HOTĂRÂRE din 3 mai 2011

definitivă la 3 august 2011, în Cauza Sipoş împotriva României



Strasbourg(Cererea nr. 26.125/04)Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Sipoş împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 5 aprilie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 26.125/03 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Sipoş (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 24 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de Antonie Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 16 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile art. 29 paragraful 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cererii vor fi examinate împreună de camera căreia îi fusese repartizată cererea.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta s-a născut în 1949 şi locuieşte în Bucureşti. Aceasta este jurnalistă, scriitoare şi traducătoare.5. Reclamanta a fost angajată realizatoare de emisiuni la Societatea Română de Televiziune (SRTV). Din octombrie 2001, a primit sarcina de a realiza şi a prezenta o emisiune culturală intitulată "Eveniment", difuzată pe canalul public naţional România 1.6. La data de 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris de către directorul canalului naţional că nu va mai prezenta emisiunea sus-menţionată şi că a fost înlocuită de un membru din echipa ei. La 20 decembrie 2002, reclamanta a depus la preşedintele-director general al canalului o contestaţie a deciziei adoptate împotriva sa şi a solicitat o întrevedere pe această temă. Nu s-a dat curs cererii sale.7. În lipsa unei explicaţii privind înlocuirea sa şi a unui răspuns la contestaţia sa, reclamanta a făcut mai multe declaraţii presei, făcând aluzie, în special, la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice.8. La data de 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă, care a fost preluat de 6 jurnale naţionale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum şi o motivare a înlocuirii reclamantei din funcţia de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audienţă. Urmau mai multe comentarii asupra situaţiei, cele contestate de reclamantă precizând următoarele:"Regretăm că Mariana Sipoş, al cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoţionale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulărilor politice.De altfel, chiar în cadrul instituţiei a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern şi având relaţii conflictuale cu colegii săi. (…)În mod normal, dacă doamna Sipoş ar fi dorit să susţină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluţie amiabilă la conflict făcând apel la superiorii săi ierarhici.Potrivit regulamentului intern al SRTV, exprimarea în public, prin orice mijloc mediatic, a unei opinii critice la adresa serviciului public de televiziune fără a folosi în prealabil drepturile care sunt garantate la nivel ierarhic constituie o faptă disciplinară şi poate conduce la concedierea angajatului în cauză.Deşi conducerea instituţiei ar fi putut pune în aplicare această dispoziţie, aceasta a dat dovadă de înţelegere şi a ţinut seama de situaţia delicată în care se află doamna Sipoş, renunţând la a urma această cale.Rămâne de văzut dacă acest comportament se va dovedi greşit în viitor (…)."9. La data de 30 ianuarie 2003, Comisia de etică şi arbitraj din cadrul SRTV l-a informat pe N.V., directorul general al SRTV, că reclamanta nu respectase statutul de jurnalist al SRTV, încălcând regulamentul şi organizarea instituţiei menţionate. Comisia de etică a considerat că decizia de înlocuire a reclamantei nu constituia un act de cenzură şi că dreptul la exprimare al acesteia nu a fost încălcat.10. Prin scrisoarea din 12 februarie 2003, redacţia în care reclamanta îşi desfăşura activitatea a propus serviciului juridic al SRTV sancţionarea reclamantei prin retrogradarea în funcţia de redactor pe o perioadă de 3 luni. Niciun element aflat la dosar nu indică faptul că reclamanta a fost retrogradată.11. La 20 martie 2003, reclamanta a depus la Judecătoria Sector 1 din Bucureşti o plângere penală împotriva lui N.V. şi a C.D.I., coordonatoarea biroului de presă din SRTV, acuzându-i pe amândoi de insultă şi calomnie.12. Aceasta se plângea că respectivul comunicat de presă conţinea afirmaţii false care aduceau atingere onoarei sale, reputaţiei sale profesionale şi dreptului său la imagine în calitate de jurnalistă, scriitoare şi traducătoare. Astfel, în opinia sa, faptul că a fost prezentată opiniei publice ca victimă a unor manipulări politice constituia o calomnie de natură să aducă atingere prestigiului său profesional în cadrul serviciului public de televiziune, a cărui independenţă era prevăzută prin lege. Aceasta a mai arătat că expresia "stării sale emoţionale marcate de probleme de familie cunoscute" insinua că avea probleme în viaţa privată, iar faptul că i s-a atribuit un "discernământ alterat" era o insultă şi prejudicia imaginea sa de persoană publică. Aceasta a mai adăugat că afirmaţia conform căreia era o "angajată cu probleme" aducea o gravă atingere bunei desfăşurări a activităţii sale în cadrul SRTV.13. Potrivit reclamantei, persoanele pe care le acuza de insultă şi calomnie încălcaseră art. 8 din Convenţie, precum şi dispoziţiile din statutul jurnaliştilor de televiziune, care garantau dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.14. Partea interesată s-a constituit parte civilă şi a solicitat 500 de milioane de lei cu titlu de daune morale. În acest sens, partea respectivă a subliniat că publicarea expresiilor menţionate anterior în jurnalele difuzate la scară naţională, precum şi la nivel internaţional prin intermediul site-urilor lor de internet era de natură să îi cauzeze prejudicii grave la nivel naţional, dar şi internaţional, unde era cunoscută ca jurnalistă şi scriitoare.15. Instanţa i-a audiat pe N.V. şi pe reclamantă. La 12 iunie 2003, N.V. a precizat că îşi asuma conţinutul comunicatului de presă, care nu era, în opinia sa, de natură să aducă atingere reputaţiei şi demnităţii reclamantei, ci constituia o reacţie necesară la afirmaţiile sale, conform cărora televiziunea cenzurase anumite emisiuni. Acesta a mai precizat că reclamanta suferea de o depresie, că lua medicamente pentru vindecare şi că era posibil ca expresia "discernământ alterat" să le fi fost inspirată autorilor comunicatului de presă chiar de către afirmaţiile părţii civile.16. Prin Hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe N.V. şi C.D.I. pe motiv că nu acţionaseră cu intenţia de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru a exprima poziţia oficială a SRTV în privinţa acuzaţiilor de cenzură proferate de persoana în cauză. Instanţa, reţinând că în speţă nu se întruniseră condiţiile răspunderii civile delictuale, a respins cererea de despăgubire.17. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul Bucureşti, care, apreciind că N.V. şi C.D.I. nu acţionaseră cu rea-credinţă, l-a respins prin Hotărârea definitivă din 3 decembrie 2003. În părţile relevante din hotărâre se precizează următoarele:"(…) La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă, conţinând expresii defăimătoare la adresa părţii civile, care a fost difuzat integral în mai multe jurnale.Din analiza probelor, rezultă că acest conflict dintre [reclamantă] şi reprezentanţii canalului naţional a fost cauzat de comportamentul [reclamantei], în calitatea sa de realizatoare a emisiunii culturale «Eveniment», care timp de o săptămână nu a predat casetele video conţinând emisiunile realizate, încălcând astfel regulamentul Comisiei de etică şi arbitraj din cadrul canalului public.Conţinutul comunicatului de presă care face obiectul plângerii penale nu conţine elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi calomnie pretins a fi comise de inculpaţi.Lipsa intenţiei directe a inculpaţilor rezultă din atitudinea acestora, care nu au acţionat cu rea-credinţă, ci cu intenţia de a exprima o poziţie oficială a canalului public în raport cu acuzaţiile formulate împotriva acestuia (…)."II. Dreptul şi practica interne relevante18. Dispoziţiile relevante din Codul penal român în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, precum şi modificările legislative ulterioare sunt descrise în Hotărârea Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 16-19, CEDO 2007-… (extrase).19. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal privind insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie20. Reclamanta susţine că autorităţile interne nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive pentru apărarea dreptului său la respectarea reputaţiei sale şi a vieţii private împotriva afirmaţiilor cuprinse în comunicatul de presă din 20 ianuarie 2003, astfel cum decurg din art. 8 din Convenţie, formulat astfel:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora."A. Cu privire la admisibilitate21. Fără a invoca expres o excepţie de tardivitate, Guvernul solicită precizări referitoare la data introducerii cererii, dat fiind că formularul cererii a fost primit la Curte la 13 septembrie 2004, în timp ce decizia internă definitivă datează din 3 decembrie 2003.22. Curtea constată că scrisoarea prin care a fost formulată cererea a fost întocmită de reclamantă la 21 mai 2004, pusă la poştă la 24 mai 2004 şi primită de Grefa Curţii la 27 mai 2004.23. Aceasta aminteşte că data introducerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar şi în mod sumar, capetele de cerere pe care intenţionează să le formuleze [a se vedea, de exemplu, Gaillard împotriva Franţei (dec.), nr. 47.337/99, şi Arslan împotriva Turciei (dec.), nr. 36.747/02, CEDO 2002-X (extrase)]. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că data introducerii cererii este, cel târziu, data la care scrisoarea a fost pusă la poştă şi ajunge la concluzia că aceasta a fost introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 paragraful 1 din Convenţie.24. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cererea trebuie declarată, aşadar, admisibilă.B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilor25. Reclamanta consideră că reacţia conducerii televiziunii naţionale nu era nici necesară, nici oportună, dovedindu-se complet disproporţionată şi fără justificare legitimă.26. Guvernul subliniază mai întâi că respectivul comunicat de presă a fost preluat în totalitate de mijloacele media şi că acestea din urmă l-au prezentat fără a-i adăuga reflecţii sau comentarii. Guvernul consideră că este important să repună afirmaţiile în litigiu în contextul lor şi să se observe că era vorba exclusiv de o reacţie la afirmaţiile reclamantei, care denunţa reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice. În opinia Guvernului, părţile au ales să supună litigiul lor de muncă dezbaterii publice.27. În continuare, Guvernul consideră că în comunicat nu sar putea evidenţia nicio intenţie de calomnie, în măsura în care judecăţile de valoare incluse în document nu vizau decât fapte cu caracter general şi nedeterminat. Guvernul afirmă că o eventuală sancţiune civilă pronunţată de instanţele interne împotriva persoanelor denunţate de reclamantă s-ar fi putut interpreta drept o încălcare a art. 10 din Convenţie în esenţă.28. În fine, Guvernul consideră că prezenta cauză diferă de Cauza Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, 14 octombrie 2008, şi că prezintă asemănări cu Cauza Pipi împotriva Turciei [(dec.), nr. 4.020/03, 12 mai 2009], în care Curtea concluzionase că instanţele interne nu depăşiseră marja de apreciere relativizând ponderea dreptului la protecţia vieţii private a reclamantului, menţinând echilibrul intereselor concurente ale mediei în litigiu, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie. Guvernul a concluzionat că reclamanta avea la dispoziţia sa căi legale disponibile şi eficace pentru a susţine capetele sale de cerere întemeiate pe nerespectarea dreptului la protecţia reputaţiei sale şi că autorităţile interne şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive în materie.2. Aprecierea Curţii29. Curtea aminteşte, cu titlu introductiv, că, deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în cele două cazuri, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12.556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).30. În prezenta cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a menţinut un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, aspect ce ţine de dreptul la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată de art. 10 (Petrina, citată anterior, paragraful 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 70, CEDO 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, paragraful 39).31. În speţă, Curtea observă în primul rând că nu se contestă faptul că cei din conducerea SRTV adresaseră comunicatul de presă jurnalelor pentru a răspunde la afirmaţiile prin care reclamanta denunţa reinstituirea cenzurii. Deşi ţine seama de loialitatea pe care reclamanta trebuia să o aibă faţă de angajator, Curtea consideră că afirmaţiile imputate acesteia pot fi considerate ca intrând de asemenea sub incidenţa protecţiei art. 10 din Convenţie şi că, în consecinţă, trebuie introduse în această calitate în balanţa intereselor aflate în joc.32. Curtea reţine, în continuare, că reacţia conducerii SRTV nu a fost spontană: nu erau discuţii ţinute în direct şi greu de retractat (a se vedea, a contrario, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39.293/98, paragraful 46, 29 februarie 2000), ci un comunicat de presă întocmit de un departament specializat din televiziunea publică română.33. Curtea observă în acest sens că afirmaţiile în litigiu conţineau afirmaţii care puneau în discuţie în mod direct discernământul reclamantei pe care o considerau victima unor manipulări politice. Se făcea totodată referire la problemele de familie ale reclamantei, precum şi la relaţiile conflictuale pe care le-ar fi creat la locul său de muncă. De altfel, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti a admis că acel comunicat de presă din 20 ianuarie 2003 conţinea expresii defăimătoare la adresa reclamantei (supra, paragraful 17).34. În aceste împrejurări, Curtea consideră că trebuie să se orienteze spre o examinare minuţioasă a conţinutului comunicatului de presă şi în special a afirmaţiilor referitoare la viaţa privată şi la reputaţia reclamantei.35. În acest sens, Curtea observă că acel comunicat de presă a repus în context declaraţiile părţii interesate, scoţând la iveală litigiul de muncă subsecvent, elaborând astfel o prezentare a faptelor relevante pentru a se putea contura o apărare împotriva afirmaţiilor reclamantei. Totuşi, Curtea ia act de faptul că respectivul comunicat nu se limita la prezentarea menţionată sau la explicaţii pur factuale, ci conţinea şi afirmaţii referitoare tocmai la manipulările politice cărora le-ar fi căzut victimă reclamanta, precum şi la starea sa emoţională, marcată printre altele de probleme de familie care i-au cauzat dificultăţi în raporturile sale de muncă.36. Curtea consideră că în această privinţă aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca victimă a unor manipulări politice sunt lipsite de orice temei factual dovedit, în măsura în care nu exista niciun indiciu că persoana în cauză ar fi acţionat sub influenţa vreunui interes partizan. Fiind vorba despre consideraţii privind starea emoţională a reclamantei, Curtea observă că acestea se bazau pe aspecte din viaţa privată a reclamantei, a căror divulgare nu pare necesară, având în vedere consideraţiile de mai sus (supra, paragrafele 33 şi 34).37. În plus, Curtea consideră că aprecierea privind discernământul reclamantei nu poate fi considerată ca aducând un element indispensabil poziţiei SRTV, aşa cum a fost exprimată prin comunicatul de presă, în măsura în care aceasta se baza pe elemente ale vieţii private ale reclamantei cunoscute de conducerea SRTV (supra, paragraful 15).38. Curtea consideră că în acest tip de cauze, având în vedere "efectul disuasiv" pe care l-ar putea avea o sancţiune penală, chiar şi uşoară, o procedură civilă ar fi fost mai potrivită [Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33.348/96, pct. 114 şi 115, CEDO 2004-XI]. Totuşi, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie.39. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputaţia sa şi la respectarea vieţii sale private şi, în consecinţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie40. Art. 41 din Convenţie prevede:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu41. Reclamanta solicită 12.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit în urma confirmării de către instanţele interne a afirmaţiilor făcute în comunicatul de presă al SRTV.42. Guvernul consideră că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi suma solicitată cu acest titlu nu a fost dovedită şi că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral pretins de reclamantă. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este excesivă şi face trimitere la cauzele în care, în situaţii similare, Curtea a acordat sume între 1.500 şi 3.000 EUR.43. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că reclamanta a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral, pe care simpla constatare a încălcării nu ar reuşi să îl repare. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantei, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 3.000 EUR cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată44. Reclamanta nu solicită restituirea cheltuielilor de judecată.C. Dobânzi moratorii45. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să fie calculată în baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicate de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.Pentru aceste motive,CURTEA1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;3. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni din momentul în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, care se convertesc în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii; … b) că, de la data expirării termenului menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, şi majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 mai 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinte,Santiago Quesada,grefierÎn conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexează la prezenta hotărâre opinia separată a judecătorului Myjer.Opinia separată a judecătorului Myjer(traducere)Deşi am o oarecare simpatie pentru raţionamentul urmat de majoritate şi soluţia pe care a dat-o în această cauză, eu am votat pentru neîncălcare.Potrivit viziunii mele asupra cauzei, reclamanta – care la vremea respectivă era angajată la Societatea Română de Televiziune (SRTV) şi era prezentatoarea unei emisiuni culturale la canalul public România 1 – a fost informată că nu mai era autorizată să prezinte emisiunea respectivă şi că urma să fie înlocuită de un coleg. Decizia era aparent legată de faptul că nu predase, timp de o săptămână, casetele video care conţineau emisiunile realizate. După înlocuirea sa, aceasta s-a plâns preşedintelui-director general al canalului. În absenţa unei reacţii din partea acestuia din urmă, aceasta nu a respectat procedura internă care îi interzicea exprimarea în public, prin orice mijloc mediatic, a unei opinii critice la adresa serviciului public de televiziune fără a folosi în prealabil drepturile care sunt garantate la nivel ierarhic şi a dat unele declaraţii presei, făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice. Deşi Curtea nu a fost informată în detaliu asupra termenilor folosiţi de reclamantă, însuşi faptul că, în calitate de angajată, a acuzat public SRTV de reinstituirea cenzurii nu era o afirmaţie neglijabilă, mai ales dacă se ţine seama de contextul istoric deosebit al României. SRTV a reacţionat prin publicarea comunicatului de presă reiterat la paragraful 8 din hotărâre, în care societatea nu se limitează la a răspunde în mod neutru la afirmaţiile reclamantei, ci face referire şi la starea emoţională a acesteia şi chiar la eventuale manipulări politice.În aceste condiţii, reclamanta a deschis o procedură penală pentru insultă şi calomnie, care s-a încheiat cu achitare: "conţinutul comunicatului de presă care face obiectul plângerii penale nu conţine elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi calomnie pretins a fi comise de inculpaţi".Apoi, reclamanta a depus o cerere la Curte pentru a reclama o încălcare a art. 8 din Convenţie.Este evident că prin Convenţie nu se garantează nici dreptul la "răzbunare privată", nici actio popularis [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47.287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. În cazul în care un justiţiabil alege calea justiţiei penale, este posibil oricum – având în vedere cerinţele specifice ale dreptului penal – ca rezultatul final să fie o achitare. În ceea ce mă priveşte, consider că un justiţiabil care deschide o procedură penală pentru insultă şi calomnie (cu constituirea părţii civile în scop punitiv şi/sau în despăgubire), pentru a fi informat ulterior despre o achitare definitivă, trebuie fie să se oprească acolo, fie să încerce să urmeze calea ordinară a procedurii civile, chiar şi pentru a obţine doar o despăgubire simbolică sau pentru a-şi apăra reputaţia.Or, această posibilitate există în România.Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele:Articolul 998"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."Articolul 999"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."Această abordare este de asemenea conformă cu dreptul internaţional relevant (a se vedea Artun şi Guvener împotriva Turciei, nr. 75.510/01, pct. 16, 26 iunie 2007, şi Otegi Mondragon împotriva Spaniei, nr. 2.034/07, pct. 16, 30, 15 martie 2011), precum şi Rezoluţia 1.577(2007) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată "spre o depenalizare a calomniei".Deşi raţionamentul majorităţii judecătorilor, prezentat la paragraful 38 din hotărâre, arată clar că şi aceştia se gândeau că ar fi putut fi mai indicat să urmeze calea civilă, constatarea finală a încălcării art. 8, bazată pe lipsa condamnării penale, nu acordă o pondere suficientă faptului că reclamanta încă mai avea la dispoziţie calea civilă.În această privinţă, s-ar putea concluziona chiar că reclamanta nu epuizase căile de atac interne.–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește