HOTĂRÂRE din 4 martie 2008

în Cauza Licu împotriva României



(Cererea nr. 35.077/02)În Cauza Licu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 februarie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 35.077/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Traian Licu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă judiciară din oficiu, este reprezentat de domnul Liviu Căpraru, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. Reclamantul susţine că anularea unei decizii definitive pronunţate în favoarea sa a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la respectarea bunurilor.4. La data de 23 mai 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. La data de 20 februarie 2007, invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPT5. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte în Bucureşti.6. În timpul regimului comunist, statul a implementat un vast program de construire de locuinţe destinate spre a fi închiriate salariaţilor din cadrul întreprinderilor de stat. Administrarea lor a fost încredinţată întreprinderilor de stat specializate, acţionând sub autoritatea primăriilor. Condiţiile de atribuire a acestor locuinţe erau stabilite prin Legea nr. 5/1973. În fiecare întreprindere, un comitet sindical analiza cererile salariaţilor şi întocmea o listă de prioritate. Ulterior se încheia contractul de închiriere cu întreprinderile ce administrau aceste locuinţe. Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în anul 1996.7. Prin Decizia din data de 18 decembrie 1990, Primăria Sectorului 3 Bucureşti (Primăria) a atribuit Institutului Naţional de Cercetare "ICSITMU-Titan" mai multe apartamente într-un imobil în curs de construcţie, în vederea închirierii lor către salariaţii acestui institut.8. La data de 8 februarie 1991, institutul i-a atribuit reclamantului unul dintre aceste apartamente, el figurând pe primul loc pe lista salariaţilor care au solicitat o locuinţă.9. Reclamantul a prezentat întreprinderii care administra apartamentul documentele necesare pentru încheierea contractului de închiriere. Totuşi, semnarea contractului a fost amânată în aşteptarea finalizării lucrărilor.10. La puţin timp după finalizarea lucrărilor, prin Adresa din data de 21 iulie 1994, Primăria l-a informat pe reclamant că a revocat atribuirea mai multor apartamente, printre care şi al său, către institutul "ICSITMU-Titan".11. La data de 25 iulie 1994, Primăria a atribuit acest apartament uzinei "Faur". A doua zi, aceasta i l-a atribuit lui S.I., unul dintre salariaţii săi. La o dată neprecizată, întreprinderea care administra apartamentul a încheiat cu S.I. un contract de închiriere.12. La data de 5 septembrie 1994, Primăria Bucureşti le-a vândut apartamentul lui S.I. şi soţiei sale, care l-au închiriat unei societăţi comerciale.13. Printr-o acţiune introdusă la 25 august 1994 împotriva Primăriei, reclamantul a solicitat anularea atribuirii apartamentului către S.I. El a arătat că prima atribuire a dat naştere în patrimoniul său unor drepturi cu caracter civil. Prin urmare, acesta considera că apartamentul intrase în circuitul civil şi că Primăria nu mai putea să revoce această atribuire printr-un act administrativ.14. Primul termen de judecată în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a avut loc la data de 30 iunie 1995. La 19 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, precum şi introducerea în cauză a lui S.I. şi a soţiei lui (denumiţi în continuare soţii S.).15. Prin Sentinţa din data de 18 iunie 1999, instanţa a respins acţiunea, considerând că, în lipsa unui contract de închiriere, prima atribuire nu produsese efecte civile. Judecătoria a statuat că Primăria a procedat legal cu privire la revocarea unui act administrativ şi a confirmat vânzarea apartamentului.16. Prin Decizia din data de 23 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, apelul reclamantului a fost admis. Instanţa a anulat atribuirea şi vânzarea apartamentului către S.I., considerând că:"Odată depusă repartiţia la ICRAL Vitan şi luarea în evidenţă a acestei repartiţii, se presupune că între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune în plan volitiv. Ca atare, apelantul reclamant a dobândit dreptul de folosinţă a spaţiului, iar statul un drept de încasare a chiriei (…).Chiar dacă contractul de închiriere nu a fost încheiat în formă scrisă şi nu din vina apelantului reclamant, ci pentru că blocul nu era finalizat, părţile au dobândit drepturi proprii, nicio parte neputând revoca oferta. (…)În aceste condiţii, statul a încălcat dreptul de folosinţă al cărui titular era apelantul reclamant, aşa încât repartiţia emisă intimatului pârât S.I. are caracter nelegal, ilicit şi abuziv.Se are în vedere şi faptul că intimatul pârât era exclus de la dreptul de a primi un spaţiu din fondul locativ de stat conform Legii nr. 5/1973 şi Decretului nr. 5/1975, acesta deţinând în proprietate o altă construcţie (…).Cum repartiţia este nulă, având o cauză falsă şi ilicită , conform art. 968 din Codul civil, ea nu putea produce efecte juridice.Ca atare, fiind încheiat în baza unui act nul, şi contractul de vânzare-cumpărare subsecvent este nul."17. Primăria şi soţii S. au formulat recurs împotriva acestei decizii.18. Prin Decizia definitivă din data de 22 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul Primăriei ca fiind nemotivat şi l-a respins ca neîntemeiat pe cel al soţilor S., în următoarele condiţii:"Există însă şi situaţii de excepţie, când actul administrativ nu mai poate fi revocat, ca urmare a dispoziţiilor exprese ale legii ori a naturii drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut în urma actului administrativ. (…)Actul de repartiţie iniţial poate fi calificat ca un act administrativ care a dat naştere la contracte civile (în sensul larg al termenului), ceea ce înseamnă că acesta a dobândit caracter irevocabil.Întocmirea în formă scrisă a contractului de închiriere (…) nu s-a putut realiza pentru simplul fapt că blocul nu era finalizat.Cu toate acestea, la momentul depunerii repartiţiei la ICRAL Vitan, odată cu luarea în evidenţă a acestei repartiţii, între reclamantul Licu Traian, pe de o parte, şi ICRAL Vitan, de cealaltă parte, s-a încheiat (în plan volitiv) contractul de locaţiune care dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru fiecare parte. (…)Existenţa Legii nr. 5/1973, care prevedea expres modalitatea de închiriere a spaţiului locativ, precum şi condiţiile stabilirii şi plăţii chiriei, a făcut ca actul administrativ emis iniţial să producă efecte specifice dreptului civil şi să capete astfel caracterul irevocabilităţii.În aceste condiţii, repartiţia emisă ulterior în favoarea recurenţilor-pârâţi nu-şi mai poate produce efectele.Drept consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare (…) este supus sancţiunii nulităţii."19. La o dată neprecizată, la cererea soţilor S., procurorul general a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva celor două decizii menţionate mai sus. Acesta susţinea, pe de o parte, că reclamantul a introdus tardiv acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi, pe de altă parte, că în lipsa semnării unui contract de închiriere, atribuirea apartamentului în favoarea reclamantului rămânea un act administrativ care, prin faptul că nu a generat drepturi şi obligaţii civile, era susceptibil de a fi revocat.20. Prin Decizia din data de 30 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a infirmat deciziile din 23 mai 2000 şi 22 martie 2001 şi, pe fond, a confirmat Sentinţa din 18 iunie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.21. Curtea Supremă de Justiţie a statuat că cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare era inadmisibilă, deoarece reclamantul ar fi trebuit să o formuleze cel mai târziu în cadrul primului termen de judecată în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.22. În ceea ce priveşte revocarea ordinului de atribuire, Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că aceasta a fost legală din următoarele motive:"(…) Ordinul de repartiţie este un act de drept administrativ (…) individual, unilateral şi obligatoriu (…).Revocarea (retractarea) actelor administrative de autoritate se poate face pentru motive de nelegalitate sau oportunitate numai până când acest act intră în circuitul civil (deci iese din sfera drepturilor administrative).Actul administrativ, deci ordinul de repartiţie 612 din 8 februarie 1991, nu a ieşit niciodată din sfera raporturilor de drept administrativ.Instanţele de casare au reţinut greşit încheierea unui contract de închiriere "în plan volitiv", întrucât raporturile de închiriere şi ocupare a locuinţei de către chiriaşi se nasc numai în momentul în care se încheie contractul de închiriere în formă scrisă (dispoziţiile Legii nr. 5/1973 sub imperiul căreia a început raportul juridic, cât şi ale Legii nr. 112/1995 precizând acest lucru).În consecinţă, în mod greşit au apreciat instanţele de apel şi de recurs că emiterea unei noi repartiţii pentru apartament este nulă de drept.În cazul în speţă, singurul organ care putea să decidă asupra menţinerii dispoziţiilor de repartizare emise sau să le revoce era Primăria Sectorului 3, întrucât repartiţia nu intrase în circuitul civil.Primăria Sectorului 3, constatând, în momentul finalizării construcţiei, că parţial dispoziţiile de repartizare nu mai sunt oportune, le-a revocat.În concluzie, revocarea repartiţiei iniţiale atribuite reclamantului s-a efectuat în mod legal, întrucât aceasta nu intrase în circuitul civil."23. La data de 10 iulie 2002, S.I. şi soţia sa au vândut apartamentul în cauză unui terţ.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie24. Reclamantul susţine că a avut loc o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la data de 22 martie 2001. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului26. Făcând trimitere la cauza Brumărescu, Guvernul admite că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac ce supune unei noi judecăţi o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII).27. Totuşi, Guvernul subliniază că, în speţă, spre deosebire de cauza menţionată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data deciziei atacate, nefiind expresia unei puteri discreţionare a procurorului general de a acţiona fără limită în timp. În plus, Guvernul invocă şi cauza Ryabykh şi arată că motivele pe care s-a întemeiat recursul în anulare fac parte din motivele excepţionale ce pot justifica anularea unei decizii ce a dobândit autoritate de lucru judecat (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Astfel, o pretinsă eroare de drept cu privire la interpretarea prevederilor legale ce reglementează materia contractelor de închiriere ar justifica anularea deciziei Curţii de Apel Bucureşti.28. În fine, Guvernul consideră că reclamantul a putut să îşi expună argumentele în faţa Curţii Supreme de Justiţie în cadrul unei proceduri ce respectă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie.29. Reclamantul contestă argumentele Guvernului şi susţine în continuare că anularea Deciziei definitive din 22 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.30. Curtea reaminteşte că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv unui litigiu să nu mai poată fi supusă unei noi judecăţi (Brumărescu, citată anterior, § 61). În baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (Ryabykh, citată anterior, § 52).31. În speţă, Curtea constată că se regăsesc aceleaşi elemente ca cele care au determinat-o, de exemplu, în cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedură, şi rejudecarea unei hotărâri definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).Curtea nu a distins niciun element care ar putea să o determine să se îndepărteze de la această jurisprudenţă.32. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 133. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, având în vedere că decizia Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit de posibilitatea de a se folosi de apartamentul ce îi fusese atribuit în anul 1991. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii34. Guvernul susţine că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu motivarea că un contract de închiriere de locuinţă nu face din titularul său proprietarul unui "bun" protejat prin articolul menţionat mai sus. Prin urmare, Guvernul afirmă că reclamantul nu era titular nici al unui bun, nici al unei creanţe faţă de stat, în virtutea căreia ar fi putut pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.35. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului.36. Curtea reaminteşte că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanţă suficient de bine stabilită pentru a constitui un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [vezi Teteriny împotriva Rusiei, nr. 11.931/03, § 50, 30 iunie 2005, şi Malinovski împotriva Rusiei, nr. 41.302/02, § 46, CEDO 2005-… (extrase)].37. În speţă, Curtea observă că prin Decizia definitivă din 22 martie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa unui contract de închiriere încheiat în urma exprimării consimţământului părţilor. Acest contract de închiriere constituia aşadar o creanţă în baza căreia reclamantul putea pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noţiunea de "bunuri" conţinută în art. 1 din Protocolul nr. 1.38. Rezultă că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.39. În continuare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului40. Guvernul susţine că ingerinţa în dreptul reclamantului de a folosi apartamentul în discuţie era justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, şi anume de a asigura respectarea prevederilor legale, printre care în special Legea nr. 5/1973, care prevedea încheierea în scris a unui contract de închiriere de locuinţă. Acesta adaugă că justul echilibru între interesele în cauză nu a fost afectat, din moment ce reclamantul nu a locuit niciodată în apartament şi nici nu a plătit vreodată chirie.41. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului şi arată că, în temeiul prevederilor din Codul civil, un contract de închiriere de locuinţă poate fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar şi în lipsa unui înscris, acesta putând servi eventual ca probă, dar neavând influenţă asupra valabilităţii contractului de închiriere.42. Curtea apreciază că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001, decizie ce confirmase existenţa în patrimoniul reclamantului a unei "creanţe" împotriva statului, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.43. Aşadar, decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.44. O privare de proprietate ce intră sub incidenţa acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Pe deasupra, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).45. În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a instanţelor interne pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Or, având în vedere faptul că autorităţile locale au beneficiat de două căi de atac pentru a-şi apăra poziţia şi a-şi expune argumentele, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu poate fi suficientă pentru a justifica lipsirea de un bun dobândit în deplină legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, §6; Konnerth împotriva României, nr. 21.118/02, § 74, 12 octombrie 2006, şi Bartoş împotriva României, nr. 12.050/02, § 56, 20 iulie 2006).46. Mai mult, presupunând chiar să s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că justul echilibru nu a fost menţinut şi că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Brumărescu, citată anterior, §§ 79-80).47. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie48. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."49. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în termenul acordat de Curte în acest scop.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește