HOTĂRÂRE din 29 iulie 2008

definitivă la 1 decembrie 2008, în Cauza Mitrea împotriva României



(Cererea nr. 26.105/03)În Cauza Mitrea împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iulie 2008,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.105/03) împotriva României introdusă în faţa Curţii conform art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean român, domnul Augustin Mitrea (reclamantul), la data de 11 iulie 2003.2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vasile Florin Fericean, avocat în Baia Mare. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 6 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea privind pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil ca urmare a desfiinţării, într-o cale extraordinară de atac, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, favorabilă acestuia. De asemenea, Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cererii (art. 29 § 3 din Regulamentul Curţii).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în 1934 şi locuieşte la Baia Mare.A. Procedura împotriva societăţii I.W.5. La data de 1 aprilie 2002, Tribunalul Maramureş a obligat societatea I.W., fostul angajator al reclamantului, să îl reîncadreze pe acesta pe postul său şi să îi plătească despăgubiri. Această hotărâre a devenit definitivă.Totuşi, la data de 30 septembrie 2002, aceeaşi instanţă a admis cererea societăţii I.W. şi a anulat decizia din data de 1 aprilie 2002 (contestaţie în anulare). Instanţa a reexaminat cauza şi a respins acţiunea iniţială a reclamantului.Decizia din data de 30 septembrie 2002 a fost redactată la data de 28 octombrie 2002 şi dactilografiată la data de 30 octombrie 2002. În conformitate cu dispoziţiile procedurale, ea nu a fost comunicată părţilor.6. La data de 18 decembrie 2002, reclamantul a solicitat procurorului general să introducă o cerere la Curtea Supremă de Justiţie în vederea casării deciziei din data de 30 septembrie 2002 (recurs în anulare). La data de 20 martie 2003, procurorul general a decis să nu dea curs solicitării reclamantului.B. Procedura împotriva societăţii M.7. Printr-o sentinţă din data de 3 februarie 2000, confirmată printr-o decizie definitivă a Tribunalului Maramureş din data de 18 mai 2000, fostul angajator al reclamantului, o societate numită M., a fost obligat să îi elibereze reclamantului cartea de muncă şi să îi plătească 100.000 lei româneşti vechi (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată.8. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat o cerere adresată Judecătoriei Baia Mare pentru executarea silită a acestei sentinţe. În apărare, societatea M. a susţinut că nu mai deţinea cartea de muncă a reclamantului şi că doar angajatorul cel mai recent (I.W.) era în măsură să elibereze o copie a acesteia.9. La data de 15 februarie 2002 cererea reclamantului a fost respinsă. Instanţa a reţinut, în special, că faptele cauzei confirmau că era imposibil din punct de vedere obiectiv pentru societatea M. să îi elibereze reclamantului cartea sa de muncă, întrucât documentul nu se mai afla în posesia acesteia.10. Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul Maramureş printr-o decizie definitivă din 17 iunie 2002, modificată la data de 12 septembrie 2002. Tribunalul Maramureş a obligat societatea M. la plata de daune cominatorii de 350.000 ROL pe zi de întârziere, începând cu data de 3 februarie 2000 până la executare, şi a dispus ca aceasta să îi plătească reclamantului 5.712.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată. După ce a analizat argumentele utilizate de judecătorie pentru a se pronunţa în favoarea debitorului, instanţa de apel a stabilit, în special, că:"Fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei [compania M.] de a elibera reclamantului carnetul de muncă, nu interesează piedicile la executarea acestei hotărâri, la care face referiri instanţa fondului."11. La data de 10 martie 2003, societatea M. a introdus la Tribunalul Maramureş o contestaţie în anulare a deciziei din 17 iunie 2002, cu motivarea că Tribunalul Maramureş nu analizase dovezile care confirmau imposibilitatea sa de executare.12. Reclamantul a susţinut că societatea M. nu avea locus standi pentru a introduce o contestaţie în anulare, deoarece această procedură extraordinară era disponibilă numai pentru partea care utilizase calea de atac a apelului. De asemenea, el a susţinut că cererea ar trebui respinsă deoarece societatea M. a invocat aceleaşi argumente ca cele din faţa judecătoriei şi a instanţei de apel.13. Printr-o decizie definitivă din 26 martie 2003, Tribunalul Maramureş, deliberând într-un complet diferit faţă de cel din 17 iunie 2002, a admis cererea şi a anulat decizia definitivă din 17 iunie 2002 pe fond, precum şi decizia din 12 septembrie 2002 care o modifica. În consecinţă, instanţa a respins apelul reclamantului şi a menţinut sentinţa din 15 februarie 2002. Părţile relevante din decizie sunt redactate astfel:"Contestaţia a fost formulată de către societatea M., care a avut calitatea de intimată în dosarul de recurs, cu respectarea termenului prev. de art. 313 Cod procedură civilă. (…)Tribunalul apreciază că în speţă sunt incidente prevederile legale invocate, respectiv dispoziţiile art. 318 Cod procedură civilă, instanţa de recurs săvârşind o greşeală materială în soluţionarea acestuia, prin aceasta înţelegându-se orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.În analiza motivelor de recurs, instanţa trebuia să aibă în vedere probele administrate, respectiv toate înscrisurile din care rezultă imposibilitatea executării dispoziţiei, respectiv lipsa carnetului de muncă al reclamantului de la societatea contestatoare. Reţinerea instanţei de recurs că nu interesează piedicile la executarea hotărârii sunt afirmaţii care contravin probelor."II. Dreptul intern pertinent14. Art. 318 din Codul de procedură civilă defineşte "eroarea materială" ca unul dintre temeiurile pentru casarea unei decizii definitive prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. Acest articol este redactat, în partea relevantă, astfel:Art. 318"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale…"ÎN DREPTI. Pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie15. Reclamantul s-a plâns de anularea deciziilor definitive din 1 aprilie 2002 şi 17 iunie 2002, precum şi de faptul că procedurile au fost inechitabile, în condiţiile în care căile extraordinare de atac au fost admise, deşi acestea nu îndeplineau criteriile de admisibilitate. El a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care, în părţile relevante, dispune astfel:"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (…) de către o instanţă…"A. Admisibilitatea1. Procedura împotriva societăţii I.W.16. Curtea reiterează că obiectivul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 este de a promova securitatea juridică asigurând faptul că procedurile care intră sub incidenţa Convenţiei sunt tratate într-un termen rezonabil şi că deciziile pronunţate nu pot fi contestate în mod continuu. Această regulă oferă, de asemenea, eventualului reclamant timp suficient pentru a decide dacă să introducă o plângere şi, în caz afirmativ, pentru a se decide asupra capetelor de cerere şi asupra argumentelor specifice pe care înţelege să le ridice (a se vedea, printre altele, Worm împotriva Austriei, Hotărârea din 29 august 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-V, p. 1.534, p. 1.547, §§ 32-33).17. Curtea reţine că procedura împotriva societăţii I.W. s-a încheiat cu Hotărârea definitivă din data de 30 septembrie 2002. În condiţiile în care nu este posibil să se stabilească data la care această hotărâre a devenit disponibilă părţilor, Curtea observă că la data de 18 decembrie 2002, cel mai târziu, reclamantul trebuia să fi cunoscut conţinutul hotărârii. La acea dată, el a solicitat procurorului general introducerea unui recurs în anulare împotriva acesteia. Rezultă că, introducând prezenta cerere la data de 11 iulie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de Convenţie.18. În consecinţă, această parte a cererii este tardivă şi trebuie respinsă conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.2. Procedura împotriva societăţii M.19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.B. Fondul1. Argumentele părţilor20. Guvernul a susţinut că există câteva aspecte care disting această cauză de cauzele Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII) şi Androne împotriva României (nr. 54.062/00, 22 decembrie 2004), în care Curtea a stabilit că prin desfiinţarea unei hotărâri definitive s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. Guvernul a arătat că niciun oficial al statului nu a intervenit în cauză, în condiţiile în care calea extraordinară de atac a fost introdusă la instanţă chiar de pârât.Mai mult, termenele pentru introducerea cererii erau clar precizate şi au fost respectate. În final, instanţa care a examinat contestaţia în anulare a fost aceeaşi cu cea care a pronunţat decizia definitivă, şi nu o instanţă superioară cu atribuţii de supervizare.21. Guvernul a afirmat că eroarea materială comisă, şi anume ignorarea unor probe importante, a reprezentat o lacună procedurală foarte serioasă care a dus la o soluţionare eronată a cauzei.22. Reclamantul a susţinut că Tribunalul Maramureş analizase aceleaşi argumente atât în cadrul apelului, cât şi al contestaţiei în anulare şi a reiterat că, în opinia sa, societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestaţia în anulare.2. Aprecierea Curţii23. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61).24. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (ibid., § 62), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).25. Totuşi, cerinţele principiului securităţii juridice nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerinţelor art. 6 (a se vedea, printre altele, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, § 56, 26 ianuarie 2006).În orice caz, puterea de a iniţia şi de a derula o procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorităţi în aşa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, § 57, CEDO 2004-VIII).26. În cele din urmă, Curtea observă că, în cazul procedurilor de revizuire ruseşti, Comitetul Miniştrilor şi-a exprimat îngrijorarea faţă de faptul că aceeaşi instanţă a acţionat succesiv ca instanţă de casare şi apoi ca instanţă într-o cale extraordinară de atac în aceeaşi cauză şi a subliniat că instanţa ar trebui să fie capabilă să corecteze toate erorile din hotărârile instanţelor inferioare într-un singur set de proceduri, astfel încât recurgerea ulterioară la calea extraordinară de atac să fie într-adevăr excepţională, în cazul în care s-ar mai impune [Rezoluţia interimară ResDH (2006), citată în Nelyubin împotriva Rusiei, nr. 14.502/04, § 17, 2 noiembrie 2006].27. Revenind la faptele cauzei prezente, Curtea observă că decizia definitivă şi irevocabilă din 17 iunie 2002 a fost favorabilă reclamantului şi a considerat că argumentele invocate de debitor şi acceptate de prima instanţă pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei erau irelevante. Totuşi, aceeaşi instanţă a admis contestaţia în anulare cu motivarea că ultima instanţă nu analizase acele mijloace de probă.28. În lumina întregului material avut la dispoziţie şi în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, ea consideră că acestea nu au dezvăluit nicio aparenţă de arbitrar cu privire la modul în care instanţele au examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii (a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I, şi Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.955, § 31; a se vedea, de asemenea, paragraful 25 de mai sus).În ciuda argumentelor Guvernului în sens contrar, Curtea consideră că acest caz este unul tipic în care există puncte de vedere diferite ale instanţelor cu privire la admisibilitatea şi la relevanţa mijloacelor de probă prezentate, ceea ce, în actuala cauză, nu justifică desfiinţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii.29. Mai mult, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea nu consideră că prezintă o relevanţă deosebită faptul că cererea de contestaţie în anulare a fost introdusă chiar de către una dintre părţi, de vreme ce, în opinia sa, instanţa internă a utilizat oportunitatea creată prin această cerere pentru a reexamina mijloacele de probă şi pentru a desfiinţa hotărâri definitive şi obligatorii (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Androne, §§ 17 şi 19, citată mai sus). Pentru aceleaşi motive, Curtea nu va mai analiza argumentul reclamantului potrivit căruia societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestaţia în anulare.30. Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, prin posibilitatea desfiinţării deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost modificată la data de 12 septembrie 2002), autorităţile nu au respectat un echilibru între interesele aflate în joc şi, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat.În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.II. Aplicarea art. 41 din Convenţie31. Art. 41 din Convenţie prevede:"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu32. La data de 24 martie 2008, reclamantul a solicitat 32.693 euro (EUR), cu titlu de daune materiale, reprezentând daunele cominatorii stabilite prin decizia definitivă din data de 17 iunie 2002 pentru perioada cuprinsă între 3 februarie 2000 şi 31 martie 2008. El a solicitat, de asemenea, 31.538 EUR cu titlu de daune morale.În cele din urmă, el a formulat cereri suplimentare pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit ca urmare a casării deciziei definitive din 1 aprilie 2002.33. Guvernul a arătat că în această cauză debitorul este o entitate privată, iar statul nu ar trebui să fie considerat responsabil pentru faptul că societatea M. nu a plătit, în măsura în care singura obligaţie a statului în această materie este de a pune la dispoziţia creditorului un mecanism de executare silită efectiv. Mai mult, Guvernul a reiterat că singurul capăt de cerere invocat de reclamant este cel cu privire la art. 6 § 1 şi că niciun capăt de cerere referitor la respectarea dreptului de proprietate nu a fost comunicat Guvernului.În cele din urmă, Guvernul a considerat că nu există nicio legătură de cauzalitate între capetele de cerere formulate în faţa Curţii şi pretinsul prejudiciu moral suferit şi a susţinut că, în orice caz, solicitările în această privinţă sunt excesive.34. Curtea observă că ea a stabilit anterior că o sancţiune similară celei aplicate societăţii M. în această cauză nu poate fi executată direct, în condiţiile în care partea interesată trebuie să realizeze cuantificarea sa de către instanţele interne, pe baza prejudiciului efectiv suferit (a se vedea Gavrileanu împotriva României, nr. 18.037/02, § 66, 22 februarie 2007). Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul acestor proceduri. În consecinţă, respinge această solicitare.35. Pe de altă parte, ea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral şi îi acordă cu acest titlu 3.000 EUR.B. Cheltuieli de judecată36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.183 EUR cu titlu de taxe de timbru şi 317 EUR cu titlu de cheltuieli pentru traducere, tehnoredactare şi copiere. El a informat Curtea că se află în imposibilitatea de a prezenta facturi, deoarece nu a păstrat chitanţele pentru costurile suportate de-a lungul procedurilor. El a prezentat facturi pentru plata, la data de 24 martie 2008, a 1.000 lei româneşti noi (RON) pentru traduceri şi 84 RON pentru timbre poştale.37. Guvernul a argumentat că reclamantul nu a dovedit că aceste cheltuieli au fost efectiv realizate şi a arătat că, pentru acelaşi motiv, cele două facturi nu ar putea fi luate în considerare de către Curte.38. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se dovedeşte că acestea au fost în mod real şi necesar suportate şi sunt rezonabile ca sumă. În prezenta cauză, Curtea observă că cele două facturi sunt datate 24 martie 2008, aceasta fiind şi data la care observaţiile reclamantului au fost trimise la Curte. Aceste costuri trebuie să aibă o legătură cu prezenta procedură. În consecinţă, având în vedere informaţiile disponibile şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 500 EUR care acoperă toate costurile şi cheltuielile.C. Dobânzi moratorii39. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte casarea deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost modificată la data de 12 septembrie 2002) şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie: … (i) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi(îi) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;b) ca aceste sume să fie convertite în moneda naţională a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii; … c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 29 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește