. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii32. Curtea arată că acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere formulat în baza art. 6 alin. 1 din Convenţie şi trebuie, aşadar, declarat de asemenea admisibil.B. Asupra fondului33. Guvernul arată că hotărârile judecătoreşti respective nu au creat în patrimoniul reclamanţilor niciun drept de proprietate, nicio creanţă constituită. În cel mai bun caz, ele sunt de natură a crea în beneficiul reclamanţilor o "speranţă" de a-şi vedea reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului. Guvernul invocă hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, § 70, CEDO 1999-VII) şi Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii împotriva Belgiei (Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 20-21, § 29).În opinia Guvernului, Hotărârea din 28 iunie 1995 nu le conferă reclamanţilor un drept de proprietate. Ea nu face altceva decât să dispună obligarea Comisiei la eliberarea unui titlu de proprietate pentru un teren de 33,5 hectare, al cărui amplasament nu este stabilit de către instanţă. În consecinţă, creanţa reclamanţilor are un caracter incert.În ceea ce priveşte Hotărârea din 10 noiembrie 1997, Guvernul reaminteşte că reclamanţii ar fi trebuit să recurgă la executarea sa silită prin intermediul unui executor judecătoresc.34. În orice caz, atingerea adusă speranţei reclamanţilor de a li se reconstitui dreptul de proprietate, din cauza imposibilităţii executării unei hotărâri definitive, se justifică în lumina jurisprudenţei Curţii referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, ingerinţa este prevăzută de Legea nr. 18, care îndeplineşte cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate cerute de Convenţie.35. Mai mult, Guvernul arată că nu mai există teren disponibil în perimetrul comunei Movileni pentru a pune reclamanţii în posesie. În aceste condiţii, aceştia ar fi trebuit să formuleze o nouă acţiune împotriva comisiei locale a comunei vecine.În plus, în opinia Guvernului, reclamanţii au respins propunerile Comisiei de acordare de despăgubiri.Pentru aceste motive, Guvernul consideră că ingerinţa în drepturile reclamanţilor a fost proporţională din punctul de vedere al interesului general (Sporrong şi Lţnnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).36. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care acesta le incriminează se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată ca "valoare patrimonială" dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, citată mai sus, § 48). Mai mult, Curtea a apreciat că întrebarea dacă, în contextul procedurii incriminate, reclamantul putea pretinde o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a dreptului asupra bunului său (Kopecky, citată mai sus, § 42) poate avea o anumită pertinenţă în această privinţă.37. Or, în cauza de faţă, instanţele au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren de 33,5 hectare (Hotărârea din 28 iunie 1995) şi apoi au obligat Comisia să pună reclamanţii în posesie asupra terenului respectiv, aşa cum prevede Legea nr. 18 (Hotărârea din 8 ianuarie 1996). Legislaţia naţională reglementează procedura prin care Comisia îi pune pe cei interesaţi în posesie asupra terenurilor respective şi emite titlurile de proprietate aferente. Rezultă că, în cauză, cele două hotărâri judecătoreşti au creat, în cazul reclamanţilor, speranţa legitimă de a fi efectiv puşi în posesie asupra terenului lor şi că astfel "creanţa" lor este suficient de bine stabilită încât să constituie o "valoare patrimonială" care atrage după sine aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.38. Ca atare, reclamanţii au "un bun" în sensul art. 1 menţionat mai sus.39. Curtea observă că nu se contestă faptul că în cauză a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ea reaminteşte că, refuzând să execute hotărârile definitive, autorităţile naţionale i-au privat pe reclamanţi de exercitarea dreptului lor de proprietate asupra terenului fără a le da vreo justificare pentru această ingerinţă (Sabin Popescu, citată mai sus, § 81, şi paragraful 25 de mai sus). În aceste condiţii, dat fiind faptul că reclamanţii nu au fost informaţi într-un mod care să satisfacă cerinţele Convenţiei despre această imposibilitate de executare, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform căruia, după ce au luat la cunoştinţă despre faptul că respectiva comisie din Movileni nu mai deţinea terenuri disponibile, reclamanţii ar fi trebuit să introducă o acţiune împotriva comisiei locale a comunei vecine.40. În sfârşit, Curtea constată că Guvernul nu şi-a detaliat afirmaţiile în ceea ce priveşte o eventuală propunere de reparaţie din partea Comisiei, care ar fi fost respinsă de reclamanţi.41. Prin urmare, Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în speţă; ea a fost aşadar arbitrară şi a încălcat principiul legalităţii. O asemenea concluzie face inutilă verificarea menţinerii unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas, citată mai sus, § 31).42. În ceea ce priveşte plata daunelor-interese stabilite prin Hotărârea din 10 noiembrie 1997, Curtea reaminteşte că nici ea nu este de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia reclamanţii ar fi trebuit să ceară executarea silită prin intermediul unui executor judecătoresc (paragraful 22 de mai sus).Această sumă, deşi stabilită în mod definitiv de către instanţe, nu a fost încă plătită reclamanţilor.43. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că în cauză a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie44. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu45. Reclamanţii solicită în primul rând punerea în posesie asupra terenului de 33,5 hectare, aşa cum au dispus hotărârile definitive pronunţate în cauză.De asemenea, ei cer plata daunelor-interese reactualizate, dispuse prin Hotărârea din 10 noiembrie 1997, evaluate la 4.756.098.400 ROL, pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit.46. Bazându-se pe concluziile unei expertize efectuate în cauză, Guvernul consideră că valoarea reală a daunelor-interese, reactualizate ţinând seama de inflaţie, este de 481.871.535 ROL. În baza aceleiaşi expertize, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a terenului este de 234.500.000 ROL. În fine, acesta subliniază că autorităţile îşi continuă demersurile pentru a găsi o soluţie pentru punerea reclamanţilor în posesie asupra terenului.47. Curtea apreciază că aplicarea art. 41 din Convenţie în această privinţă nu se află în stare de judecată, astfel că ea trebuie amânată ţinând seama şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamanţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).B. Cheltuieli de judecată48. Reclamanţii solicită, de asemenea, 810.825 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne, reprezentând reactualizarea, ţinând cont de inflaţie, a sumei de 150.000 ROL acordate cu acest titlu prin Hotărârea din 10 noiembrie 1997. Ei nu solicită restituirea cheltuielilor de judecată în faţa Curţii.49. Guvernul nu se opune ca suma de 150.000 ROL, reactualizată, să li se plătească reclamanţilor cu acest titlu.50. Ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 20 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate deja în procedura naţională şi o acordă reclamanţilor.C. Dobânzi moratorii51. Curtea consideră adecvat ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;4. hotărăşte, în unanimitate, că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată în ceea ce priveşte stabilirea reparaţiei pentru încălcările constatate în cauză;prin urmare,a) o rezervă în întregime; … b) invită Guvernul şi reclamanţii să-i transmită în scris, în termen de cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi, în special, să-i aducă la cunoştinţă orice acord la care au ajuns; … c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili, în caz de nevoie; … 5. hotărăşte, în unanimitate,a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 20 EUR (douăzeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … b) că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. … Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 aprilie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte,Bo'9atjan M. ZupancicGrefier,Vincent Berger––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește