în Cauza Niţă împotriva României
(Cererea nr. 10.778/02)În Cauza Niţă împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 14 octombrie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 10.778/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Vasile Mircea Niţă şi domnul Ionel Viorel Niţă (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 21 ianuarie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanţii susţin în special că au suferit rele tratamente din partea poliţiştilor şi că nu au beneficiat de o anchetă efectivă împotriva agenţilor statului în cauză, care au rămas nepedepsiţi.4. La data de 27 septembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 ► 3 din Convenţie, s-a mai decis şi să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamanţii sunt gemeni născuţi în anul 1971 şi locuiesc în Roşiori de Vede, România.6. La data de 31 ianuarie 1995, reclamanţii au introdus la Parchetul Militar Bucureşti o plângere penală sub acuzaţia de cercetare abuzivă împotriva poliţiştilor de la secţia din Roşiori de Vede. Reclamanţii arătau că, fiind invitaţi la secţia de poliţie pentru a da declaraţii în cadrul unei anchete penale pentru tâlhărie având ca obiect un inel de aur pe care aceştia l-ar fi smuls unei persoane, ei au fost sechestraţi la secţie în mai multe rânduri, în datele de 10, 17 şi 28 decembrie 1994, precum şi la data de 4 februarie 1995 de către poliţiştii R.G. şi C.M. Aceştia le-ar fi legat un braţ cu cătuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi să dea declaraţii şi apoi le-ar fi aplicat lovituri de picior şi de pumn în stomac, în ficat şi la cap, pentru a-i forţa să scrie ceea ce le dictau. Poliţiştii s-ar fi folosit şi de bastoane din cauciuc şi de sârmă pentru a îi lovi.7. Guvernul contestă faptul că reclamanţii ar fi fost agresaţi de poliţiştii din Roşiori de Vede care, în opinia sa, i-au interogat doar pe reclamanţi cu privire la tâlhăria de care se plânsese o persoană.8. La data de 16 februarie 1995, reclamanţii au fost examinaţi de medicul stomatolog-şef de la clinica din Roşiori de Vede, care a eliberat fiecăruia un certificat medical datat în aceeaşi zi, ce atesta că mai mulţi dinţi erau fracturaţi. Acest certificat cuprindea un număr de înregistrare în registrul clinicii respective şi data la care fusese eliberat. Pe de altă parte, din acest certificat nu rezultă nici în ce circumstanţe au fost produse fracturile respective şi nici de când datau ele. La data de 26 februarie 1995, reclamanţii au depus la parchet o copie a acestui document ce cuprindea numărul de înregistrare şi data la care a fost emis; în schimb, ştampila medicului curant şi semnătura sa erau ilizibile. Parchetul a depus acest document la dosarul de anchetă ce a fost deschis în urma plângerii lor penale împotriva poliţiştilor R.G. şi C.M.9. Guvernul nu contestă că reclamanţii prezentau leziuni în ziua în care au fost examinaţi de către medicul stomatolog din Roşiori de Vede, însă consideră că acestea nu erau rezultatul acţiunilor poliţiştilor din Roşiori de Vede. Guvernul arată că certificatul medical în discuţie nu permite stabilirea cu exactitate nici a momentului la care au fost aplicate actele de violenţă împotriva celor 2 fraţi şi, de altfel, nici originea acestor leziuni.10. La data de 15 februarie 1995, reclamanţii au fost audiaţi de parchet şi şi-au menţinut versiunea faptelor aşa cum a fost expusă în plângerea lor iniţială. Unul dintre cei 2 fraţi a fost audiat din nou la data de 26 februarie 1995.11. La data de 16 februarie 1995, parchetul i-a audiat pe cei 2 poliţişti, R.G. şi C.M.Poliţistul R.G. a recunoscut că i-ar fi convocat în mai multe rânduri la secţia de poliţie pe cei 2 reclamanţi pentru a face investigaţii cu privire la plângerea penală depusă de un terţ sub acuzaţia de tâlhărie. El a confirmat faptul că i-a legat pe reclamanţi cu cătuşe de piciorul mesei la care fuseseră chemaţi să dea declaraţii şi a justificat acest lucru prin faptul că aceştia ar fi manifestat o agresivitate verbală împotriva sa, pe care îi era teamă să nu o vadă transformându-se în agresivitate fizică. În schimb, el nu a recunoscut că i-ar fi lovit. Această depoziţie a fost consemnată în scris şi depusă la dosarul de anchetă, deschis de parchet.Poliţistul C.M., audiat în două rânduri, a declarat că nu fusese însărcinat cu nicio anchetă împotriva reclamanţilor. Ulterior, el a declarat că era posibil ca el să fi fost comandantul postului de poliţie din Roşiori de Vede la data faptelor ce îi erau imputate, însă a reiterat că nu participase la interogatoriile reclamanţilor.12. La data de 6 martie 1995, mama reclamanţilor a fost invitată la parchet pentru a fi audiată de procurorii însărcinaţi cu cercetarea plângerii penale a fiilor săi. Aceasta a declarat că i-a însoţit pe fiii săi la secţia de poliţie de fiecare dată când au fost convocaţi acolo. La data de 17 decembrie 1994, auzind strigătele unuia dintre fiii săi în timp ce aştepta pe culoarul poliţiei, ea a deschis uşa şi i-a văzut atunci pe fiii săi legaţi cu cătuşe, bătuţi şi plini de sânge. Aceasta a menţionat că în aceeaşi încăpere a văzut, pe lângă poliţistul R.G., încă o persoană îmbrăcată în haine civile. Apoi ea a arătat că i-a însoţit pe fiii săi la data de 16 februarie 1995 la spitalul din Roşiori de Vede, unde le-a fost eliberat un certificat medical. Această declaraţie, consemnată de procurorul însărcinat cu ancheta, a fost depusă la dosar, cu menţiunea că autoarea sa nu ştia nici să citească şi nici să scrie.13. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva reclamanţilor pentru acuzaţia de tâlhărie, reţinând că persoana ce depusese plângere împotriva lor recunoscuse între timp că, de fapt, pierduse obiectul în discuţie şi că preferase să facă plângere deoarece nu îndrăznise să recunoască acest lucru faţă de familia sa.14. Prin Rezoluţia din data de 8 martie 1999, un procuror militar de la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a emis o soluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţistului R.G., întemeiată pe art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală (CPP), pe motivul că acesta decedase în luna noiembrie 1998. De asemenea, procurorul militar a dat şi o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţistului C.M., întemeiată pe art. 10 lit. a) din CPP, cu motivarea că nu participase la investigaţiile referitoare la reclamanţi, care fuseseră efectuate exclusiv de poliţistul R.G.Parchetul a constatat că niciun certificat medico-legal eliberat de o instituţie abilitată prin lege nu atesta că reclamanţii ar fi suferit cu adevărat rele tratamente. De asemenea, acesta a considerat că certificatul medical întocmit la data de 16 ianuarie 1995 de către un medic stomatolog nu putea fi luat în considerare din moment ce nu emana de la o autoritate abilitată prin lege să facă constatări medico-legale şi a observat că leziunile ce fuseseră constatate în acesta s-ar fi putut produce în alte circumstanţe decât cele denunţate de părţile interesate.În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a derulat ancheta în cauză, parchetul a constatat că poliţistul R.G. făcuse investigaţii în urma plângerii penale sub acuzaţia de tâlhărie pe care o introdusese un terţ împotriva reclamanţilor. În motivele rezoluţiei în cauză nu a figurat nicio menţiune referitoare la faptul că reclamanţii au fost legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi să dea declaraţii, fapt recunoscut de poliţistul R.G. în declaraţia sa depusă la dosar.15. Reclamanţii au formulat o plângere împotriva acestei rezoluţii la procurorul ierarhic superior, solicitând dispunerea unei expertize medico-legale a stării lor de sănătate la Institutul "Mina Minovici", competent conform legii să efectueze astfel de expertize la cererea autorităţilor judiciare, ale cărei rezultate puteau fi folosite ca probă într-un proces penal. Aceştia au cerut ca mama lor să fie audiată din nou în prezenţa unuia dintre ei, având în vedere că aceasta nu ştia nici să citească şi nici să scrie şi că aveau îndoieli cu privire la modalitatea în care a fost consemnată depoziţia sa de către procurorul care o audiase. În fine, ei au arătat că poliţistul C.M. participase realmente la investigaţiile abuzive la care au fost supuşi, independent de faptul că era sau nu oficial însărcinat cu dosarul lor; în acest sens, ei au precizat că acest poliţist era prezent în camera în care erau legaţi cu cătuşe de piciorul mesei şi în care le-au fost aplicate numeroase lovituri pentru a recunoaşte furtul ce le era imputat.16. Prin Decizia din data de 8 mai 2001, un procuror de la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea reclamanţilor ca nefondată. Această decizie nu cuprindea niciun motiv şi, în speţă, niciun element care să susţină concluzia parchetului respectiv conform căreia plângerea reclamanţilor nu era fondată.17. La o dată neprecizată, reclamanţii au atacat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti. Reamintind faptele ce au făcut obiectul plângerii lor penale introduse la parchet, ei susţineau în special că procurorii însărcinaţi cu cercetarea plângerii lor nu au dispus nicio confruntare cu poliţiştii. De asemenea, ei au subliniat că certificatul medical eliberat de medicul stomatolog, act ce constata numeroasele lor fracturi dentare, era singurul document pe care îl puteau furniza pentru a dovedi relele tratamente suferite, din moment ce nicio expertiză medicală a stării lor de sănătate, de către o instituţie medicală abilitată, nu fusese dispusă de parchet. Ei au precizat numele medicului stomatolog de la clinica din Roşiori de Vede care i-a examinat şi care le-a eliberat certificatul respectiv şi au arătat că, în ciuda eforturilor lor, nicio altă instituţie medicală nu acceptase să facă o constatare a stării lor de sănătate de care să se poată prevala în faţa instanţei.Ei au solicitat tragerea la răspundere penală a poliţiştilor şi au cerut să le fie plătite daune-interese drept reparaţie a prejudiciului moral decurgând din suferinţele lor fizice şi psihice cauzate de fracturile dinţilor lor.18. La data de 15 iunie 2001, în şedinţa publică din faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, reclamanţii au cerut o expertiză medico-legală a stării lor de sănătate la Institutul medico-legal "Mina Minovici" pentru a dovedi leziunile cauzate de poliţişti. Mai mult, aceştia i-au cerut instanţei să audieze anumiţi martori ai apărării şi să îl interogheze pe poliţistul C.M. Instanţa a respins aceste cereri.19. Prin Sentinţa din data de 21 iunie 2001, instanţa a respins ca neîntemeiată plângerea reclamanţilor la rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale date de parchet. Aceasta a respins ca neveridice declaraţiile reclamanţilor şi ale mamei lor, arătând că existau câteva neconcordanţe în ceea ce priveşte data la care părţile interesate precizau că ar fi fost supuse relelor tratamente. Instanţa a statuat că faptele imputate poliţiştilor din Roşiori de Vede nu erau adevărate, deoarece o eventuală agresiune din partea poliţistului R.G. ar fi fost, după părerea instanţei, inutilă din moment ce acelaşi poliţist a redactat o propunere de neîncepere a urmăririi penale a reclamanţilor.În motivele sentinţei nu figura nicio menţiune cu privire la faptul că reclamanţii au fost legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea declaraţii.20. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, denunţând în special refuzul instanţei inferioare de a dispune o expertiză medico-legală a stării lor de sănătate şi de a o audia pe mama lor. Ei au arătat că din declaraţia poliţistului R.G. rezultă cu certitudine faptul că acesta îi legase cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea declaraţii cu privire la pretinsul furt pe care aceştia l-ar fi comis şi pentru care fuseseră convocaţi la secţia de poliţie. Reclamanţii au reiterat faptul că le-au fost aplicate în mai multe rânduri numeroase lovituri în timp ce erau astfel imobilizaţi, pentru a recunoaşte faptele ce le erau imputate.21. Prin Decizia definitivă din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Militară de Apel a confirmat sentinţa instanţei de fond, pe care o considera întemeiată. Aceasta a constatat că certificatele medicale eliberate la data de 16 februarie 1995 şi pe care părţile interesate le depuseseră la dosarul de anchetă aflat la parchet erau aproape ilizibile şi că din conţinutul lor nu reieşea numele medicului care le-a redactat. De asemenea, instanţa a statuat că o expertiză medico-legală pe baza certificatelor în discuţie era, prin urmare, imposibilă, având în vedere faptul că trecuseră mai mult de 6 ani de la data presupusei agresiuni şi faptul că aceste certificate nu specificau data la care au fost produse leziunile pe care le constatau. În motivele deciziei nu figura nicio menţiune cu privire la legarea reclamanţilor cu cătuşe de piciorul mesei la care fuseseră chemaţi să dea declaraţii.II. Dreptul şi practica internă pertinente22. Prevederile şi practica internă pertinente privitoare la statutul procurorilor militari sunt descrise în paragraful 40 din Hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004).23. Legea nr. 293 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 30 iunie 2004, reglementează reorganizarea direcţiei generale a unităţilor penitenciare, de acum înainte demilitarizate şi repartizate sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Personalului din administraţia naţională a unităţilor penitenciare i s-a atribuit calitatea de „funcţionar public”, orice eventuale urmăriri penale îndreptate împotriva membrilor săi intrând de acum înainte sub competenţa parchetelor şi instanţelor de drept comun.24. Expertizele medico-legale ca mijloc de probă în procesele penale erau reglementate, la data evenimentelor, prin Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale, ale cărui articole pertinente prevedeau următoarele: +
Articolul 2"Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici», subordonat Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, şi filialele institutului. În cadrul Institutului de cercetări ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» funcţionează Comisia superioară medico-legală. În cadrul aceluiaşi institut şi al filialelor sale funcţionează comisii de control şi avizare a actelor medico-legale." +
Articolul 6"Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» şi filialele sale efectuează: (…) noi expertize medicolegale, la cererea organelor în drept, în cazurile de: omor, lovire sau vătămare (…), deficienţe în acordarea asistenţei medicale, precum şi orice alte lucrări medico-legale prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret."25. Decretul nr. 446 din 25 mai 1996 şi regulamentul său de aplicare au fost abrogate prin Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 ianuarie 2000. În temeiul art. 2 al ordonanţei respective, institutele abilitate prin lege să efectueze expertize medico-legale pot fi sesizate cu o cerere de expertiză nu numai de către organele de urmărire penală şi de instanţele naţionale, ci şi de orice persoană al cărei interes este să obţină un certificat medico-legal de care aceasta se poate prevala ulterior, dacă doreşte, ca dovadă într-un proces penal.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie26. Reclamanţii se plâng de faptul că au suferit tratamente inumane şi degradante din partea poliţiştilor din Roşiori de Vede, cu încălcarea art. 3 din Convenţie. Ei arată că nimic nu justifica, în speţă, ţinerea lor legaţi cu cătuşe şi imobilizaţi timp de mai multe ore, în mai multe rânduri, la secţia de poliţie. Invocând art. 6 din Convenţie, ei susţin, de asemenea, că acţiunea penală începută împotriva poliţiştilor ca urmare a plângerii lor penale pentru cercetare abuzivă nu a fost analizată într-un termen rezonabil şi nici în mod echitabil, din moment ce instanţele naţionale le-au respins cererea de expertiză medico-legală şi au refuzat să audieze anumiţi martori.27. Guvernul contestă că ar fi avut loc încălcarea drepturilor garantate prin articolele invocate de reclamanţi.28. Curtea reaminteşte că, având autoritatea de a stabili calificarea juridică a faptelor în cauză, nu se consideră obligată de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele. În virtutea principiului jura novit curia, aceasta a studiat, de exemplu, din oficiu, mai multe cereri din perspectiva unui articol sau paragraf ce nu fusese invocat de părţi. O cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele motive sau argumente de drept invocate (vezi, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 223, § 44, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001).29. În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar, în circumstanţele speţei, să analizeze acest capăt de cerere în întregime din perspectiva art. 3 din Convenţie, analizat, succesiv, pe latura sa materială şi procedurală. Această prevedere este următoarea:"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."A. Asupra admisibilităţii30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului1. Asupra laturii materiale a art. 331. Curtea reaminteşte că art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum este lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede restricţii, lucru prin care diferă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi protocoalelor sale nr. 1 şi 4, şi, conform art. 15 § 2, el nu suportă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, § 95).32. Pe de altă parte, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza comportamentului său încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch împotriva Austriei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, şi Tekin împotriva Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, §§ 52-53).33. Curtea a subliniat că persoanele reţinute se află în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile aveau obligaţia să le protejeze. Un stat este răspunzător de orice persoană reţinută, deoarece aceasta se află exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei. Când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi, orice vătămare survenită în această perioadă dă naştere unor puternice prezumţii de fapt. Revine Guvernului datoria să furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (Tomasi împotriva Franţei, Hotărârea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A §§ 108-111; Ribitsch împotriva Austriei, menţionată mai sus, § 31, Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, şi Rivas împotriva Franţei, nr. 59.584/00, § 38, 1 aprilie 2004).34. Este adevărat că susţinerile privind rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseşte de criteriul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate, totuşi, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumţii necombătute, suficient de grave, precise şi concordante (Irlande împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 în fine, Aydin împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni împotriva Franţei, menţionată mai sus, § 88).35. În speţă, trebuie constatat că, la data la care reclamanţii au fost convocaţi la secţia de poliţie, aceştia nu erau oficial inculpaţi pentru niciun capăt de acuzare: ei s-au prezentat acolo de bunăvoie şi la simpla convocare scrisă, în urma unei plângeri penale formulate împotriva lor pentru tâlhărie, pe care ulterior reclamantul şi-a retras-o, de altfel, recunoscând că era, de fapt, vorba de pierderea unui obiect, pe care încercase să o facă să pară un furt pe care l-ar fi comis reclamanţii.Or, nu s-a contestat faptul că, în timpul interogatoriilor reclamanţilor, poliţistul R.G. i-a legat cu cătuşe de piciorul mesei din biroul poliţiei din Roşiori de Vede, postură în care au fost ţinuţi mai multe ore, inclusiv sub ochii mamei lor care se îngrijorase pentru soarta lor. Acesta a fost, desigur, un tratament cel puţin degradant, pe care nu l-ar putea justifica, având în vedere circumstanţele speţei, nici cerinţele anchetei, nici pretinsa agresivitate verbală a reclamanţilor pe care o invocase poliţistul R.G., şi care intră, prin natura şi gravitatea sa, sub incidenţa art. 3.36. Curtea reaminteşte că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care îl transmit tuturor persoanelor în cauză, dar şi marelui public, atunci când hotărăsc să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor funcţionari bănuiţi de tratamente contrare art. 3 din Convenţie. În mod deosebit, Curtea consideră că ele nu trebuie în niciun caz să dea impresia că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 71, CEDO 2000-XII).Or, în această privinţă, Curtea consideră că în cauza de faţă este deosebit de îngrijorător faptul că atât procurorii de la parchetul abilitat să le cerceteze plângerea, cât şi instanţele militare sesizate de reclamanţi au trecut complet sub tăcere acţiunile descrise mai sus ale poliţistului R.G., care reieşeau totuşi cu claritate din declaraţia pe care o dăduse în faţa parchetului şi care fusese depusă la dosarul de anchetă. Procurorii şi instanţele militare s-au mulţumit în cazul de faţă să dispună neînceperea urmăririi penale în favoarea sa pe motivul că, între timp, decedase, fără a proceda la o recunoaştere a caracterului ilicit al acţiunilor sale, care erau totuşi incontestabile.37. Curtea nu poate admite că, prin decesul unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale rămâne nerecunoscut, ba chiar, cum s-a întâmplat în cauza de faţă, că au fost complet trecute sub tăcere în deciziile parchetului şi ale instanţelor naţionale, în ciuda probelor indubitabile depuse la dosar de către organele de anchetă.Desigur, principiile ce guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise prin legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale ar împiedica, pe bună dreptate, la data la care a fost dispusă neînceperea urmăririi penale, urmărirea răspunderii poliţistului R.G. după decesul său. Curtea nu ar putea repune în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional, şi anume caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Totuşi, rămâne adevărat că o recunoaştere formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a decide să dispună neînceperea urmăririi penale determinată de decesul persoanei în cauză ar constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altă parte, părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor. Aşadar, aceasta ar avea un caracter exemplar şi ar putea preveni eventuale recursuri în faţa Curţii pentru situaţii de fapt similare.38. În ceea ce priveşte diferitele lovituri şi vătămări pe care reclamanţii susţin că le-ar fi suferit în timpul interogatoriilor lor la secţia de poliţie, Curtea observă că singurul element susceptibil să susţină acest argument este certificatul medical întocmit de un medic stomatolog în aceeaşi perioadă cu cea în care au avut loc interogatoriile, care constată mai multe fracturi ale dinţilor reclamanţilor. Având în vedere lipsa de precizări cuprinse în certificatul medical respectiv şi lipsa oricărei menţiuni cu privire la originea facturilor în discuţie şi la data la care acestea au survenit, Curtea nu poate specula cu privire la originea acestor leziuni. Într-adevăr, nimic nu permite stabilirea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a faptului că ele ar fi putut fi considerate ca rezultând din utilizarea forţei de către poliţişti în timpul interogatoriului, pentru ca ele să între, de asemenea, sub incidenţa art. 3. Această problemă fiind direct legată de omisiunea autorităţilor de a dispune o expertiză a stării de sănătate a reclamanţilor la data la care aceştia au susţinut că au fost maltrataţi de poliţişti, Curtea apreciază că este vorba de o problemă distinctă de pretinsa încălcare materială a art. 3 din Convenţie; de altfel, Curtea va reveni la acest aspect (paragraful 46 de mai jos).39. În circumstanţele cauzei de faţă, Curtea apreciază că tratamentul suferit de reclamanţi din cauza legării lor cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea declaraţii nu corespundea în nicio privinţă unei utilizări a forţei care să fi fost strict impusă de comportamentul lor.40. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale.2. Asupra laturii procedurale a art. 341. Reclamanţii denunţă lipsa unei anchete efective în urma plângerii lor pentru rele tratamente, formulată împotriva agenţilor statului. Ei consideră că magistraţii parchetului militar şi ai instanţelor militare care le-au analizat plângerea nu aveau independenţa necesară pentru a conduce ancheta; în mod special, ei arată că toate cererile lor prin care înţelegeau să dovedească temeinicia alegaţiilor lor, şi anume cererea de a fi supuşi unei expertize medico-legale a stării lor de sănătate efectuate de către un organism abilitat prin lege să emită un astfel de aviz, de a fi confruntaţi cu poliţistul C.M., de a asigura audierea de către instanţele sesizate cu plângerea lor faţă de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a martorilor apărării, mai precis a mamei lor, care asistase la faptele ce făceau obiectul plângerii lor penale, au fost respinse. În plus, ei arată că parchetele militare au încercat prin toate mijloacele să întârzie desfăşurarea anchetei pentru ca nicio răspundere să nu poată fi reţinută.42. Guvernul contestă acest argument, arătând că, în speţă, a fost condusă o anchetă aprofundată şi efectivă de către procurorii parchetelor militare şi de către instanţele naţionale sesizate cu plângerea reclamanţilor faţă de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale emisă de parchet.43. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă într-un mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această prevedere, coroborată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de a "recunoaşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în (…) [Convenţie]", necesită, implicit, să existe o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată duce la identificarea şi la pedepsirea persoanelor răspunzătoare (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI).44. Desigur, astfel cum precizează Guvernul, autorităţile interne nu au rămas complet inactive în faţa acuzaţiilor de rele tratamente formulate de reclamanţi în plângerea lor penală, din partea a 2 poliţişti de la poliţia locală din Roşiori de Vede. Într-adevăr, a avut loc o anchetă în cauza de faţă: magistraţii parchetului însărcinat cu ancheta au audiat părţile interesate, precum şi pe mama lor şi pe poliţiştii puşi sub acuzare şi au dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că unul dintre aceştia decedase între timp şi că celălalt nu comisese faptele care îi erau imputate.45. Dacă nu este de datoria Curţii să readucă în discuţie rezultatul anchetei conduse de autorităţi în acest sens, rămâne totuşi adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).46. Or, independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la îndoială având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat că a avut loc încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptată împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu menţionată mai sus, §§ 40-43).47. Curtea îşi reiterează constatarea anterioară, de la care nu vede niciun motiv pentru care să se abată în speţă. Sub acest aspect, Curtea subliniază că, lipsa de independenţă instituţională a procurorilor militari, ca rezultat al existenţei unei legături instituţionale, s-a tradus concret, în speţă, prin lipsa de imparţialitate cu care a fost condusă ancheta în privinţa relelor tratamente denunţate de reclamanţi. Ea constată, în special, că nici procurorii însărcinaţi cu ancheta penală împotriva poliţiştilor, nici instanţele sesizate cu o plângere împotriva deciziilor parchetului nu au încercat să înlăture îndoielile cu privire la fracturile dentare constatate la reclamanţi de către medicul stomatolog din Roşiori de Vede, dispunând o expertiză a stării lor de sănătate sau efectuând investigaţii cu privire la originea certificatului medical întocmit cu puţin timp după incidentele denunţate în plângerea lor penală, care atestă că părţile interesate prezentau în acea zi mai multe fracturi dentare.În această privinţă, Curtea constată că autorităţile s-au limitat la a înlătura acest document, totuşi decisiv, pentru motivul că numele medicului care îl eliberase devenise ilizibil, fără a proceda la alte investigaţii, solicitând-le, de exemplu, reclamanţilor să prezinte originalul sau instituţiei medicale care l-a eliberat să furnizeze o copie din registrul său medical de la data evenimentelor. Astfel de investigaţii se impuneau cu atât mai mult cu cât lipsa de lizibilitate a semnăturii medicului de pe ştampila aplicată pe certificatul respectiv putea fi, după toate aparenţele, consecinţa directă a intervalului de timp scurs de la data la care a fost emis acesta, şi anume februarie 1995, până la data de 6 noiembrie 2001, dată la care curtea de apel le-a respins cererea de expertiză medico-legală pe motivul că documentul în discuţie era ilizibil. Or, o asemenea durată nu le era deloc imputabilă reclamanţilor. În acest sens, Curtea a precizat, de altfel, în mai multe rânduri că o cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită într-un astfel de context (hotărârile Yaşa împotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2.439-2.440, §§ 102-104; Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106-107, CEDO 2000-III), ceea ce nu pare să fi fost cazul în speţă, având în vedere durata de aproximativ 7 ani a procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor şi încheiată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.48. În plus, chiar şi atunci când părţile interesate au solicitat, în mai multe rânduri în memoriile şi plângerile lor împotriva rezoluţiilor parchetului, să fie confruntaţi cu poliţistul C.M. şi să poată să îl interogheze, precum şi să obţină audierea, în prezenţa lor şi în calitate de martor al apărării, a mamei lor, ale cărei depoziţii fuseseră, după părerea lor, consemnate în mod eronat de către procuror, din cauză că aceasta nu ştia nici să citească şi nici să scrie, instanţele naţionale nu au dat curs acestor cereri. Or, după exemplul expertizei medico-legale, era vorba de elemente de probă hotărâtoare pentru a fundamenta, în cunoştinţă de cauză şi la finalul unei proceduri care respectă principiul contradictorialităţii, o eventuală constatare a vinovăţiei sau o dezvinovăţire a agenţilor statului în discuţie.49. În final, din hotărârile autorităţilor naţionale rezultă că acestea s-au limitat la a accepta versiunea poliţistului C.M., care indicase faptul că nu fusese însărcinat cu cercetarea plângerii penale depuse împotriva reclamanţilor, fără a analiza dacă, dincolo de o astfel de misiune formală, el participase sau nu la interogatoriile reclamanţilor, aşa cum au susţinut aceştia pe toată durata procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor.50. Nici instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la circumstanţa, incontestabilă totuşi în lumina declaraţiilor unuia dintre poliţiştii care au condus cercetările, că reclamanţii ar fi fost legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea depoziţii. Or, şi aici era vorba de un element esenţial care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut să le deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor, aşa cum a constatat deja Curtea mai înainte (paragraful 36 de mai sus).51. Având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor şi insuficienţele anchetei, constatate la paragrafele 46-49 de mai sus, Curtea consideră că ancheta efectuată în speţă de către autorităţi cu privire la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanţii au formulat-o în faţa autorităţilor naţionale a fost lipsită de efectivitate.52. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 sub aspectul laturii sale procedurale.II. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei53. Reclamanţii denunţă o încălcare a art. 5, 10 şi 14 din Convenţie pe motivul că ar fi fost reţinuţi în mod ilegal de către poliţişti în timpul interogatoriilor lor la secţia de poliţie şi că ar fi fost forţaţi să dea false declaraţii.54. Guvernul contestă că ar fi avut loc încălcarea drepturilor garantate de articolele invocate de reclamanţi.55. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu alegaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie sau protocoalele sale. Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie56. Conform art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu57. Reclamanţii solicită suma de 400.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul material rezultând din faptul că şi-au pierdut dinţii şi pentru celelalte vătămări cauzate prin relele tratamente la care susţin că au fost supuşi de către poliţiştii din Roşiori de Vede. Primul reclamant, domnul Vasile Mircea Niţă, solicită suma de 600.000 EUR, iar al doilea reclamant, domnul Ionel Viorel Niţă, suma de 450.000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate de fracturarea dinţilor lor şi, mai general, pentru consecinţele relelor tratamente asupra stării lor de sănătate, care s-a agravat din cauza bolilor cronice anterioare.58. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi sumele solicitate, pe care le consideră, în general, exorbitante. Acesta constată că niciunul dintre reclamanţi nu a dovedit că dinţii pierduţi în urma pretinsei agresiuni comise de poliţişti au fost îngrijiţi sau înlocuiţi de un dentist, reclamanţii nefurnizând niciun document justificativ în acest sens.59. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, ea consideră că ar trebui să îi acorde fiecăruia dintre reclamanţi suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.B. Cheltuieli de judecată60. Primul reclamant solicită suma de 20.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Al doilea reclamant solicită 15.000 EUR pentru acelaşi lucru. Ei depun mai multe facturi emise pentru onorarii de traducere şi expediere de documente prin fax.61. Guvernul consideră că sumele solicitate de reclamanţi sunt excesive şi în mare parte nejustificate.62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le alocă împreună reclamanţilor suma de 450 EUR.C. Dobânzi moratorii63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, câte 7.000 EUR (şapte mii euro) fiecăruia dintre reclamanţi ca daune morale şi 450 EUR (patru sute cincizeci euro) împreună reclamanţilor pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … c) ca sumele menţionate mai sus să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier__________
