HOTĂRÂRE din 31 august 2000

în cauza Brumarescu împotriva României



În cauza Brumarescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), modificată prin Protocolul nr. 11*1), şi în baza dispoziţiilor aplicabile din regulament*2), constituită în Marea Camera formată din următorii judecători:domnul L. Wildhaber, preşedinte;doamna E. Palm;domnul C. Rozakis;şir Nicolas Bratza;domnii L. Ferrari Bravo;L. Caflisch;L. Loucaides;J.-P. Costa;W. Fuhrmann;K. Jungwiert;B. Zupancic;doamna N. Vajic;domnul J. Hedigan;doamna M. Tsatsa-Nikolovska;domnii T. Pantiru;E. Levits;L. Mihai, judecător ad-hoc;şi doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct,după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie şi 30 septembrie 1999,pronunţa următoarea hotărâre, adoptată la data de 30 septembrie 1999:PROCEDURA1. În temeiul fostului articol 19 din convenţie*3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizată de către un cetăţean român, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se afla o plângere (nr. 28.342/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumarescu, conform fostului articol 25.Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 şi 48, precum şi pe declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 şi 48 din convenţie, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obţinerea unei hotărâri prin care să se stabilească existenta încălcării de către statul pârât a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la convenţie.2. În aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la convenţie, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost încredinţată Marii Camere a Curţii.Marea Camera a fost alcătuită din domnul C. Birsan, judecător ales în numele României (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 24 alin. 4 din regulamentul Curţii), domnul L. Wildhaber, preşedintele Curţii, doamna E. Palm şi domnul C. Rozakis, vicepreşedinţi ai Curţii, şir N. Bratza, preşedintele secţiei, şi domnul G. Ress, vicepreşedintele secţiei [art. 27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnaţi pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantiru şi domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 şi art. 100 alin. 4 din regulament).Ulterior domnul C. Birsan, judecător naţional, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).3. În aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament preşedintele Curţii a invitat părţile să îşi prezinte observaţiile asupra problemelor ridicate în cauza.4. Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (art. 36 alin. 3 şi art. 4 din regulament).–––––Notele grefei:*1), *2) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.*3) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceasta dispoziţie, Curtea funcţionează permanent.5. La data de 3 mai 1999 s-a înregistrat la grefa memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, după ce s-a acordat o prelungire a termenului iniţial stabilit, cel al Guvernului.6. La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observaţii complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a răspuns acestor observaţii la data de 14 iunie 1999. Deşi aceste ultime documente au fost primite după expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, preşedintele a hotărât la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, sa accepte atasarea lor la dosar.7. În conformitate cu hotărârea preşedintelui care îl autorizase şi pe reprezentantul reclamantului sa folosească limba română la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere în şedinţa publică la data de 17 iunie 1999.La audiere au participat:– din partea Guvernului:● domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justiţiei,agent;● doamna R. Rizoiu, Ministerul Justiţiei,● domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe,consilieri;– din partea reclamantului:● domnul C. Dinu, avocat în Baroul Bucureşti,avocat.Curtea a ascultat susţinerile părţilor, precum şi răspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu şi ale domnului Dinu la întrebările puse de unii judecători.8. La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curţii, preşedintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la data de 28 iunie 1999.9. În conformitate cu dispoziţiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a răspuns observaţiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul, la data de 30 iulie 1999.10. La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat în imposibilitate de a participa, a fost înlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) şi art. 28 din regulament].ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei11. În anul 1930 părinţii reclamantului au construit o casa în Bucureşti. În anul 1939 au închiriat parterul casei fraţilor Mirescu, unchii terţului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.12. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocandu-se dispoziţiile Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodată comunicate părinţilor reclamantului. Li s-a permis totuşi sa folosească unul dintre apartamentele imobilului, în calitate de chiriaşi ai statului.13. În anul 1974, în aplicarea Legii nr. 4/1973, statul a vândut fraţilor Mirescu locuinta pe care aceştia o ocupau în calitate de chiriaşi. Terţul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, şi sora sa, A.M.M., au mostenit apartamentul în anul 1988. În anul 1997, în urma decesului surorii sale, terţul intervenient a rămas unicul moştenitor al apartamentului mai sus menţionat.A. Acţiunea în revendicare14. În anul 1993, în calitate de moştenitor, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, solicitând constatarea nulităţii naţionalizarii. A arătat ca la momentul naţionalizarii părinţii săi erau salariaţi şi ca bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezultă din documentele prezentate Curţii dacă în faţa instanţei de fond reclamantul a făcut cunoscut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fraţii Mirescu în anul 1973.15. Prin sentinta pronunţată la data de 9 decembrie 1993 judecătoria a constatat ca a avut loc o gresita aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece părinţii reclamantului faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Instanţa a mai constatat ca posesia exercitată de stat era intemeiata pe violenta şi, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanţa a mai hotărât ca statul nu ar fi putut invoca nici dispoziţiile decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, întrucât aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 şi, respectiv, din 1965. Prin urmare, instanţa a dispus ca Primăria Municipiului Bucureşti şi întreprinderea de stat C., care a administrat locuintele de stat, sa restituie imobilul reclamantului.16. Hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea vreunei cai de atac.17. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 întreprinderea C. a procedat la executare.18. Începând cu această dată reclamantul a încetat sa plătească chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în imobil.19. Din data de 14 aprilie 1994 şi până în anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos).20. La o dată neprecizata procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993, arătând ca judecătorii au depăşit limitele competentelor judecătoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.21. Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat în cadrul procedurii desfăşurate la Curtea Suprema de Justiţie, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea data reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, arătând ca avocatul sau este bolnav şi se afla deci în imposibilitatea de a se prezenta.22. Curtea Suprema de Justiţie a respins cererea de amânare a cauzei şi a acordat cuvântul pe motivele de recurs, amanand pronunţarea pentru data de 1 martie 1995, data până la care reclamantul urma să depună concluzii scrise.23. Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului în anulare. El a subliniat, pe de o parte, ca Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948 datorită faptului ca a fost publicat parţial şi a încălcat principiul conform căruia orice expropriere trebuie facuta pentru un scop de utilitate publică şi cu plata unei despăgubiri rezonabile. Pe de altă parte, reclamantul a susţinut ca naţionalizarea casei nu era conformă dispoziţiilor decretului, deoarece părinţii săi erau salariaţi, iar locuintele aparţinând salariaţilor nu puteau fi naţionalizate. Reclamantul a mai făcut referire şi la art. 21 din actuala Constituţie a României, care garantează accesul liber şi nelimitat la justiţie.24. Prin decizia pronunţată la data de 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului. Motivand ca legea este un mod de dobândire a proprietăţii, a constatat ca imobilul a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950 şi ca instanţele judecătoreşti nu au competenţa sa examineze modul de aplicare a dispoziţiilor sale. Prin urmare, Curtea Suprema de Justiţie a apreciat ca Judecătoria Bucureşti nu ar fi putut constata ca reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului decât modificând decretul mai sus menţionat. S-a constatat deci ca judecătoria a depăşit limitele competentelor judecătoreşti, aducând atingere competentelor puterii legislative. Curtea Suprema de Justiţie nu a negat dreptul foştilor proprietari de a introduce acţiuni în revendicare, dar a considerat ca, în cauza, reclamantul nu a făcut dovada dreptului sau de proprietate, în timp ce statul a demonstrat ca titlul sau era întemeiat pe decretul de naţionalizare. Curtea Suprema de Justiţie a concluzionat ca, în orice caz, o noua lege ar trebui sa prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile însuşite de stat în mod abuziv.25. Administraţia financiară a comunicat ulterior reclamantului ca începând cu data de 2 aprilie 1996 imobilul în chestiune a trecut din nou în patrimoniul statului.B. Evenimente survenite după raportul Comisiei: acţiunea în restituire a proprietăţii26. La o dată neprecizata reclamantul a depus o cerere prin care solicită Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumita în continuare comisia) restituirea imobilului. El a arătat ca fusese deposedat în anul 1950, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, ca Judecătoria Bucureşti, în sentinta sa definitivă din 9 decembrie 1993, considerase ilegala aceasta privare de proprietate şi ca, prin urmare, era îndreptăţit sa redobandeasca dreptul de proprietate asupra întregului imobil.27. Într-un proces-verbal întocmit în noiembrie 1997 comisia tehnica de evaluare, înfiinţată prin Legea nr. 112/1995, a apreciat valoarea totală a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezintă valoarea apartamentului locuit de reclamant.28. Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul în care locuia în calitate de chiriaş şi i-a acordat o despăgubire pentru restul casei. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995, care plafoneaza despăgubirile, şi ţinând seama de plafonul în vigoare în noiembrie 1997, şi anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despăgubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei.29. La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii comisiei. El a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui în totalitate imobilul. A arătat ca în cazul sau, fiind vorba de o privare ilegala de proprietate, Legea nr. 112/1995 cu privire la imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului nu era aplicabilă. Prin urmare, singura soluţie care să permită apărarea dreptului sau de proprietate era acţiunea în revendicare. Totuşi, pentru ca a introdus deja o astfel de acţiune, iar judecătoria a constatat prin sentinta civilă din data de 9 decembrie 1993 ca el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat că nu mai putea introduce o alta acţiune în revendicare. În consecinţa, a cerut recunoaşterea dreptului sau de proprietate asupra întregului imobil şi a arătat că nu avea de gand să solicite o despăgubire în baza Legii nr. 112/1995.30. Plângerea reclamantului a fost respinsă prin sentinta din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Aceasta procedura este în prezent pe rol la Tribunalul Municipiului Bucureşti.II. Jurisprudenta şi dreptul internA. Constituţia31. Articolul 21 din Constituţie are următorul cuprins:"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept." … B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifica Codul de procedură civilă32. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt următoarele:Articolul 330"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;2. (…)"Articolul 330^1"Recursul în anulare se poate declara oricând."C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifica articolul 330^1 din Codul de procedură civilă33. Articolul 330^1 a fost modificat după cum urmează:"Art. 330^1. – Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă (…)."D. Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile34. Dispoziţiile aplicabile au următorul conţinut:Articolul I"(…) pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;Se naţionalizeaza imobilele prevăzute în listele-anexa (…) care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:1. Imobilele cladite care aparţin foştilor industriasi, foştilor mosieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii.2. Imobilele cladite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe."Articolul II"Nu intră în prevederile decretului de faţa şi nu se naţionalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti şi pensionarilor."E. Decretul nr. 524 din 24 noiembrie 1955, care modifica Decretul nr. 92/195035. Dispoziţiile aplicabile sunt redactate în felul următor:Articolul XI"În baza criteriilor stabilite în art. I pct. 1-5 inclusiv şi art. II, Consiliul de Miniştri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexa prevăzute în art. I alin. 4 din prezentul decret.""Consiliul de Miniştri poate hotărî scoaterea de sub naţionalizare a oricăror imobile sau apartamente."F. Jurisprudenta Curţii Supreme de JustiţieJurisprudenta dinainte de 2 februarie 199536. Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat în repetate randuri jurisprudenta instanţelor inferioare care au apreciat ca au competenţa de a se pronunţa în cauze ce au ca obiect bunuri imobile naţionalizate, în special cele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce priveşte competenţa instanţelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea Decretului nr. 92/1950, după cum urmează:"Hotărând cu privire la acţiunea în revendicare promovata de reclamant, instanţele – cărora legea le conferă o competenţa generală de soluţionare – nu au făcut altceva decât să aplice Decretul nr. 92/1950. Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispoziţiile care exclud de la naţionalizare anumite bunuri imobile şi dispoziţiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivă sau eronată, pe de altă parte.”Revirimentul jurisprudenţei din 2 februarie 199537. La data de 2 februarie 1995 Curtea Suprema de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva a 20, schimbarea jurisprudenţei Secţiei civile. Astfel, s-a motivat:"Instanţele judecătoreşti nu au atributia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 (…); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naţionalizarilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii (…).”Revirimentul jurisprudenţei din 28 septembrie 199838. La data de 28 septembrie 1998 Curtea Suprema de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât în unanimitate sa revină asupra hotărârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase ca tribunalele nu aveau competenţa să soluţioneze litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 şi 1989. În hotărâre s-au menţionat următoarele:"Instanţele judecătoreşti sunt competente sa judece toate acţiunile deduse judecaţii prin care se reclama încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989."G. Poziţia Curţii Constituţionale39. La 19 iulie 1995 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea proiectului de lege care precizează situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferită proprietarilor lipsiţi de proprietate în mod abuziv sau fără titlu de a obţine fie restituirea bunurilor printr-o acţiune în justiţie, fie o despăgubire:"[…] Alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu un fapt, asadar fără titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni, excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestuia, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate.A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate, ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.Urmează, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi din lege care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primite (…).Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora – locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate – de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori sa renunţe la calea incerta, lenta şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare (…)."H. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrata în vigoare la 29 ianuarie 199640. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt:Articolul 1"Foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii."Articolul 2"Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natură. Redobandirea dreptului de proprietate este condiţionată de restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată în condiţiile prevederilor art. 13."Articolul 13"Valoarea despăgubirilor care se acordă foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în natura, precum şi preţul de vânzare, după caz, se stabilesc pe baza prevederilor Decretului nr. 93/1977, ale Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, republicată, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, cu completările ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficienţii de actualizare, care nu vor fi mai mici decât coeficientul de creştere a veniturilor salariale medii pe economie.Valoarea totală a apartamentului restituit în natura şi a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente nu poate depăşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii.În cazul în care fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia ori rudelor până la gradul al doilea ale fostului proprietar în viaţa li se restituie în natura un apartament conform prevederilor art. 2, a cărui valoare, calculată potrivit alin. 1, depăşeşte suma prevăzută la alin. 2, ei nu pot fi obligaţi sa plătească diferenţa.Plata despăgubirilor se face de către Ministerul Finanţelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul judeţelor, municipiului Bucureşti şi sectorului agricol Ilfov, în conturile bancare sau C.E.C., indicate de beneficiarii despăgubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despăgubirii şi comunicat conform art. 19, după 12 luni de la încheierea lucrărilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni.Valoarea despăgubirilor stabilite în condiţiile anterioare se actualizează la data plăţii, luând ca baza salariul mediu pe economie din ultima luna a trimestrului expirat.La dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:a) sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plati integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor; … b) sumele obţinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu aceasta destinaţie, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publică. … Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine:a) plata despăgubirilor cuvenite – în condiţiile prezentei legi – proprietarilor şi moştenitorilor acestora; … b) plati pentru restituirea împrumuturilor contractate şi plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat; … c) construirea de locuinţe, care să fie repartizate cu prioritate chiriaşilor aflaţi în situaţia prevăzută la art. 5 alin. 3." … I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la Legea nr. 112/199541. La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor deţinute de stat în absenta unei dispoziţii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.42. La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 11/1997 care completa Hotărârea Guvernului nr. 20/1996. Conform art. 1 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, dobândirea de către stat a bunurilor în temeiul Decretului nr. 92/1950 trebuia să respecte condiţiile impuse de art. 1 alin. 1-5 şi de art. II din decretul mai sus menţionat şi trebuia sa existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret şi adevaratii proprietari la data naţionalizarii.J. Jurisprudenta instanţelor inferioare în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat43. După intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari, faţă de care Curtea Suprema de Justiţie, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotărâri judecătoreşti definitive, au introdus noi acţiuni în revendicare. Problema excepţiei autorităţii lucrului judecat, invocată în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o soluţionare unitară din partea instanţelor:Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinta civilă nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabilă"Imobilul în cauza a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleaşi părţi, pronunţându-se Sentinta civilă nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă, sentinta prin care a fost admisă acţiunea reclamantului P.I. şi s-a constatat ca acesta este unicul proprietar al imobilului (…)Împotriva sentinţei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulare de către procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Suprema de Justiţie – Secţia civilă – prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinta respingând acţiunea reclamantului P.I.(…) instanţa, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul că lt; lt;este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are acelaşi obiect, este intemeiata pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele în contra lor şi în aceeaşi calitate gt; gt;, urmează a se constată că între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi imobil, a mai avut loc o judecata ce a fost soluţionată definitiv (…) de Curtea Suprema de Justiţie (…).(…) instanţa va admite excepţia autorităţii de lucru judecat, urmând a respinge acţiunea reclamantului."Judecătoria Fagaras, Sentinta civilă nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelata"Constata ca asupra imobilului (…) s-au aplicat în mod nelegal dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului român (…), dispune restituirea imobilului (…), respinge excepţia autorităţii de lucru judecat (…).”K. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia44. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt:Articolul 6"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. … (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului." … PROCEDURA DIN FAŢA COMISIEI45. Domnul Brumarescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea ca, în pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie i-a încălcat dreptul de acces la o instanţa care să îi permită reintrarea în posesia imobilului.46. Comisia a reţinut plângerea (nr. 28.342/1995) la data de 22 mai 1997. În raportul din data de 15 aprilie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a concluzionat în unanimitate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie.Concluzii prezentate curţii47. Reclamantul roaga Curtea sa respingă excepţiile preliminare ridicate de Guvern, să constate ca a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi sa îi acorde o satisfactie echitabila, conform art. 41 din convenţie.Guvernul invita Curtea să constate ca, în urma unor schimbări intervenite în situaţia de fapt după adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victima şi ca, în orice caz, nu a epuizat căile de recurs interne. În ceea ce priveşte fondul cauzei, roaga Curtea sa respingă plângerea.ÎN DREPT1. Cu privire la excepţiile preliminare ale GuvernuluiA. Cu privire la calitatea de victima48. Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite după decizia asupra admisibilităţii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calităţii de victima a reclamantului, în sensul art. 34 din convenţie.Guvernul susţine ca procedura initiata de reclamant în aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a finalizat prin hotărârea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat şi i s-a acordat o despăgubire pentru partea nerestituita în natură. Aceasta despăgubire este suficienta pentru ca reclamantul sa nu se mai poată pretinde victima a unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor. Deşi aceasta procedura se afla încă pe rol, reclamantul contestand în faţa instanţelor refuzul restituirii integrale în natura, Guvernul apreciază ca tribunalele nu vor putea pronunţa o hotărâre mai puţin favorabilă decât cea din 24 martie 1998.49. Reclamantul invita Curtea sa continue examinarea cauzei. El argumenteaza ca a fost lipsit de bunul sau care nu i-a fost restituit nici la ora actuala. Subliniaza, de asemenea, că nu a dorit niciodată sa renunţe la bunul în chestiune, acceptând despăgubiri, şi ca, în orice caz, suma despăgubirilor oferite este derizorie în comparatie cu valoarea imobilului. Prin urmare, acordarea despăgubirilor în cauza nu are drept efect pierderea calităţii de victima pe care continua sa o aibă.50. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, victima, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizata de acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerinţelor Convenţiei chiar şi în absenta vreunui prejudiciu; acesta are importanţa numai în ceea ce priveşte art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau măsura favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficienta pentru pierderea calităţii de "victima", decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţa, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei (a se vedea, între altele, Hotărârea Ludi împotriva Elvetiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34).În cauza de faţa Curtea observa ca în prezent reclamantul se găseşte în aceeaşi situaţie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotărâre definitivă nu a recunoscut, cel puţin în substanţa, şi nici nu a reparat eventuala încălcare a convenţiei, care rezultă din hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.Într-adevăr, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curţii Supreme de Justiţie nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă. Deşi hotărârile deja intervenite în acest demers – care nu face în sine obiectul procedurii în faţa Curţii – merg în sensul unei oarecare îmbunătăţiri a situaţiei reclamantului -, restituirea parţială a imobilului în chestiune şi acordarea de despăgubiri pentru partea nerestituita – şi deşi nu este exclus ca în final reclamantul să poată avea câştig de cauza, rezultă ca punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situaţia creata în urma deciziei contestate a Curţii Supreme de Justiţie, şi anume faptul ca imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceasta procedura nu poate inlatura în nici un caz în totalitate consecinţele deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra folosinţei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o alta baza legală decât cea care se afla la originea litigiului adus în faţa Curţii.În plus Curtea constata ca plângerea reclamantului nu se limitează la încălcarea de către Curtea Suprema de Justiţie a dreptului sau de proprietate, ci reclama, ca efect al aceleiaşi decizii, şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamantul arata ca motivul pentru care este victima se datorează anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa şi constatării ca instanţele nu aveau competenţa să soluţioneze acţiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în faţa instanţelor o asemenea acţiune a durat mai mulţi ani.Chiar dacă în urma adoptării unor noi reglementări şi a schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie calea judecătorească este acum deschisă în asemenea împrejurări, Curtea considera ca ar fi impovarator sa i se ceara reclamantului sa initieze aceeaşi procedura a doua oara, cu atât mai mult cu cat, în lumina jurisprudenţei contradictorii a instanţelor româneşti, rezultatul unei noi acţiuni în revendicare rămâne incert, avându-se în vedere principiul autorităţii lucrului judecat.În aceste împrejurări nu se poate nega ca reclamantul, asa cum susţine, este afectat de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie şi continua să fie victima a unor încălcări ale convenţiei, care, după părerea lui, rezultă din aceasta hotărâre.Prin urmare, excepţia va fi respinsă.B. Asupra epuizarii căilor de recurs interne51. Guvernul susţine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datorită faptului că nu au fost epuizate căile de recurs interne. Admiţând ca în dreptul românesc nu exista nici o cale de recurs eficienta împotriva Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar trebui sa introducă o noua acţiune în revendicare. Deşi aceasta cale de recurs a existat înaintea hotărârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficienta numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, interpretată în lumina Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, a Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, şi după schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie.52. Curtea observa ca Guvernul pârât a ridicat aceasta excepţie pentru prima oara în faţa Comisiei la 7 aprilie 1998, după ce s-a pronunţat decizia asupra admisibilităţii plângerii din 22 mai 1997 şi după ce a transmis Comisiei propriile observaţii pe fond la 11 iulie 1997.53. Curtea reaminteste ca o astfel de excepţie ar trebui, în principiu, să fie ridicată înainte de examinarea admisibilităţii unei plângeri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; Hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu considera necesar sa examineze dacă exista în speta circumstanţe particulare care să permită Guvernului ridicarea acestei excepţii după examinarea admisibilităţii, întrucât ea considera, în orice caz, ca aceasta excepţie se dovedeşte neîntemeiată.54. Curtea observa ca înaintea introducerii plângerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în revendicare. La acea data, ca şi astăzi, aceasta cale de recurs exista şi era eficienta, ceea ce de altfel Guvernul nu contesta.55. Curtea considera ca Guvernul, care este răspunzător de anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea sa nu se prevaleze de o neepuizare datorată faptului ca reclamantul nu a introdus o noua acţiune în revendicare (a se vedea şi alin. 50 în fine).Prin urmare, aceasta excepţie preliminară va fi respinsă.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie56. Conform susţinerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţa (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil(…)."57. În memoriul sau reclamantul arata ca refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate. În plus, subliniaza ca afirmatia Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenţa a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei.58. Guvernul admite ca reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiţie, dar apreciază ca acest refuz a fost temporar şi ca în orice caz era justificat, pentru ca trebuia să asigure respectarea normelor de procedura şi a principiului separaţiei puterilor în stat.59. Pentru Comisie dreptul de acces la justiţie solicita cu necesitate o cale judiciară care să permită revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotărârii din 9 decembrie 1993, pe motivul ca instanţele nu au competenţa să soluţioneze o asemenea acţiune, a afectat însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie în sensul art. 6 alin. 1.60. În consecinţa, Curtea trebuie să verifice dacă decizia din 1 martie 1995 a încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie.61. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutata.62. În speta, Curtea observa ca în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României care nu era parte în proces – dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observa ca, în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel ca hotărârile puteau fi rediscutate oricând.Curtea subliniaza ca, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Suprema de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată.Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speta şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost ignorat.A existat deci o încălcare a articolului mai sus menţionat.63. În plus, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului conform căreia a fost privat de dreptul de acces la justiţie, Curtea constata ca în decizia din 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiţie a considerat ca acţiunea promovata de intimaţi ducea la lezarea unui act al legislativului, Decretul nr. 92/1950. În consecinţa, a considerat ca aceasta cauza exceda competentelor instanţelor şi ca numai Parlamentul se putea pronunţa cu privire la legalitatea naţionalizarii în chestiune.64. Cu toate acestea, în hotărârea sa Curtea Suprema de Justiţie afirma ca reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu.Curtea nu are competenţa de a analiza hotărârea pronunţată la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacă litigiul putea fi sau nu putea fi soluţionat pe fond de Curtea Suprema de Justiţie însăşi, faţă de dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă.65. Curtea subliniaza ca prin hotărârea din 1 martie 1995 s-a motivat ca instanţele nu erau competente să soluţioneze litigii civile similare celui în discuţie. Apreciază ca o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Colecţia 1998 – III, nr. 73, pag. 1.075-1.076, alin. 39-41).Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi în aceasta privinta.III. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie66. Reclamantul se plange ca decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Cu privire la existenta unui bun67. Guvernul admite ca dreptul consacrat prin hotărârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, în şedinţa publică din data de 17 iunie 1999 Guvernul arata pentru prima data ca hotărârea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vândut de stat în 1973.68. Conform reclamantului, statul nu ar fi putut vinde în mod legal un bun care nu-i apartinea. Pe de altă parte, locatarii parterului nu ar fi putut cumpara acest apartament decât actionand cu rea-credinţa, din moment ce stiau foarte bine ca părinţii reclamantului fuseseră deposedati în mod ilegal.Terţul intervenient susţine ca eventualul bun al reclamantului nu poate să includă şi apartamentul de la parterul imobilului, cumpărat în anul 1973 de unchii săi, pe care i-a mostenit. El arata ca respectiva cumpărare era conform legilor în vigoare în anul 1973.69. Curtea ia nota de faptul ca dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului în litigiu este contestat de terţul intervenient. Ea reaminteste totuşi ca procedura initiata de reclamant împotriva statului român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi. Curtea mai subliniaza ca terţul intervenient nu a fost parte în vreo procedura interna care să facă obiectul prezentei plângeri, singurele părţi la aceste proceduri fiind reclamantul şi guvernul pârât.70. Curtea apreciază ca reclamantul avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit ca imobilul fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, ca reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinţilor săi. Curtea mai subliniaza ca dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul sau în liniste, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 până la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele şi impozitele aferente imobilului.B. Cu privire la existenta unei ingerinţe71. Pentru reclamant anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absolută de a-şi valorifica dreptul de proprietate, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii.72. Din punctul de vedere al Guvernului, decizia Curţii Supreme de Justiţie, deşi nu a transat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o nesiguranta de scurta durata cu privire la acest drept şi a constituit astfel o încălcare temporară în dreptul intimatului la respectarea bunului sau.73. Comisia observa ca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre definitivă şi ca, prin urmare, putea spera în mod legitim să se bucure de dreptul sau în mod paşnic. Anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 constituie o ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantului.74. Curtea recunoaşte ca disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analiza al Curţii Supreme de Justiţie. Constata însă ca a existat o încălcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995 a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumarescu imobilul, hotărârea respectiva fiind deja executată.C. Cu privire la justificarea ingerintei75. Rămâne de stabilit dacă ingerinta constatată de Curte a dus sau nu a dus la o încălcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacă, asa cum susţine Guvernul, ingerinta în cauza poate fi analizata din punctul de vedere al principiului consacrat de prima fraza a primului alineat al art. 1, apreciind ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a reprezentat nici o lipsire formala de proprietate, nici o reglementare a folosinţei proprietăţii, sau dacă, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizează o lipsire de proprietate, reglementată de a doua fraza din acelaşi alineat.76. Curtea reaminteste ca pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formala, ci, dincolo de aparente, să se analizeze circumstanţele faptelor. Din moment ce convenţia protejeaza drepturi "concrete şi efective", este important să se analizeze dacă situaţia mai sus amintita nu echivala cu o expropriere de fapt (hotărârile Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, şi Vasilescu împotriva României mai sus citata, pag. 1.078 alin. 51).77. Curtea observa ca în speta hotărârea judecătoriei, prin care s-a dispus autorităţilor administrative sa restituie reclamantului imobilul, devenise definitivă şi irevocabilă, ca în conformitate cu aceasta hotărâre primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea casei către reclamant şi ca întreprinderea C. a executat dispoziţia primarului în mai 1994. În plus, la acea data reclamantul a încetat sa plătească chiria datorată pentru apartamentul ocupat în imobil, iar din aprilie 1994 până în aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea arata ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, considerând ca statul demonstrase ca titlul sau de proprietate se întemeia pe decretul de naţionalizare. După aceasta hotărâre intimatul a fost informat ca începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrata în patrimoniul statului. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotărârea definitivă i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lasă moştenire bunul, de a consimţi la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste condiţii, Curtea constata ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie.78. O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstreaza, în special, ca ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publică şi a avut un temei legal. În plus, orice ingerinta în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă exigenţei de proportionalitate. Curtea reaminteste mereu: trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerenta mecanismului convenţiei. Curtea reaminteste, de asemenea, ca echilibrul este distrus atunci când persoana în cauza suporta o sarcina specială şi exorbitanta (Hotărârea Sporrong şi Lonnroth mai sus citata, pag. 26-28).79. Adoptând punctul de vedere al Comisiei, Curtea observa ca situaţia rezultată în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie nu are nici o justificare. Nici instanţa suprema şi nici Guvernul nu au încercat sa indice care este acel motiv atât de serios care să justifice lipsirea de proprietate pentru "cauza de utilitate publică". În plus Curtea constata ca reclamantul este lipsit de bunul sau de mai bine de 4 ani, fără sa fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi ca eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost până în prezent zadarnice.80. În aceste condiţii, admiţând chiar ca lipsirea de proprietate era justificată de o cauza de interes public, Curtea apreciază ca echilibrul rezonabil a fost rupt şi ca reclamantul a suportat şi încă mai suporta o sarcina specială şi exorbitanta. Prin urmare, a existat şi continua sa existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţieIII. Aplicarea art. 41 din convenţie81. În termenii art. 41 din convenţie,"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."A. Prejudiciu82. În principal, reclamantul solicita restituirea bunului în litigiu. În caz de nerestituire înţelege sa primească o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertiza înaintat Curţii, 3.681.000.000 lei româneşti (ROL). Cu titlu de daune morale, solicita 75.000 dolari americani (USD). În plus solicita sa i se plătească 26.000.150 ROL, reprezentând onorariile avocatului pentru procedurile în faţa organelor de la Strasbourg, precum şi 1.543.650 ROL, 500 USD şi 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile în faţa Curţii, inclusiv pentru participarea la şedinţa publică din data de 17 iunie 1999.83. Guvernul susţine în primul rând ca acordarea unei sume cu titlu de despăgubire materială ar fi injusta, din moment ce reclamantul încă îşi mai poate revendica cu succes imobilul în faţa instanţelor interne. În orice caz, Guvernul apreciază ca suma maxima care ar putea fi acordată este de 69.480 USD, reprezentând, conform raportului de expertiza pe care l-a înaintat Curţii, valoarea de piaţa a imobilului în litigiu, mai puţin valoarea apartamentului ocupat de reclamant.În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de daune morale, Guvernul susţine ca aceasta cerere nu este intemeiata.Guvernul arata ca este de acord cu plata taxelor şi a cheltuielilor de judecată, în măsura în care reclamantul va dovedi ca au fost justificate, urmând să fie deduse sumele acordate cu titlu de asistenţa judiciară.84. Date fiind circumstanţele cauzei, Curtea apreciază ca problema aplicării art. 41 nu poate fi încă soluţionată şi va dispune amânarea discutarii acestei chestiuni, având în vedere şi un eventual acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulament).DIN ACESTE MOTIVE,CURTEA, ÎN UNANIMITATE,1. hotărăşte ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, în sensul că nu a existat un proces echitabil.2. hotărăşte ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, datorită faptului ca reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie.3. hotărăşte ca a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie.4. hotărăşte ca problema aplicării art. 41 din convenţie nu poate fi discutata în acest stadiu al procedurii.În consecinţa,a) amana discutarea acestei chestiuni; … b) invita Guvernul şi reclamantul sa adreseze în scris Curţii, în termen de 3 luni, observaţiile asupra satisfactiilor echitabile şi, în special, sa aducă la cunoştinţa orice acord la care s-ar ajunge; … c) amana procedura ulterioară şi împuterniceşte pe preşedintele Marii Camere sa stabilească data noii proceduri atunci când va fi cazul. … Redactată în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.Maud De Boer-Buquicchio, Luzius Wildhaber,grefiera adjuncta preşedinteLa prezenta hotărâre se ataşează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate:a) opinia separată a domnului C. Rozakis; … b) opinia separată a judecătorului Şir Nicolas Bratza, impartasita de domnul Zupancic. … OPINIA SEPARATĂa domnului judecător RozakisDeşi în prezenta cauza am votat pentru constatarea unei duble încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie, apreciez ca în realitate cele doua aspecte ale încălcării sunt interdependente şi trebuie analizate ca o încălcare a dreptului de "acces la justiţie".Curtea, în majoritate, a considerat ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a României "a anulat în totalitate o procedură judiciară care se finalizase (…) printr-o hotărâre judecătorească lt; lt;irevocabilă gt; gt;, care dobandise deci autoritatea lucrului judecat şi care, în plus, fusese deja executată (…), a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil".Eu vad lucrurile dintr-o alta perspectiva: noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanţa" s-a dezvoltat în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului şi acoperă tot felul de circumstanţe în care unui individ i se neagă, prin acţiuni sau omisiuni ale autorităţilor publice, posibilitatea de a obţine o hotărâre definitivă a unei instanţe, cu privire la o contestaţie în materie civilă sau o acuzaţie în materie penală. Jurisprudenta actuala arata ca noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanţa" nu se limitează în nici un caz la posibilitatea acordată de a te adresa instanţelor şi nici la faptul ca exista posibilitatea ca o procedură judiciară în materie penală să se finalizeze printr-o hotărâre; aceasta notiune include şi dreptul la punerea în practica a verdictului sau sentinţei pronunţate de instanţa şi funcţionarea justiţiei fără presiuni din afară. Dreptul la instanţa nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată unui individ de a apela la o instanţa naţionala, ci include şi speranta legitima ca autorităţile interne vor fi obligate să respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.În cauza de faţa reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instanţele cu un litigiu împotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face să se execute o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritatea lucrului judecat şi de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sau la justiţie a devenit iluzoriu atunci când procurorul general şi Curtea Suprema de Justiţie au intervenit, aplicând art. 330 din Codul de procedură civilă, anuland sentinta judecătoriei şi consecinţele sale favorabile pentru intimaţi. Atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică, dar este discutabila însăşi existenta instanţei, aceasta neavând în substanţa nici o competenţa sa dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice.Se naşte deci întrebarea dacă o persoană care sesizează instanţa pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la plângerea respectiva a beneficiat cu adevărat de "dreptul la justiţie" sau de "dreptul de acces la instanţa".OPINIA SEPARATĂa judecătorului Şir Nicolas Bratza,la care se alătură şi domnul judecător ZupancicImpartasesc punctul de vedere al celorlalţi membri ai Curţii, în sensul că a existat o încălcare a art. 6 din convenţie sub doua aspecte şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Sunt de acord, în ceea mai mare parte, cu rationamentul din hotărârea Curţii cu privire la aceste doua articole, dar doresc sa aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizata prin prisma art. 6.Curtea a concluzionat ca, aplicând dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Suprema de Justiţie "a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice" şi ca, în speta, "dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost încălcat" (alin. 62).Consider ca acest rationament nu este pe deplin satisfăcător; într-adevăr, exprimand acest punct de vedere, Curtea nu a făcut referire la propria jurisprudenta şi nici nu a dat explicaţii în detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" şi "proces echitabil".Este posibil, consider, ca aceasta relaţie sa includă şi principiul "egalităţii armelor", esenţial pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri în care şi statul este parte, principiul "egalităţii armelor" poate fi încălcat atunci când legislativul intervine în administrarea justiţiei în asa fel încât să poată influenţa soluţia în cauza. (Hotărârea Rafinariile grecesti Stran şi Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta ca principiul "egalităţii armelor" este încălcat atunci când, ca în cazul de faţa, într-o procedură în care statul este implicat, procurorul general, funcţionar al statului, are competenţa, conform art. 330 din Codul de procedură civilă, să solicite oricând anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.În ceea ce ma priveşte, apreciez ca modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedură civilă nu a pus probleme atât din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degraba o încălcare a "dreptului la justiţie", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instanţa (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Philis împotriva Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59).În Hotărârea sa Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997 (Colectie de hotărâri şi decizii, 1997-II, pag. 495), Curtea a admis plângerea reclamanţilor, prin care se arata ca refuzul autorităţilor administrative de a se conformă hotărârilor Consiliului de Stat a încălcat dreptul lor la o protecţie judiciară efectivă a unui drept civil, incalcand astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constanta, în sensul că art. 6 consacra "dreptul la justiţie", Curtea a arătat:"Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci când ordinea juridică interna a unui stat contractant permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie sa rămână fără efect, prejudiciind astfel una dintre părţi. Într-adevăr, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sa descrie în detaliu garanţiile de procedura acordate părţilor – echitate, publicitate şi celeritate – şi sa nu protejeze executarea hotărârilor judecătoreşti; o interpretare a art. 6, în sensul că el vizează exclusiv dreptul de acces la instanţa şi garanţiile procedurale, ar risca sa creeze situaţii incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sa-l respecte, o dată cu ratificarea convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16-18, alin. 34-36). Executarea unei hotărâri pronunţate de o instanţa trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din lt; lt;procedura gt; gt; în sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronunţat în acest sens (a se vedea hotărârile Di Pede împotriva Italiei şi Zappia împotriva Italiei din 26 septembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii, 1996-IV, pag. 1.383-1.384, alin. 20-24 şi, respectiv, pag. 1.410-1.411, alin. 16-20)." (Hotărârea Hornsby mai sus citata, pag. 510, alin. 40).Atunci când circumstanţele cauzei sunt diferite, mi se pare ca se aplică un rationament analog. Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi şi el iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie anulată de Curtea Suprema de Justiţie în urma unui recurs introdus în orice moment de procurorul general. Cu atât mai mult cu cat hotărârea pronunţată de Judecătoria Bucureşti este nu numai definitivă şi executorie, ci a fost şi executată de autorităţile care au dispus punerea în posesie cu câteva luni înaintea introducerii recursului în anulare.Sunt de acord ca principiul securităţii raporturilor juridice are o importanţa fundamentală; totuşi, atunci când, ca în cazul de faţa, încălcarea acestui principiu se datorează posibilităţii de a anula, fără limita în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, apreciez ca încălcarea trebuie considerată ca o infrangere a "dreptului la justiţie" garantat de art. 6 din convenţie.–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește