HOTĂRÂRE din 29 aprilie 2008

în Cauza Stancu împotriva României



(Cererea nr. 30.390/02)În Cauza Stancu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, BoŸ'59tjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.390/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnii Dumitru Stancu şi Ion Dănuţ Stancu (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnii E. Crângariu şi D. Drăgoi, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 18 mai 2007 Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis analizarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a temeiniciei cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanţii s-au născut în anul 1946 şi, respectiv, 1958 şi locuiesc în Bucureşti şi, respectiv, în satul Ulmi (Dâmboviţa).A. Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/19915. S.I. şi S.M., bunicii reclamanţilor, erau proprietarii unui teren în suprafaţă de 5 ha, situat pe malul lacului Mamaia, în apropierea Mării Negre. La data de 14 februarie 1953, ei au donat terenul statului.6. La data de 11 martie 1991, în calitate de moştenitoare a lui S.I., S.M. a solicitat comisiei locale pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991 şi comisia locală) să îi reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5 ha, menţionat mai sus, pe amplasamentul pe care îl deţinuse în momentul donaţiei din anul 1953. S.M. a precizat că avea 3 moştenitoare, dintre care una era mama reclamanţilor. Conform susţinerilor reclamanţilor, în aceeaşi zi şi sub acelaşi număr de înregistrare, ei înşişi formulaseră o cerere în nume propriu pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie. Din dosar reiese că reclamanţii au depus o astfel de cerere la data de 29 august 1991 la Primăria Constanţa, în temeiul Legii nr. 18/1991.7. Întemeindu-se pe o propunere a comisiei locale, pe care reclamanţii au contestat-o la data de 6 septembrie 1991, susţinându-şi dreptul în temeiul Legii nr. 18/1991, şi pe Decizia din 24 martie 1992 a Comisiei Judeţene Constanţa pentru aplicarea aceleiaşi legi, Prefectura Constanţa (prefectura) a emis la data de 25 februarie 1993 un titlu de proprietate în favoarea lui S.M., reconstituindu-i dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 5 ha de teren. Reconstituirea s-a făcut pentru 4,50 ha, prin echivalent în acţiuni la o societate agricolă, iar pentru restul de 0,50 ha, prin acordarea unui teren situat în extravilanul oraşului Constanţa, pe un alt amplasament decât cel deţinut de S.M. şi S.I. înainte de anul 1953.B. Acţiunea având ca obiect anularea titlului de proprietate şi restituirea terenului pe vechiul amplasament8. La data de 9 aprilie 1993, reclamanţii, precum şi ceilalţi moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., au sesizat Tribunalul Judeţean Constanţa cu o acţiune în contencios administrativ, îndreptată împotriva prefecturii şi având ca obiect anularea titlului de proprietate emis la data de 25 februarie 1993. Întemeindu-se pe art. 12 şi 37 din Legea nr. 18/1991, ei au susţinut ilegalitatea titlului de proprietate motivat prin aceea că restituirea terenului în suprafaţă de 0,50 ha nu fusese făcută pe vechiul amplasament, care era liber de orice construcţie, şi că în virtutea calităţii lor de moştenitori ai lui S.I. trebuia să fie în egală măsură şi titularii titlului de proprietate eliberat lui S.M.9. După ce a reţinut că S.M. şi-a modificat cererea astfel încât să i se restituie terenul în suprafaţă de 5 ha, prin Sentinţa din data de 9 iunie 1993, Tribunalul Judeţean Constanţa şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Secţiei civile a Judecătoriei Constanţa, cu motivarea că titlul de proprietate contestat intrase în circuitul civil.10. La termenul de judecată din 19 aprilie 1994, la cererea instanţei, reclamanţii au precizat că obiectul principal al acţiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie 1993 şi au solicitat administrarea unei expertize tehnice pentru a se identifica vechiul amplasament al terenului în suprafaţă de 0,50 ha. După ce a amânat judecarea cauzei pentru a dispune efectuarea a două expertize topografice şi pentru a audia martori, stabilind termenele la intervale de aproximativ două luni, şi după ce a renunţat la administrarea unei probe cu interogatoriul luat lui S.M., din cauza vârstei sale foarte înaintate, prin Sentinţa din data de 12 septembrie 1995, judecătoria, în complet de 2 judecători din care făcea parte M.P., a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând lipsa de calitate procesuală activă. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, instanţa a precizat că aceştia au depus tardiv la comisia locală, la data de 6 septembrie 1991, cererea de reconstituire a dreptului lor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanţa a precizat că aceştia nu au semnat cererea introductivă de instanţă.11. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei mai sus menţionate în faţa Tribunalului Judeţean Constanţa. Conform afirmaţiilor reclamanţilor, judecătoarea M.P. a făcut parte din completul de judecată la mai multe termene, înainte să se abţină, cererea lor de recuzare fiind respinsă. Instanţa a stabilit un prim termen de judecată pentru data de 20 mai 1996 şi a amânat procesul în mai multe rânduri, în special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a părţilor.12. Statuând într-un nou complet de judecată, Tribunalul Judeţean Constanţa a audiat părţile pe fondul cauzei şi, prin Decizia din data de 26 martie 1997, a admis apelul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa judecătoriei. Acesta a statuat că reclamanţii aveau calitate procesuală activă deoarece cererea lui S.M. din data de 11 martie 1991 fusese făcută şi în numele lor, în termenul impus de Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, tribunalul a observat că S.M. decisese să se alăture acţiunii formulate prin cererea introductivă de instanţă a reclamanţilor.13. În luna iulie 1997, S.M. a decedat, procedura fiind continuată de moştenitorii săi, printre care se numără şi cei 2 reclamanţi.14. După ce a ţinut o primă şedinţă de judecată la data de 3 septembrie 1997, prin Sentinţa din 17 septembrie 1997 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Pe de o parte, aceasta a arătat că titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese legal emis numai în favoarea lui S.M., deoarece celelalte persoane îndreptăţite, printre care şi reclamanţii, nu dovediseră că au solicitat, în calitate de moştenitori ai lui S.I., reconstituirea dreptului de proprietate în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, instanţa a hotărât că celălalt capăt de cerere, referitor la amplasamentul terenului în suprafaţă de 0,50 ha, trebuia respins deoarece, în temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991, instanţele naţionale erau competente doar să controleze existenţa dreptului de proprietate invocat şi suprafaţa de teren la care aveau dreptul părţile interesate.15. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei de mai sus, primul termen de judecată fiind stabilit de Tribunalul Judeţean Constanţa pentru data de 6 mai 1998. După ce a amânat procesul în mai multe rânduri, în special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a părţilor, şi după ce a suspendat procesul timp de două luni din cauza lipsei părţilor citate legal, prin Decizia din data de 28 noiembrie 1999 Tribunalul Judeţean Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca nefondat. Printre altele, el a precizat că cererea din data de 11 martie 1991 nu putea fi luată în considerare de instanţă, în măsura în care reclamanţii au recunoscut că ea fusese făcută de S.M.16. Reclamanţii au formulat recurs împotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 1999, care a fost înregistrat la data de 27 martie 2000 la Curtea de Apel Constanţa, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 3 octombrie 2000. Ei au arătat, printre altele, că vechiul amplasament pe care îl revendicau era situat în anul 1990 în intravilanul agricol al oraşului Constanţa, astfel încât punerea în posesie a lui S.M. ar fi trebuit să se facă pe vechiul amplasament.17. Prin Decizia definitivă din data de 9 ianuarie 2001 curtea de apel a respins recursul şi a confirmat respingerea acţiunii, statuând că din dosar nu reieşea că reclamanţii ar mai fi făcut încă o cerere, în afară de cea din 11 martie 1991 a lui S.M., pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că, în orice caz, în urma decesului lui S.M., moştenitorii acesteia puteau beneficia de titlul de proprietate litigios. Curtea de apel a precizat că, în ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. de-a lungul procedurii, trebuia confirmat, în ceea ce priveşte cererea legată de amplasamentul terenului în suprafaţă de 0,50 ha din intravilanul sau extravilanul unei localităţi, că instanţele naţionale nu erau competente în materie, conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991. Făcând trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare a legii menţionate mai sus, curtea de apel a statuat că numai autorităţile administrative locale erau competente în ceea ce priveşte amplasamentul terenurilor restituite în temeiul Legii nr. 18/1991.C. Procedura întemeiată pe Legea nr. 10/200118. Prin Sentinţa din data de 2 octombrie 2007 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea introdusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naţionalizate în mod abuziv şi, constatând că Primăria Constanţa nu a răspuns la notificarea făcută de părţile interesate în anul 2002, referitoare la retrocedarea unui teren în suprafaţă de 3 ha ce făcea parte din terenul de 5 ha menţionat mai sus, el a obligat primăria să adopte o decizie motivată în legătură cu această cerere. Sentinţa menţionată mai sus a rămas definitivă prin neapelare.II. Dreptul şi practica internă pertinente19. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor în analiza deciziilor comisiilor administrative cu atribuţii privind aplicarea Legii nr. 18/1991, aspectele esenţiale ale reglementării interne relevante, şi anume fragmentele din Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată la data de 5 ianuarie 1998, după modificările ce i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, sunt descrise în Hotărârea Glod împotriva României (nr. 41.134/98, §§ 22-24, 16 septembrie 2003).20. Jurisprudenţa internă divergentă referitoare la competenţa instanţelor de a analiza legalitatea modului în care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumată în Hotărârea Hauler împotriva României (nr. 67.703/01, §§ 19-21, 12 iulie 2007). După modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, în sensul întinderii, de acum înainte, nelimitate a competenţei instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiilor, marea majoritate a instanţelor interne au statuat că instanţele aveau competenţa să analizeze legalitatea modului în care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau atribuite reclamanţilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 ale curţilor de apel Timişoara, Târgu Mureş şi, respectiv, Bacău; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale curţilor de apel Oradea şi, respectiv, Craiova).21. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea că în regiunile de câmpie punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite asupra unor terenuri situate în afara zonei construibile a unei localităţi (extravilan) este realizată de comisia administrativă, nu neapărat pe vechiul amplasament deţinut de părţile interesate. După modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede că punerea în posesie se face în mod normal pe vechiul amplasament, cu condiţia ca acelaşi teren să nu le fi fost atribuit unor terţi conform Legii nr. 18/1991. În ceea ce priveşte terenurile situate în intravilanul unei localităţi, Legea nr. 18/1991, interpretată prin jurisprudenţa în materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, în special dacă terenul nu le fusese atribuit unor terţi, înainte de intrarea în vigoare a legii, pentru a-şi construi case (deciziile din 29 martie şi 4 iulie 1997 ale Curţii Supreme de Justiţie şi Decizia nr. 1.970 din 12 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bacău). În mai multe cauze, instanţele interne au statuat pe fond că, în temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate în regiunile de câmpie, refuzul comisiilor administrative de a pune persoanele îndreptăţite în posesie pe vechiul amplasament nu trebuie să fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 şi 228/1996 ale Curţii de Apel Galaţi şi nr. 944 din 15 mai 1996 a Curţii Supreme de Justiţie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curţii de Apel Galaţi).ÎN DREPTI. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie22. Reclamanţii susţin că nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă în ceea ce priveşte cererea lor referitoare la amplasamentul terenului restituit în baza Legii nr. 18/1991 şi se plâng de durata excesivă şi de inechitatea procedurii respective. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi, în ceea ce priveşte primul şi al treilea capăt de cerere menţionate mai sus, ei invocă şi art. 13 din Convenţie, care prevăd următoarele în părţile lor relevante:Articolul 6 § 1"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."Articolul 13"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."A. Asupra refuzului instanţelor interne de a analiza problema reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în cauză pe vechiul amplasament1. Asupra admisibilităţii23. În primul rând, Curtea reaminteşte că, atunci când dreptul revendicat este, ca în cazul de faţă, un drept cu caracter civil, art. 6 § 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de aceasta [vezi hotărârile Brualla GOmez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, § 41 şi Cordova (nr. 2) împotriva Italiei nr. 45.649/99, § 71, CEDO 2003)]. Prin urmare, nu se va statua asupra capătului de cerere întemeiat pe încălcarea art. 13 din Convenţie, iar Curtea va analiza acest capăt de cerere numai din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie (Ong împotriva Franţei, nr. 348/03, § 31, 14 noiembrie 2006).Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.2. Asupra fondului24. Reclamanţii se plâng de faptul că deciziile luate de comisiile locală şi judeţeană şi de prefectură asupra amplasamentului terenului în suprafaţă de 0,50 ha, astfel cum figura el în titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină. Ei observă că modificările legislative aduse în această privinţă de Legea nr. 169/1997, după pronunţarea Sentinţei din data de 17 septembrie 1997, nu au fost luate în considerare de instanţele care au analizat cauza în apel şi în ultimă instanţă.25. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul invită Curtea să ia în considerare modificările legislative adoptate prin Legea nr. 169/1997 în materie de competenţă a instanţelor în ceea ce priveşte litigiile legate de Legea nr. 18/1991.26. Curtea a analizat deja problema dreptului de acces la o instanţă în cazul reclamanţilor care, sesizând instanţele interne cu o acţiune ce urmărea controlul deciziilor luate de autorităţile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, şi-au văzut acţiunea respinsă, fără a fi analizat fondul, din cauza competenţei exclusive a comisiilor administrative în materie; aceasta a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Glod, citată anterior, §§ 35-40, şi Hauler împotriva României, nr. 67.703/01, §§ 32-37, 12 iulie 2007).27. Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în speţă. În mod special, aceasta observă că, la fel ca şi în Cauza Hauler, citată anterior, reclamanţii au sesizat instanţele cu o acţiune referitoare, printre altele, la analiza dreptului lor, ca persoane îndreptăţite ale lui S.M., de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 0,50 ha pe vechiul amplasament, şi nu pe un alt amplasament ce fusese stabilit de autorităţile administrative locale şi pe care îl considerau mai puţin avantajos. Deşi, în Cauza Glod, citată anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 169/1997, referitoare la competenţa, de atunci nelimitată, a instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiei (Cauza Glod, citată anterior, § 38), ea observă că, în speţă, Curtea de Apel Constanţa s-a declarat necompetentă, în Decizia din data de 9 ianuarie 2001, să analizeze dacă reclamanţii aveau dreptul legal de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 0,50 ha pe vechiul amplasament, având în vedere competenţa exclusivă a comisiilor locale în materie. Or, art. 6 § 1 din Convenţie prevede că deciziile luate de autorităţile administrative care nu respectă ele însele cerinţele acestei prevederi, cum este cazul de faţă, să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (vezi, mutatis mutandis, Glod, citată anterior, §§ 35-36).28. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că refuzul instanţelor interne de a analiza problema dreptului reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în cauză pe vechiul amplasament, problemă lăsată la discreţia autorităţilor administrative, a adus atingere esenţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citată anterior, § 36, şi Terra Woningen împotriva Olandei, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122-2123, §§ 52-55).29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.B. Asupra duratei procedurii30. Procedura în discuţie a început la data de 9 aprilie 1993, însă perioada ce trebuie luată în calcul a început abia la data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României, adică 20 iunie 1994. Totuşi, pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadei scurse de la această dată, trebuie ţinut cont de stadiul în care se afla cauza la momentul respectiv, şi anume în primă instanţă, după mai mult de un an şi două luni de procedură. Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 9 ianuarie 2001. Prin urmare, perioada ce trebuie luată în considerare este de aproximativ 6 ani şi 6 luni pentru 3 grade de competenţă şi 5 instanţe.1. Asupra admisibilităţii31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.2. Asupra fondului32. Reclamanţii se plâng de durata excesivă a procedurii privind anularea titlului de proprietate şi restituirea terenului pe vechiul amplasament, considerând că această cauză nu era complexă şi că autorităţile sunt răspunzătoare de viciile procedurii de citare a părţilor care au prelungit procedura.33. Guvernul consideră că durata procedurii nu a fost nerezonabilă, având în vedere complexitatea cauzei, numărul părţilor la procedură şi faptul că nu au existat perioade de inactivitate imputabile autorităţilor.34. Curtea reaminteşte faptul că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi, ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate [vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII].35. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi Frydlender, citată anterior).36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse analizei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. În primul rând, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese că această cauză era complexă, având în vedere faptul că acţiunea a fost în final respinsă pe motivul că părţile interesate nu au putut dovedi că au depus o cerere de restituire a terenului în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 şi că instanţele nu erau competente să analizeze problema amplasamentului terenului atribuit de autorităţile administrative. În acest sens, ea observă că sentinţa din primă instanţă, confirmată în căile de atac, a fost pronunţată după două săptămâni de la data primei şedinţe de judecată (vezi paragraful 14 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea observă că desfăşurarea procedurii a fost marcată în special de casarea cu trimitere spre rejudecare a primei sentinţe pronunţate în primă instanţă, ca urmare a analizei diferite de către instanţe a Scrisorii din data de 11 martie 1991, de amânarea repetată a cauzei pentru noi termene de judecată din cauza unor vicii ale procedurii de citare, precum şi prin lungi întârzieri de circa 6 luni până când noul grad de jurisdicţie sesizat cu dosarul a stabilit primul termen de judecată. Întârzierile ce rezultă din aceste amânări sunt imputabile autorităţilor. În ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor, dacă necesitatea de a preciza obiectul acţiunii şi suspendarea procedurii pentru două luni, în apel, au putut contribui, într-o anumită măsură, la prelungirea duratei procedurii, Curtea reiterează faptul că acestora nu li se poate reproşa că au folosit diferitele căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).37. Prin urmare, Curtea apreciază că nici comportamentul reclamanţilor, nici gradul de complexitate al cauzei nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său.38. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase nu respectă cerinţa "termenului rezonabil".39. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.C. Asupra echităţii procedurii40. Reclamanţii se plâng de soluţia şi de inechitatea procedurii menţionate mai sus, în special de faptul că instanţele nu au analizat probele administrate la dosar în sprijinul cererii de anulare a titlului de proprietate din anul 1993, ceea ce a determinat şi încălcarea dreptului lor la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Convenţie, şi de faptul că judecătoarea M.P. a participat în cadrul mai multor şedinţe de judecată de la Tribunalul Judeţean Constanţa, deşi ea făcuse parte şi din completul de judecată care pronunţase Sentinţa din data de 12 septembrie 1995.41. Curtea reaminteşte că, în general, ea nu are competenţa să analizeze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanţă internă [Garc?a Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I], interpretarea elementelor de probă şi a legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi, în special, curţilor şi tribunalelor (Brualla GOmez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări. În mod special, în ceea ce priveşte cererea de anulare a titlului de proprietate, Curtea observă că reclamanţii au beneficiat de o procedură contradictorie, având posibilitatea să îşi expună argumentele, şi că instanţele au procedat la analiza efectivă a cererii lor, fără să existe vreo urmă de arbitrar în hotărârea de respingere a cererii. În ceea ce o priveşte pe judecătoarea M.P., Curtea constată că ea nu a făcut parte din completul de judecată care a analizat fondul cauzei în faţa Tribunalului Judeţean Constanţa, în apel (vezi paragrafele 11-12 de mai sus), şi observă, în orice caz, că, după casarea cu trimitere spre rejudecare pronunţată de această instanţă, cauza a fost analizată în 3 grade de jurisdicţie într-un ciclu procedural complet.42. Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie43. Reclamanţii susţin o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza refuzului instanţelor interne de a analiza şi de a le admite cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul amplasament deţinut înainte de anul 1953. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:Articolul 1 din protocolul nr. 1a) 500 EUR pentru onorariile avocaţilor şi 1.800 EUR pentru cheltuieli de transport suportate în procedurile interne; … b) 1.100 EUR pentru onorariile experţilor pentru cele 4 expertize realizate în procedura internă şi pentru a susţine cererea conform art. 41 din Convenţie; … c) 500 EUR pentru onorariile avocaţilor şi 300 EUR pentru taxele poştale şi de traducere suportate în procedura în faţa Curţii. … a) că statul pârât trebuie să le plătească împreună reclamanţilor, în 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii: … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii44. În ceea ce priveşte restituirea către reclamanţi a terenului în discuţie pe vechiul amplasament, Guvernul consideră că, ţinând cont de prevederile legale relevante şi de lipsa unei sentinţe definitive favorabile, ei nu beneficiază de un "bun" sau cel puţin de o "speranţă legitimă" în privinţa amplasamentului în litigiu.45. Întemeindu-se pe deciziile administrative care le recunosc dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 5 ha (vezi paragraful 7 de mai sus), pe prevederile Legii nr. 18/1991 şi pe expertizele realizate în procedurile interne, reclamanţii consideră că aveau cel puţin o „speranţă legitimă” de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.46. Curtea consideră că argumentul Guvernului ridică o excepţie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, având în vedere natura cererii şi elementele aflate la dosar, apreciază că această excepţie trebuie unită cu fondul.47. Pe de altă parte, constatând că acest capăt de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi având în vedere legătura strânsă dintre acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la o instanţă, Curtea îl declară admisibil.B. Asupra fondului48. Având în vedere constatarea privind dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 § 1 (paragrafele 26-29 de mai sus), Curtea apreciază că nu se impune să analizeze separat dacă în speţă a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Glod, citată anterior, § 46, Hauler, citată anterior, § 41, şi Crişan împotriva României, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Pe de altă parte, această concluzie scuteşte Curtea să se mai pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veïnoglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie49. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu50. Reclamanţii solicită suma de 5.100.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, sumă ce reprezintă diferenţa de valoare dintre terenul atribuit în anul 1993 şi terenul situat pe vechiul amplasament, şi suma de 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrării şi neplăcerilor cauzate de încălcarea, în procedurile interne, a drepturilor lor garantate de Convenţie şi din cauza tratamentului suferit de primul reclamant în anii '80 şi '90.51. Guvernul face trimitere la observaţiile sale privind art. 1 din Protocolul nr. 1 şi consideră că nu trebuie să fie reparat prejudiciul material pretins de reclamanţi. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, el apreciază că reclamanţii nu au dovedit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsele încălcări ale Convenţiei şi, în subsidiar, că o eventuală hotărâre a Curţii de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare în acest sens. Pe de altă parte, el consideră că suma solicitată este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii.52. Curtea constată că, în ceea ce priveşte cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia autorităţilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procesul în caz contrar, însă nu apreciază drept nerezonabil să considere că reclamanţii au suferit o pierdere de şansă reală (vezi, mutatis mutandis, Glod, citată anterior, § 50, şi Hauler, citată anterior, § 45). Pe de altă parte, Curtea admite că reclamanţii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă şi a duratei excesive a procedurii civile şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatările de încălcare a Convenţiei în cauză. Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea le alocă împreună suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor.B. Cheltuieli de judecată53. Reclamanţii mai solicită suma de 4.200 EUR cu titlu de cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, pe care le detaliază astfel:Ei prezintă documente justificative pentru unele dintre aceste cheltuieli, în special pentru o parte din onorariile experţilor şi pentru taxele poştale, precum şi pentru onorariile avocaţilor în procedura în faţa Curţii.54. Guvernul observă că reclamanţii nu au adus documente justificative pentru o parte din cheltuielile pe care pretind că le-au suportat, în special pentru realizarea unei expertize şi pentru onorariile avocaţiale din procedura în faţa Curţii, şi observă că ei nu au trimis tarifarul şi decontul orar pentru munca depusă de avocaţii lor.55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Pe de altă parte, cheltuielile angajate în faţa instanţelor interne pot fi rambursate numai dacă au fost făcute pentru ca acestea să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte [Bouilly împotriva Franţei (nr. 2), nr. 57.115/00, § 29, 24 iunie 2003]. În speţă, presupunând chiar că cheltuielile angajate în procedurile interne şi, în special, onorariile avocaţilor şi ale experţilor pot fi considerate a fi fost angajate pentru a preveni încălcarea dreptului de acces la o instanţă, Curtea observă că reclamanţii nu au dovedit realitatea majorităţii acestor cheltuieli, spre deosebire de cazul cheltuielilor expuse în procedura în faţa Curţii. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR pentru acoperirea tuturor cheltuielilor şi le-o acordă reclamanţilor.C. Dobânzi moratorii56. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie, referitoare la dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă şi la durata procedurii, precum şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;4. hotărăşte că nu se impune analiza temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;5. hotărăşte:(i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor;(îi) 1.000 EUR (una mie euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată;6. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 aprilie 2008, în temeiul art.77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește