HOTĂRÂRE din 29 iunie 2006

în Cauza Jujescu împotriva României



(Cererea nr. 12.728/03)StrasbourgÎn cauza Jujescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iunie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12.728/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Rodica Maria Jujescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de domnul I. Ionita şi domnul M.-H. Cuc, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. Cererea a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 § 3 din Convenţie, el a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi fondului cauzei.5. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI6. Reclamanta, doamna Rodica Maria Jujescu, cetăţean român, este născută în anul 1929 şi locuieşte în Bucureşti.7. În anul 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, compus dintr-o casă ce cuprindea mai multe apartamente şi dintr-un teren în suprafaţă de 323 mp. Acest bun îi aparţinea mamei reclamantei.8. La data de 16 decembrie 1996, 31 martie şi, respectiv, 16 decembrie 1997, statul a vândut cele trei apartamente chiriaşilor F.V. (apartamentul nr. 1), B.D. (apartamentul nr. 3) şi I.M. (apartamentul nr. 4).1. Acţiunea în revendicare împotriva statului9. În anul 1997, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicare împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti privind imobilul în discuţie. Ea a arătat că bunul fusese naţionalizat din greşeală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece părinţii săi erau exceptaţi de la operaţiunile de naţionalizare.10. Prin Sentinţa din 22 iunie 1998, instanţa i-a admis cererea, apreciind că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil şi a obligat pârâta să i-l restituie integral. Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.11. La data de 1 septembrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului în litigiu. La data de 7 octombrie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti a pus-o formal pe reclamantă în posesia bunului respectiv.2. Acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare12. În anul 1999, reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi terţii cumpărători, pentru a se constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind cele 3 apartamente menţionate mai sus. Ea a susţinut că aceste contracte fuseseră încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995.13. Prin Sentinţa din 8 martie 1999, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanţa a statuat că F.V., B.D. şi I.M, care cumpăraseră apartamentele înainte de hotărârea definitivă de restituire, erau de bună-credinţă.14. La data de 16 decembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantei, ca nefondat. În urma recursului reclamantei, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârile pronunţate în prima şi în a doua instanţă.3. Acţiunile în revendicare împotriva terţilor cumpărători15. La data de 9 aprilie 2001, reclamanta a formulat împotriva celor 3 cumpărători 3 acţiuni în revendicare separate. În faţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, ea şi-a invocat titlul de proprietate, şi anume Sentinţa definitivă din 22 iunie 1998 pronunţată de aceeaşi instanţă, care avea autoritate de lucru judecat. Ea a arătat că locatarii încheiaseră contractele cu încălcarea Legii nr. 112/1995.a) Apartamentul nr. 1 … 16. Prin Sentinţa din 11 decembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a considerat că titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, în măsura în care el avea o valabilitate neîntreruptă şi în care legalitatea sa era confirmată prin Sentinţa definitivă din 22 iunie 1998, care beneficia de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, titlul lui F.V. era întemeiat pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, care era un "non dominus". În aceste circumstanţe, după compararea celor două titluri, instanţa a statuat că cel al reclamantei era preferabil.17. La data de 18 iunie 2002, în urma apelului formulat de F.V., Tribunalul Municipiului Bucureşti a anulat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată. Instanţa a statuat că F.V. a fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului şi că, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat era un titlu de proprietate veritabil. În fine, instanţa a apreciat că titlul de proprietate al lui F.V. era preferabil. Reclamanta a formulat un recurs împotriva acestei decizii.18. Prin Decizia din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat, reluând motivarea instanţelor inferioare.19. La data de 25 septembrie 2003, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, susţinând că fusese încheiat un contract de vânzare-cumpărare de către cumpărători cu un neproprietar. În fine, procurorul general a reamintit existenţa sentinţei rămase definitivă din 22 iunie 1998, favorabilă reclamantei, şi i-a cerut Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să respecte garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.20. Prin Decizia din 1 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând că cumpărătorii bunului au fost de bună credinţă, a respins cererea procurorului general. În opinia instanţei supreme, buna-credinţă a terţilor cumpărători prevala asupra prevederilor care protejau dreptul de proprietate.b) Apartamentul nr. 3 … 21. La data de 12 septembrie 2001, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei pentru aceleaşi motive ca cele din Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la apartamentul nr. 1.22. În apelul şi recursul părţilor pârâte, prin deciziile din 10 decembrie 2001 şi 8 mai 2002, Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au confirmat această sentinţă. Astfel, reclamantei i-a fost recunoscută a doua oară calitatea de proprietar al apartamentului nr. 3.c) Apartamentul nr. 4 … 23. Prin Sentinţa din 12 septembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a menţionat în sentinţa sa aceleaşi motive ca cele expuse în Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la apartamentul nr. 1.24. La data de 19 decembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de I.M. În urma recursului părţii pârâte, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârile pronunţate în prima şi a doua instanţă. Astfel, reclamantei i s-a recunoscut a doua oară calitatea de proprietar al apartamentului nr. 4.4. Cererea de restituire în conformitate cu Legea nr. 10/200125. Din dosar reiese că, la data de 14 august 2001, reclamanta a depus o cerere de restituire integrală a bunului în litigiu. Prin scrisoarea din 16 august 2001, Primăria Municipiului Bucureşti a informat Agentul Guvernamental despre imposibilitatea de a da curs favorabil cererii reclamantei, datorită lipsei anumitor documente care să ateste dreptul său de proprietate asupra bunului respectiv.II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE26. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).ÎN DREPTI. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 1 DIN PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL LA CONVENŢIE27. Reclamanta susţine că vânzarea către terţi validată prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 1 noiembrie 2002 a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului29. Guvernul consideră că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece nici titlul său de proprietate şi nici şansele de a obţine posesia bunului nu au fost afectate. În opinia Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantei, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamantei. Buna-credinţă a cumpărătorilor, precum şi valabilitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute definitiv de instanţele interne. Chiar dacă hotărârea litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. În plus, instanţele interne au respectat prevederile dreptului intern, în special Legea nr. 10/2001. Guvernul apreciază că, în orice caz, reclamanta putea obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, dar că cererea sa de restituire nu se află în stare de judecată, deoarece mai multe documente care atestă dreptul său de proprietate nu au fost depuse la dosar.30. În fine, Guvernul îi solicită Curţii să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, al cărei obiectiv este accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei participări la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM) „Proprietatea”.31. Reclamanta contestă acest argument. În opinia sa, instanţele interne au recunoscut atât dreptul său de proprietate, cât şi pe cel al terţilor cumpărători asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului său. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a se folosi de bunul său reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.32. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus, ea a considerat că vânzarea de către stat către terţi de bună-credinţă a unui bun ce aparţinea altei persoane, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acesteia, însoţită de lipsa totală a despăgubirii, a constituit o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauza Străin citată mai sus, §§ 39 şi 59).33. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în privinţa chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. De asemenea, Curtea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o decizie definitivă care obliga statul să i-l restituie.34. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Similar cauzei Brumărescu citate mai sus, în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată mai sus, reclamanta a fost, în speţă, recunoscută ca proprietar legitim, instanţele considerându-i incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.35. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru partea vândută terţilor, reclamanta nu a primit nici până astăzi un răspuns.36. Curtea observă că, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamanta. Curtea observă că legea menţionată mai sus propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasament în valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, după cotarea societăţii la bursă.37. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în martie 2006, iar intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006.38. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi că poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, ea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu lipsa totală de despăgubire, i-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE39. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu40. În formularul său de cerere, reclamanta a solicitat restituirea apartamentului nr. 1 sau acordarea sumei de 63.235 EUR, reprezentând valoarea acestuia. De asemenea, ea a solicitat suma de 19.020 EUR corespunzând chiriilor pe care le-ar fi putut încasa între 1 mai 1950 şi 1 martie 2003. În Adresa sa din data de 17 noiembrie 2005, a estimat valoarea de piaţă a bunului său la 250.000 EUR. La data de 18 decembrie 2005, ea a depus un raport de expertiză referitor la acelaşi apartament, care îi estima valoarea la 175.000 EUR. Ea a solicitat 5.000 EUR cu titlu de daune morale pentru neplăcerile ce i-au fost cauzate de frustrarea datorată imposibilităţii de a se folosi de bunul său.41. Guvernul reiterează observaţiile referitoare la posibilitatea reclamantei de a primi o despăgubire. După ce a făcut o scurtă descriere a funcţionării "Proprietatea", Guvernul consideră că trebuie luat în considerare, aşa cum a fost cazul şi în cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO 2004-V), marea putere discreţionară a statului de a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale şi pentru a-şi acorda timpul necesar implementării lor. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, în opinia Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o situaţie excepţională.42. În fine, în cazul în care Curtea ar considera că chestiunile ce ţin de art. 41 din Convenţie se află în stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 87.364 EUR. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu are rost să se acorde o astfel de despăgubire şi face trimitere la cauza Sofletea împotriva României (nr. 48.179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nu poate fi reţinută nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi pretinsul prejudiciu moral.43. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i corecta consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o corectare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea faţă de care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacă este cazul" demonstrează acest lucru.44. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statuează în materie, se numără daunele materiale, adică pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, şi daunele morale, adică reparaţia stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).45. Mai mult, atunci când diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).46. În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, aşa cum a fost ea dispusă prin Sentinţa definitivă pronunţată la data de 22 iunie 1998 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, ar repune-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să-i plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.47. În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) citată mai sus, §§ 22 şi 23].48. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 din lege).49. În speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii care să-i fie plătită reclamantei, Curtea observă că aceasta a depus la dosar o expertiză care ajunge la o valoare de piaţă de 175.000 EUR. Guvernul furnizează opinia unui expert imobiliar asupra expertizei depuse de reclamantă. Din punctul acestuia de vedere, valoarea comercială a bunului ar fi de 87.636 EUR.50. Ţinând seama de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 100.000 EUR.51. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la încălcări grave ale dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.52. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în discuţie (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).B. Cheltuieli de judecată53. În formularul său de cerere, reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura în faţa Curţii. Ea a depus la dosar o factură în valoare de 900 EUR reprezentând onorariile avocaţiale achitate la data de 3 septembrie 2003.54. Guvernul consideră că factura (în limba engleză) eliberată de avocatul reclamantei nu este conformă cu facturileredactate în limba română.55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, Curtea observă că reclamanta a prezentat o notă de onorarii avocaţiale achitată la data de 3 septembrie 2003, notă al cărei cuantum total se ridică la 900 EUR.56. Având în vedere elementele aflate în posesia sa şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 900 EUR şi i-o acordă reclamantei.C. Dobânzi moratorii57. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să-i restituie reclamantei apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 100.000 EUR (una sută mii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … 4. hotărăşte ca statul pârât să-i plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume:a) 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale; … b) 900 EUR (nouă sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată; … 5. hotărăşte ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;6. hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;7. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește