HOTĂRÂRE din 4 august 2005

în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României



(Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate)StrasbourgÎn Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bj'f6rgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5 iulie 2005,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 77.517/01 şi 77.722/01) îndreptate împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnii Dorel Stoianova şi Claudiu Nedelcu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul I. Lazar, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat.3. La data de 3 februarie 2004, Curtea a hotărât să conexeze cererile, le-a declarat parţial inadmisibile şi a comunicat Guvernului capătul de cerere privind durata procedurii. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotărât să se pronunţe în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi asupra fondului.ÎN FAPTA. Împrejurările cauzei4. Reclamanţii s-au născut în 1974 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.1. Urmărirea penală iniţială împotriva reclamanţilor5. În urma unui incident ce a avut loc la data de 17 martie 1993, în cursul căruia lui C.D. i s-au sustras bijuterii în timp ce sau după ce a fost imobilizat cu lovituri de pumn de către un grup de persoane, reclamanţii au fost prinşi şi arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.6. Prin rechizitoriul din 10 iunie 1993 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru tâlhărie, infracţiune pedepsită de art. 211 alin. 1 din Codul penal.7. Prin Sentinţa din 24 noiembrie 1993, aceştia au fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa considerând că faptele pentru care parchetul efectuase urmărirea penală împotriva lor nu le puteau fi imputate.8. În urma apelului introdus de către parchet, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat, prin Hotărârea din 12 iulie 1994, că actele de urmărire penală efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolută. Prin urmare, a anulat Sentinţa din 24 noiembrie 1993 şi a trimis cauza în faţa parchetului. Tribunalul a observat în mod special că măsurile parchetului în privinţa reclamanţilor fuseseră luate în absenţa unui avocat şi că, în plus, parchetul omisese în cursul anchetei să interogheze anumiţi martori şi să analizeze anumite fapte esenţiale care erau susceptibile să conducă la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993.9. Această decizie a rămas definitivă după ce a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia sa din 27 octombrie 1994, în urma căreia urmărirea penală a fost redeschisă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.10. Prin Ordonanţa din 11 noiembrie 1997, procurorul N.O. a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor. În ordonanţa sa, acesta a declarat că, deşi faptele reproşate de către victima C.D. erau reale, nu existau dovezi care să permită să se stabilească într-un mod indiscutabil faptul că reclamanţii sunt răspunzători de acestea. În plus, procurorul a subliniat faptul că s-a scurs un mare interval de timp de la incidentul incriminat şi a solicitat organelor de poliţie să claseze dosarul.11. Această decizie a fost comunicată de către parchet reclamanţilor, la cererea acestora, prin adresele din 11 martie şi 4 decembrie 1998.2. Redeschiderea urmăririi penale12. La data de 12 mai 1999, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a infirmat Ordonanţa din 11 noiembrie 1997 şi, întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedură penală (CPP), a dispus redeschiderea urmăririi penale împotriva reclamanţilor pentru tâlhărie şi pentru instigare la mărturie mincinoasă, infracţiuni pedepsite de art. 211 şi, respectiv, 260 din Codul penal. Parchetul a considerat că decizia parchetului ierarhic inferior nu era conformă cu probele administrate în dosar şi că, în plus, urmărirea desfăşurată de acest parchet nu era completă, deoarece nu s-au efectuat mai multe acte de urmărire, cum ar fi confruntarea autorilor prezumaţi în prezenţa avocaţilor lor şi audierea anumitor martori.13. La data de 26 mai 2000, un poliţist care efectuase ancheta cu privire la acuzaţiile aduse reclamanţilor a solicitat parchetului încetarea urmăririi penale.14. La data de 9 februarie 2001, parchetul a trimis dosarul de anchetă aceleiaşi secţii de poliţie. Între 27 aprilie şi 30 noiembrie 2001 nu a fost efectuat niciun act de procedură. La data de 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de către poliţie la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. La data de 7 octombrie 2002, parchetul a trimis cauza secţiei de poliţie pentru ca aceasta să continue ancheta în privinţa reclamanţilor.15. În 2003 şi 2004, organele de urmărire penală au convocat în mai multe rânduri reclamanţii, partea vătămată şi mai mulţi martori pentru a-i interoga din nou despre incidentul ce a avut loc la data de 17 martie 1993 (paragraful 5 de mai sus). Din documentele furnizate rezultă că martorii au refuzat să dea curs acestor convocări pe motiv că nu-şi mai amintesc faptele despre care parchetul dorea să-i interogheze.16. Prin Ordonanţa din 21 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a constatat că termenul de prescripţie specială aplicabil în cazul răspunderii penale a reclamanţilor, şi anume 12 ani luând în considerare pedeapsa maximă aplicabilă pentru infracţiunea de tâlhărie, expirase în data de 17 martie 2005. Prin urmare, a dispus încetarea urmăririi penale.B. Dreptul intern pertinentCodul de procedură penală cuprinde următoarele prevederi pertinente:"Articolul 220Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat.""Articolul 270Urmărirea penală este reluată în caz de (…) redeschidere a urmăririi penale.""Articolul 2731. Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.2. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă."ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie17. Reclamanţii pretind că durata procedurii îndreptate împotriva lor începând din data de 14 aprilie 1993 a încălcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este el prevăzut la art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."18. Guvernul nu se opune acestei teze şi lasă decizia la latitudinea Curţii. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, acesta susţine totuşi că perioada care poate fi luată în considerare a început să curgă la data de 12 mai 1999, dată la care s-a redeschis urmărirea penală împotriva reclamanţilor, şi că, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.19. Curtea constată că urmărirea penală îndreptată împotriva reclamanţilor cuprinde două etape distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993 cu arestarea şi plasarea în detenţie a reclamanţilor şi s-a terminat la data de 11 noiembrie 1997, dată la care procurorul N.O. a dat o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la 12 mai 1999, dată la care parchetul a dispus redeschiderea urmăririi penale, şi s-a terminat la data de 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale dispusă de parchet.20. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Aceasta consideră că Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală dată de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată ca punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanţilor din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (vezi, a contrario, L'f6ffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat în fine, 3 octombrie 2000). În această privinţă trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 din Codul de procedură penală, competenţa de a anula o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ţinut de vreun termen.Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (a se vedea, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă şi dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey, citată mai sus). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrλts et dκcisions (Culegere de hotărâri şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI].În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta iniţială nu fusese completă (paragraful 12 de mai sus). Or, aceste carenţe ale autorităţilor nu erau imputabile reclamanţilor şi nu trebuie aşadar să-i pună într-o situaţie defavorabilă.În sfârşit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanţă a procurorului are un caracter excepţional (vezi, a contrario, Withey, citată mai sus).21. Perioada pe care Curtea va trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie se întinde aşadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoaşterea dreptului de recurs individual de către România a început să producă efecte, până la 11 noiembrie 1997, precum şi de la 12 mai 1999 până la 21 aprilie 2005. Aşadar, această perioadă a durat în total 9 ani şi 4 luni.A. Asupra admisibilităţii22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.B. Pe fond23. Curtea reaminteşte faptul că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pκlissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea "ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa" (St'f6gm'fcller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).24. Curtea a examinat în mai multe reprize cauze care au ridicat probleme similare celei care se pune în cauza de faţă şi a conchis că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (vezi Pκlissier şi Sassi, citată mai sus).25. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu corespunde cerinţei unui "termen rezonabil".Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie26. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciul27. Reclamanţii solicită fiecare 100.000 dolari americani (USD) pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit din cauza ilegalităţii detenţiei lor provizorii şi a duratei procedurii îndreptate împotriva lor.28. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le consideră excesive.29. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că durata procedurii litigioase îndreptate împotriva reclamanţilor este excesivă şi nu respectă cerinţa unui "termen rezonabil" (paragraful 25 de mai sus). Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, acordă fiecăruia 3.500 euro în acest sens.B. Dobânzile moratorii30. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară admisibil restul cererilor;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi până la plata efectivă, această sumă să fie purtătoare de dobândă simplă, a cărei rată să fie egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 4 august 2005 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bo'9atjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește