HOTĂRÂRE din 29 iunie 2006

în Cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României



(Cererea nr. 5.691/03)StrasbourgÎn Cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B. M. Zupancic, preşedinte, I. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David ThÎr Bjţrgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iunie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5.691/03) îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Laurenţiu Togănel şi doamna Ana Grădinaru (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl V. Gorea, avocat din Târgu-Mureş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.3. Cererea a fost atribuită Secţiei a III-a a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, el a decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).ÎN FAPT1. Circumstanţele cauzei6. Reclamanţii sunt cetăţeni români şi locuiesc în Târgu mureş.7. În anul 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, compus dintr-o casă cu două apartamente şi terenul aferent. Acest bun aparţinea tatălui reclamantului.8. La data de 27 mai 1997, societatea "U", administratoarea bunurilor imobile ale statului, le-a vândut lui C.G. şi lui C.E. un apartament alcătuit din două camere (64,26 mp), pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi. La data de 17 noiembrie 1997, aceeaşi societate administratoare le-a vândut lui D.G. şi lui D.M., foşti chiriaşi la stat, restul bunului imobil, adică un apartament compus din două camere (47,37 mp).1. Acţiunea în revendicare împotriva statului9. La data de 15 decembrie 1997, reclamanţii au formulat împotriva Primăriei Constanţa şi a societăţii "U" o acţiune în revendicare având ca obiect imobilul în discuţie. Aceştia au susţinut că bunul fusese naţionalizat din greşeală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece tatăl lor era exceptat de la naţionalizare.10. Prin Sentinţa din 5 martie 1998, Judecătoria Constanţa le-a admis acţiunea, a constatat că bunul fusese naţionalizat din eroare şi a obligat primăria să li-l restituie.11. În urma apelului şi a recursului părţilor pârâte, la 12 octombrie 1998 şi la 6 septembrie 1999, Tribunalul şi Curtea de Apel Constanţa au confirmat sentinţa.2. Acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare12. În paralel, reclamanţii au formulat o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între societatea "U" şi chiriaşii D.G. şi D.M. şi C.G. şi C.E. Ei au susţinut că aceste contracte fuseseră încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995.13. Prin Încheierea de şedinţă din 20 mai 1999, Judecătoria Constanţa a decis să amâne pronunţarea în aşteptarea soluţionării dosarului având ca obiect revendicare.14. La data de 27 ianuarie 2000, instanţa a repus cauza pe rol şi a respins acţiunea reclamanţilor, apreciind că locatarii fuseseră dobânditori de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe.15. Prin Decizia din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis apelul reclamanţilor şi, pe fond, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Instanţa a considerat că statul intrase în posesia bunului "fără titlu" şi că, prin urmare, bunul respectiv nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.16. La data de 11 iunie 2001, în urma recursului părţilor pârâte, Curtea de Apel Constanţa a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa aceleiaşi instanţe.17. La data de 26 ianuarie 2002, Tribunalul Constanţa, reluând motivarea Judecătoriei Constanţa, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.18. În urma recursului reclamanţilor, prin Decizia irevocabilă din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a casat decizia pronunţată în apel şi, admiţând parţial acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea "U" şi chiriaşii C.G. şi C.E. În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu D.G. şi D.M., Curtea de Apel Constanţa a respins cererea reclamantului constatând buna-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului.3. Cererea de restituire în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/200119. La data de 10 august 2001, reclamanţii au depus o cerere de restituire integrală a bunului aflat în litigiu. Cererea lor nu a fost soluţionată.II. Dreptul şi practica internă pertinente20. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie21. Reclamanţii susţin că vânzarea apartamentului către chiriaşii D.G. şi D.M., validată prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 22 noiembrie 2002, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului23. Guvernul consideră că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, deoarece nici titlul lor de proprietate şi nici şansele acestora de a obţine posesia bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamanţilor, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ei ar fi avut mai multe şanse să li se restituie bunul dacă ar fi formulat o nouă acţiune în revendicare. Chiar dacă hotărârea litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională. În fine, Guvernul apreciază că reclamanţii puteau obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.24. Reclamanţii contestă acest argument. Ei consideră că bunul lor a devenit în mod ilegal proprietatea statului şi că terţii cumpărători nu au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractelor respective. Totodată, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu D.G. şi D.M. ar fi trebuit să fie anulat de instanţele interne.25. Curtea reaminteşte că în Cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59) s-a considerat că vânzarea de către stat terţilor de bună-credinţă a unui bun ce aparţinea altei persoane, chiar dacă s-a produs anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acesteia, însoţită de lipsa totală de despăgubire, constituia o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.26. Mai mult decât atât, în Cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. De asemenea, Curtea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i-l restituie.27. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Similar Cauzei Brumărescu citate mai sus, în cauza de faţă terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în Cauza Străin citată mai sus, reclamanţii au fost, în speţă, recunoscuţi proprietari legitimi, instanţele considerându-le incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.28. Curtea observă că vânzarea bunului reclamanţilor în temeiul Legii nr. 112/1995 îi împiedică să exercite prerogativele dreptului de proprietate al acestora şi că nu le-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi au depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru partea vândută terţilor, reclamanţii nu au primit până în prezent niciun răspuns.29. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la valoarea de circulaţie a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamanţii. Curtea observă că legea menţionată mai sus propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, după cotarea societăţii la bursă.30. Curtea observă că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al societăţii pe acţiuni "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în martie 2006, iar intrarea efectivă la bursă, în decembrie 2006.31. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi că poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că societatea pe acţiuni „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, ea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului compus din două camere (47,37 mp), situat în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, combinată cu lipsa totală de despăgubire, le-a impus acestora o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie32. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu33. Reclamanţii solicită restituirea apartamentului vândut către D.G. şi D.M. sau acordarea sumei de 60.000 euro (EUR) reprezentând valoarea acestuia. Aceştia nu au furnizat niciun raport de expertiză în acest sens. De asemenea, solicită suma de 10.000 EUR cu titlu de daune morale pentru "traumatismele psihice" suferite timp de peste 8 ani.34. Guvernul apreciază că valoarea comercială totală a bunului (inclusiv apartamentul deja restituit reclamanţilor) este de 31.153 EUR, furnizând opinia unui expert imobiliar în acest sens.35. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, potrivit Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o corectare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacă este cazul" demonstrează acest lucru.36. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statuează în materie, se numără daunele materiale, adică pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, şi daunele morale, adică înlăturarea stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (vezi, printre altele, Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).37. Mai mult, atunci când diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [MC] nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).38. Având în vedere particularităţile situaţiei de fapt, Curtea apreciază că restituirea apartamentului compus din două camere (47,37 mp), situat în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, vândut către D.G. şi D.M., aşa cum a fost ea dispusă prin sentinţa definitivă pronunţată la data de 5 martie 1998 de către Judecătoria Constanţa, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.39. În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Cauza Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Cauza Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) citată mai sus, §§ 22 şi 23].40. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de exemplu, din cauza înstrăinării prin vânzare a bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a bunului în momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).41. În speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii care să le fie plătită reclamanţilor, Curtea observă că singurul document care atestă valoarea comercială a bunului este avizul expertului imobiliar angajat de Guvern, care se referă la totalitatea imobilului.42. Ţinând seama de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 14.000 EUR.43. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la încălcări grave ale dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 1.400 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.B. Dobânzi moratorii44. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEAÎN UNANIMITATE1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor apartamentul compus din două camere (47,37 mp), situat în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le plătească reclamanţilor, împreună, în acelaşi termen de 3 luni, 14.000 EUR (paisprezece mii euro) cu titlul de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … 4. hotărăşte ca statul pârât să le plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 1.400 EUR (una mie patru sute euro) cu titlul de daune morale;5. hotărăşte ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;6. hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;7. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește