HOTĂRÂRE din 30 septembrie 2003

în cauza Todorescu împotriva României



(Cererea nr. 40.670/98)Strasbourg, 30 septembrie 2003În cauza Todorescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna T.L. Early, grefieră adjunctă de secţie,după deliberările ce au avut loc în Camera de consiliu la 9 septembrie 2003, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:PROCEDURĂ1. La originea cauzei se află Cererea nr. 40.670/98, îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Ioan Todorescu, de cetăţenie română, şi doamna Letiţia Todorescu, de cetăţenie austriacă (reclamanţii), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 12 septembrie 1997, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanţii se plâng în substanţă de faptul că refuzul Curţii Supreme de Justiţie (denumită în continuare C.S.J.) de a recunoaşte instanţelor competenţa de soluţionare a unei acţiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, ei se plâng de faptul că Hotărârea din 1 octombrie 1996 a C.S.J. a adus atingere dreptului lor la respectarea proprietăţii, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Reclamanţii susţin, de asemenea, că nu le-a fost respectat dreptul la respectarea vieţii private, aşa cum este prevăzut de art. 8 din Convenţie, întrucât prin efectul confiscării apartamentului lor au fost privaţi de domiciliu în România. În fine, ei se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea de circulaţie, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, confiscarea fiind motivată de refuzul lor de a se întoarce în România.4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cererea [art. 27 alin. 1 din Convenţie] a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din regulament.6. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1 din regulament).7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei8. Reclamanţii sunt născuţi în anul 1930, respectiv în anul 1934, şi îşi au domiciliul în Viena, Austria.9. La data de 18 februarie 1975, în urma unui contract de schimb încheiat între BTD şi BC, reclamanţii au devenit proprietarii unui apartament cu 5 camere şi al terenului aferent, situate în Bucureşti.10. La data de 9 august 1988, statul a confiscat imobilul reclamanţilor în baza Decretului nr. 223/1974 care prevedea confiscarea bunurilor aparţinând persoanelor care, plecate fiind în străinătate, nu se întorceau în România în termenele prevăzute.A. Prima acţiune în revendicare11. În anul 1992, reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare îndreptată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a întreprinderii C., care administra imobilele aparţinând statului. În faţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti ei au arătat că sunt proprietari ai unui apartament situat în Bucureşti, care fusese confiscat în baza Decretului nr. 223/1974, cu motivarea că în anul 1987, după un sejur în străinătate, ei nu se mai întorseseră în România, cu toate că viza lor de ieşire din ţară expirase. Ei au susţinut că Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cazul lor, deoarece ei nu refuzaseră să se întoarcă în România, ci primul reclamant lucra din anul 1972 în Viena, în calitate de funcţionar al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică. După ce a admis o cerere de intervenţie a unui locatar al apartamentului, C.F., prin Sentinţa din 25 mai 1993, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Instanţa a considerat că Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat în mod legal, avându-se în vedere că, deşi viza lor de ieşire din ţară expirase la 31 ianuarie 1987, reclamanţii nu se întorseseră în România pentru a îndrepta această situaţie.12. La o dată neprecizată reclamanţii au introdus apel la Tribunalul Bucureşti.Prin Decizia din 18 ianuarie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat Sentinţa din 25 mai 1993 şi a admis acţiunea reclamanţilor. Instanţa a constatat că, în virtutea convenţiei privind înfiinţarea Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică, ratificată de România, funcţionarii acestei instituţii nu erau obligaţi să deţină o viză de ieşire din ţară, dat fiind statutul lor de funcţionari ai Naţiunilor Unite. În plus, instanţa a apreciat că Decretul nr. 223/1974 este contrar art. 36 din Constituţia română din anul 1965, în vigoare la acel moment, precum şi art. 480 şi 481 din Codul civil, care protejează dreptul de proprietate. Prin urmare, tribunalul a constatat ilegalitatea confiscării apartamentului reclamanţilor şi a dispus autorităţilor să restituie apartamentul.13. Prin Decizia din 17 iunie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat recursul introdus de C.F. Astfel, Decizia din 18 ianuarie 1994 a Tribunalului Bucureşti a devenit definitivă.B. Recursul în anulare14. La o dată neprecizată, procurorul general al României a promovat la C.S.J. un recurs în anulare, pe motiv că judecătorii şi-au depăşit competenţele atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 223/1974.15. Prin Decizia din 1 octombrie 1996 C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotărârile din 25 mai 1993, 18 ianuarie 1994 şi 17 iunie 1994 şi a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. C.S.J. a constatat că apartamentul revendicat a devenit proprietatea statului în aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974. Instanţa a apreciat că instanţele nu sunt competente să examineze aspectul referitor la conformitatea acestui decret cu Constituţia din anul 1965, o asemenea atribuţie aparţinând doar puterii legislative.C. Acţiunea în restituire în temeiul Legii nr. 112/199516. La data de 1 noiembrie 1996 apartamentul litigios a format obiectul unui contract de vânzare-cumpărare între stat şi locatarul C.F.17. La o dată neprecizată reclamanţii au depus o acţiune în restituire la Comisia administrativă de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare Comisia administrativă) din Bucureşti.18. Prin Decizia administrativă din 22 noiembrie 1999 Comisia administrativă a acordat reclamanţilor o despăgubire pentru bunul lor.19. Reclamanţii au contestat această decizie în faţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, cu motivarea că ei au solicitat restituirea în natură a imobilului, nu despăgubiri. Ei au solicitat şi anularea contratului de vânzare-cumpărare.În şedinţa din 28 iunie 2000 reprezentantul Primăriei Municipiului Bucureşti a ridicat excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare.20. Prin Sentinţa din 28 iunie 2000 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis parţial contestaţia reclamanţilor. Astfel, ea a dispus anularea Deciziei Comisiei administrative din 22 noiembrie 1999, a admis excepţia şi a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa a apreciat că titlul de proprietate al statului este nul, întrucât încalcă Constituţia şi tratatele internaţionale în vigoare la data confiscării imobilului. În consecinţă, ea a apreciat că statul nu are titlu valabil şi că nu puteau fi acordate despăgubiri de către Comisia administrativă, deoarece Legea nr. 112/1995 nu privea decât imobilele preluate de stat cu titlu valabil.21. Primăria Municipiului Bucureşti a declarat apel împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 27 noiembrie 2000 Tribunalul Bucureşti a respins apelul ca neîntemeiat.22. Prin Decizia din 29 martie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins pentru acelaşi motiv recursul introdus de Primăria Municipiului Bucureşti.Astfel, Decizia din 22 noiembrie 1999 a Comisiei administrative a rămas fără efect juridic.D. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/200123. Conform informaţiilor furnizate de Guvern, la o dată neprecizată reclamanţii au introdus o cerere de restituire a bunului la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Conform Guvernului, această cerere nu a fost încă soluţionată.II. Dreptul şi practica interne aplicabile24. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României (nr. 32.260/96, paragrafele 31-33, 40-44 CEDO 1999-VII) şi în Hotărârea Surpăceanu împotriva României (nr. 28.342/95 paragraful 31, nepublicată).25. Articolul 30 din Legea nr. 58/1974 (Legea privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale) prevede următoarele:"Art. 30. – Dobândirea terenurilor (…) se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului (…)."26. Dispoziţiile pertinente din Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri prevăd următoarele:" Art. 1. – În Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară.Art. 2. – Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat (…)Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară trec fără plată în proprietatea statului (…)."ÎN DREPTI. Asupra admisibilităţiiA. Asupra excepţiilor de incompatibilitate ratione temporis27. În opinia reclamanţilor confiscarea apartamentului în temeiul Decretului nr. 223/1974, motivată de emigrarea lor în Austria, le-a afectat libertatea de circulaţie, prevăzută de art. 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, şi viaţa lor privată, în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie, întrucât au rămas fără domiciliu în România.28. În opinia Guvernului faptele de care se plâng reclamanţii s-au petrecut în anul 1987, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. El arată că aceste fapte nu pot constitui o încălcare continuă a acestor dispoziţii ale Convenţiei, deoarece, pe de o parte, reclamanţii au redobândit imobilul în luna iunie 1994, înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, iar, pe de altă parte, limitările aduse libertăţii lor de circulaţie au luat sfârşit în anul 1990.29. Reclamanţii nu au prezentat observaţii referitor la acest aspect.30. Curtea observă că reclamanţii se plâng de faptul că această confiscare a condus la încălcarea dreptului lor la libera circulaţie şi la respectarea domiciliului. Ea aminteşte că România a ratificat Convenţia la data de 20 iunie 1994, în timp ce confiscarea a avut loc în anul 1987.Ca atare, aceste capete de cerere ale reclamanţilor nu intră în competenţa ratione temporis a Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Oprescu împotriva României, Cererea nr. 36.039/97, 14 ianuarie 2003, paragraful 36).31. În consecinţă, Curtea admite excepţia ridicată de Guvern şi respinge această parte a cererii, conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.B. Asupra caracterului în mod vădit neîntemeiat al cererii32. Curtea constată că restul cererii nu este în mod vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea constată, de altfel, că cererea nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinţă, ea este declarată admisibilă pentru rest.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie33. Conform susţinerilor reclamanţilor, decizia C.S.J. a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede că:Articolul 6"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."34. În memoriul lor, reclamanţii arată că refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului de acces la justiţie garantat de Constituţia României şi de Codul civil român. În plus, ei sunt de părere că afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia reclamanţii nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenţă a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei.35. Guvernul admite că reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie şi este de părere că jurisprudenţa creată ca urmare a cauzei Brumărescu împotriva României, mai sus menţionată, este aplicabilă în speţă. El adaugă că la momentul actual reclamanţii se bucură de acces la justiţie.36. În consecinţă, Curtea trebuie să verifice dacă Decizia din 1 octombrie 1996 a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.37. Curtea reaminteşte că în cauza Brumărescu împotriva României, anterior citată (paragrafele 61-62), a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, cu motivarea că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este contrară principiului securităţii raporturilor juridice. Ea a mai arătat că refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona litigii privind, ca în cazul de faţă, o acţiune în revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.38. Curtea consideră că nu există elemente în speţă care să distingă prezenta cauză de cauza Brumărescu împotriva României, citată anterior.Prin urmare, Curtea apreciază că aplicând astfel prevederile art. 33 din Codul de procedură civilă, aşa cum era redactat la momentul faptelor, C.S.J. a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin acestea, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.39. În plus, excluderea de către C.S.J. a acţiunii în revendicare a reclamanţilor din competenţa instanţelor este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.40. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest două aspecte.III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie41. Reclamanţii consideră că decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform căruia:Articolul 1"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."42. Reclamanţii consideră că decizia C.S.J., prin care s-a hotărât că imobilul în litigiu aparţine statului şi prin care s-a anulat Hotărârea definitivă din 18 ianuarie 1994, a constituit o privare de bunul lor, care nu a fost făcută pentru o cauză de utilitate publică.43. Guvernul recunoaşte că sub acest aspect jurisprudenţa creată ca urmare a cauzei Brumărescu împotriva României, citată anterior, este aplicabilă în cazul de faţă.44. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă şi arată că dreptul astfel recunoscut nu avea un caracter revocabil. De altfel, reclamanţii s-au putut bucura de bunul lor, în calitate de proprietar legitim, din 17 iunie 1994 până în 1 octombrie 1996 (a se vedea paragrafele 13 şi 15 de mai sus).Reclamanţii aveau, deci, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, citată anterior, paragraful 70).45. Curtea subliniază apoi că decizia C.S.J. a anulat o hotărâre definitivă şi a stabilit că statul este proprietarul legitim al bunului. Ea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin similară celei a reclamantului din cauza Brumărescu împotriva României. Curtea apreciază, deci, că decizia C.S.J. a avut ca efect privarea domnului Ioan Todorescu şi a doamnei Letiţia Todorescu de bunul lor, în sensul tezei a doua din primul alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, citată anterior, paragrafele 73-74). Or, nici o justificare nu a fost furnizată de Guvern pentru situaţia astfel creată.În plus, Curtea arată că reclamanţii sunt lipsiţi de bunul lor de mai bine de 6 ani, fără a fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi că eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost până în prezent fără rezultat.46. În aceste condiţii, admiţând chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a fost justificată de o cauză de interes public, Curtea apreciază că echilibrul dintre interesul general al comunităţii şi necesitatea protejării drepturilor omului a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi încă mai suportă o sarcină specială şi exorbitantă.47. Prin urmare, a existat şi continuă să existe o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie48. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:Articolul 41"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciul material49. Reclamanţii solicită restituirea în natură a bunului litigios (un apartament şi 40% din terenul aferent). Ei solicită, de asemenea, 105.000 dolari americani (USD) sau 88.577 euro (EUR) pentru privarea de proprietate care a durat 15 ani (adică chiriile neîncasate), pentru confiscarea bunurilor mobile şi pentru prejudiciul moral suferit.50. În ceea ce priveşte terenul aferent, Guvernul consideră că în urma încheierii contractului de schimb (a se vedea paragraful 9 de mai sus), în temeiul Legii nr. 58/1974, statul a devenit proprietarul acestuia. Astfel, reclamanţii nu aveau decât un drept de folosinţă în privinţa terenului.Referitor la valoarea apartamentului, Guvernul este de părere că suma de 38.633 USD (ca urmare a expertizei furnizate de Guvern în faţa Curţii) ar putea fi acordată în cazul în care reclamanţii nu obţin restituirea bunului. În opinia sa, Convenţia nu prevede despăgubiri pentru valoarea de piaţă integrală a bunului.În fine, în ceea ce priveşte cererea referitoare la contravaloarea chiriilor neîncasate, Guvernul face trimitere la cauza Brumărescu împotriva României, citată anterior, şi arată că încălcarea dreptului de proprietate s-a datorat hotărârii C.S.J., iar nu unui eveniment anterior. Astfel, conform Guvernului, data de la care reclamanţii pot solicita despăgubiri pentru chirie este 1 octombrie 1996. În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor, Guvernul face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, în vigoare la acea dată. Pentru perioada scursă între anii 1996 şi 2002 Guvernul este de părere că valoarea chiriilor este de 2.344 USD sau 1.977 EUR.Referitor la bunurile mobile confiscate în anul 1987, Guvernul arată că privarea de proprietate se analizează în raport cu decizia C.S.J şi nu cu un moment anterior, ca atare nu intră în competenţa ratione temporis a Curţii.51. Curtea este de părere că, în circumstanţele cauzei, restituirea bunului litigios, astfel cum a fost dispusă prin Decizia definitivă a Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, i-ar plasa pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, citat anterior, nu ar fi fost încălcate.52. În cazul în care restituirea nu are loc, Curtea hotărăşte că statul trebuie să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunului.53. Luând în considerare informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la piaţa imobiliară locală, Curtea estimează că valoarea actuală a apartamentului este de 50.000 EUR.54. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate acorda nici o sumă cu acest titlu, având în vedere că ea a dispus, ca reparaţie, în temeiul art. 41 din Convenţie, restituirea bunului, dar ea va putea ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamanţi cu ocazia acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Popa împotriva României nr. 31.172/96, paragraful 55).55. Referitor la daunele pretinse de reclamanţi ca urmare a pierderii bunurilor lor mobile ce se aflau în imobil la data confiscării, Curtea observă că nu a fost sesizată cu un asemenea capăt de cerere. Ca atare, Curtea nu poate acorda satisfacţie echitabilă sub acest aspect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Grigore împotriva României nr. 31.736/96, 11 februarie 2003, paragraful 39).B. Prejudiciul moral56. Reclamanţii solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinţei provocate de C.S.J., prin privarea de bunul lor a doua oară, după ce reuşiseră în anul 1994 să pună capăt încălcării de către autorităţile comuniste a dreptului lor. Aşa cum rezultă din observaţiile complementare transmise de reclamanţi la data de 27 mai 2002, această reparaţie este inclusă în suma de 105.000 USD solicitată de ei.57. Guvernul nu a transmis observaţii sub acest aspect.58. Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.C. Majorări de întârziere59. Curtea consideră adecvată bazarea valorii majorărilor de întârziere pe valoarea dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:1. Admite excepţiile ratione temporis ale Guvernului, referitoare la capetele de cerere întemeiate pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie şi pe art. 8 din Convenţie, şi declară aceste capete de cerere inadmisibile;2. Declară cererea admisibilă pentru rest;3. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza absenţei unui proces echitabil;4. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza refuzului dreptului de acces la justiţie;5. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;6. Hotărăşte că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul litigios, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;7. Hotărăşte că, în cazul în care restituirea nu va avea loc, statul pârât va plăti reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 50.000 EUR pentru prejudiciul material;8. Hotărăşte că statul pârât va plăti reclamanţilor, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, 5.000 EUR pentru prejudiciul moral;9. Hotărăşte că aceste sume urmează să fie plătite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;10. Hotărăşte că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele menţionate la pct. 7 şi 8 vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile pe parcursul acestei perioade, majorată cu 3 puncte procentuale;11. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 30 septembrie 2003, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.T. L. Early,grefier adjunctJ.-P. Costa,preşedinte_________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește