HOTĂRÂRE din 29 aprilie 2003

în cauza Ghiţescu împotriva României (Cererea nr. 32.915/96)



Definitivă la––––-29 iulie 2003În cauza Ghiţescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 10 octombrie 2000 şi 8 aprilie 2003,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceasta din urmă dată:PROCEDURĂ1. La originea cauzei se află Cererea nr. 32.915/96, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dan Sorin Ghiţescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 6 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de doamna C. Pop, avocată în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul său, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei.3. Reclamantul susţine, în special, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie (denumită în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 15 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecătoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, reclamantul susţine că această decizie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare regulament). în cadrul acesteia, Camera învestită cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din regulament.6. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secţie) a declarat cererea admisibilă.7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1 din regulament).8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei9. Reclamantul este născut în anul 1953 şi are domiciliul în Bucureşti.10. În anul 1931, bunicii reclamantului au cumpărat un teren situat în Bucureşti, pe care au construit o casă.11. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispoziţiile Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.A. Prima acţiune în revendicare12. În anul 1994, în calitate de moştenitor, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicarea bunului imobiliar sus-menţionat. A arătat că, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că bunicii săi erau salariaţi la momentul naţionalizării bunului lor.13. Prin sentinţa pronunţată la data de 9 noiembrie 1994, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a arătat că a avut loc o greşită aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece aceştia făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Prin urmare, instanţa a dispus autorităţilor administrative, în speţă Primăriei Municipiului Bucureşti, să restituie bunul reclamantului.14. La data de 26 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins apelul introdus de Primăria Municipiului Bucureşti. Instanţa a arătat că acţiunea introdusă de reclamant este o acţiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 din Codul civil, care protejează dreptul de proprietate, şi a apreciat că instanţele nu puteau refuza soluţionarea unui astfel de litigiu fără a săvârşi o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil român.În absenţa recursului, hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă.15. La data de 22 martie 1995, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului către reclamant.16. La data de 19 iunie 1995, reclamantul a vândut două dintre cele trei apartamente ale imobilului: unul mamei sale, doamna G. (apartamentul nr. 3, situat la al doilea etaj), şi celălalt lui R.I. şi R.E. (apartamentul nr. 2, situat la primul etaj).Printr-o clauză stipulată în cele două contracte de vânzare-cumpărare, reclamantul a rămas proprietarul subsolului, parterului şi terenului aferent imobilului.17. Conform informaţiilor furnizate de către Guvern, cumpărătorii apartamentelor nr. 2 şi 3 ale imobilului şi-au înscris în aceeaşi zi dreptul de proprietate.B. Recursul în anulare introdus de procurorul general18. La o dată neprecizată, procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 noiembrie 1994 la C.S.J., cu motivarea că instanţele şi-au depăşit limitele competenţelor judecătoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.19. Prin decizia din 15 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotărârea şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Instanţa a constatat că statul preluase bunul în virtutea Decretului nr. 92/1950 şi a apreciat că modul de aplicare a acestui decret nu poate fi cenzurat de către instanţe. în consecinţă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu ar fi putut constata că reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului decât prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. C.S.J. a concluzionat că, în orice caz, o nouă lege ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile însuşite de stat în mod abuziv.20. Aşa cum rezultă din informaţiile furnizate de reclamant, la data de 3 noiembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus anularea deciziei administrative din 22 martie 1995 privind restituirea bunului.C. Acţiunea în restituire introdusă în temeiul Legii nr. 112/199521. La o dată neprecizată reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat Comisiei administrative de aplicare a Legii nr. 112/1995 Bucureşti (denumită în continuare comisia administrativă) restituirea imobilului. El a arătat că bunicii săi fuseseră deposedaţi în anul 1950, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în hotărârea sa definitivă din 9 noiembrie 1994, considerase ilegală această privare de proprietate şi că, prin urmare, era îndreptăţit să redobândească dreptul de proprietate asupra întregului imobil.22. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1998, comisia administrativă a restituit în natură reclamantului apartamentul nr. 1 (în care locuia în calitate de chiriaş din 1990) şi i-a acordat despăgubiri pentru apartamentele nr. 2 şi 3.23. La data de 5 martie 1998, reclamantul a contestat această hotărâre. El a criticat în faţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti refuzul comisiei administrative de a-i restitui întregul imobil şi absenţa justificării acestui refuz.24. Prin sentinţa din 26 septembrie 2000, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis contestaţia (plângerea) reclamantului, a anulat hotărârea administrativă din 19 ianuarie 1998 şi a obligat comisia administrativă să pronunţe o altă hotărâre privind restituirea în natură a întregului imobil, pe motiv că acesta constituia o singură unitate locativă.25. Primăria Municipiului Bucureşti a introdus apel împotriva acestei sentinţe. Prin decizia din 26 martie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul acesteia pentru lipsa calităţii procesuale active. Instanţa a reţinut că Primăria nu avea calitate pentru a introduce apel împotriva unei hotărâri pronunţate într-un litigiu între reclamant şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB).26. Recursul Primăriei Municipiului Bucureşti împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia din 3 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu aceeaşi motivare.Sentinţa din 26 septembrie 2000 a devenit astfel definitivă.27. Prin decizia administrativă din 9 octombrie 2000, Primăria Municipiului Bucureşti a hotărât să modifice decizia anterioară, să nu restituie în natură reclamantului decât apartamentul nr. 1 din imobil şi să îi acorde despăgubiri în valoare de 208.838.677 lei pentru apartamentele nr. 2 şi 3.D. Acţiunile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil28. La data de 2 septembrie 2002, ca urmare a cererii reclamantului pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 26 septembrie 2000, Primăria Municipiului Bucureşti l-a informat pe reclamant că punerea în executare a acestei hotărâri este imposibilă, întrucât, conform Legii nr. 112/1995, statul vânduse apartamentele nr. 2 şi 3 chiriaşilor statului, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate la 20 ianuarie 1997, respectiv 10 ianuarie 1997. Prin aceeaşi adresă, Primăria Municipiului Bucureşti îl informa pe reclamant că, în baza hotărârii din 9 octombrie 2000 a comisiei administrative, acesta era deja proprietarul apartamentului nr. 1.29. Aşa cum reiese din informaţiile furnizate de reclamant, acesta a introdus două acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil, care sunt pe rolul instanţelor.II. Dreptul şi practica interne pertinente30. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([M.C.] nr. 28.342/95, paragrafele 31-44, CEDO 1999-VII).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie31. Conform susţinerilor reclamantului, decizia din 15 decembrie 1995 a C.S.J. a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra contestaţiilor referitoare la încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."32. În memoriul său reclamantul arată că refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate. în plus, subliniază că afirmaţia C.S.J., în sensul că nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradicţie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenţă a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei.33. Guvernul admite că reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiţie, dar apreciază că acest refuz a fost temporar şi că în orice caz era justificat, pentru că trebuia să asigure respectarea normelor de procedură şi a principiului separaţiei puterilor în stat.34. Curtea trebuie să verifice dacă decizia din 15 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.35. Curtea aminteşte că în cauza Brumărescu împotriva României (paragrafele 61-62) a decis că a existat o încălcare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, motivând că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este contrară principiului securităţii juridice. Curtea a decis, de asemenea, că refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauză, referitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie.36. Curtea consideră că nimic din această cauză nu permite o abordare diferită faţă de soluţia din cauza Brumărescu împotriva României anterior citată.Aşadar, Curtea consideră că, în cauză, prin aplicarea dispoziţiilor art. 330 din Codul de procedură civilă privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încălcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.37. Mai mult, excluderea de către C.S.J. din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti a acţiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la o instanţă, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.38. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aceste două aspecte.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie39. Reclamantul se plânge că decizia C.S.J. a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."40. Reclamantul consideră că decizia C.S.J. prin care s-a statuat că imobilul aparţine statului şi prin care a fost desfiinţată hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1994 reprezintă o privare de proprietate care nu urmăreşte un scop de utilitate publică. în plus, în aplicarea Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terţi apartamentele nr. 2 şi 3. Or, cu toate că reclamantul a avut câştig de cauză ca urmare a contestaţiei împotriva deciziei comisiei administrative (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus) şi a obţinut o decizie prin care această comisie a fost obligată să restituie în natură întregul imobil (inclusiv apartamentele nr. 2 şi 3), el nu poate beneficia de efectele unei asemenea decizii definitive, întrucât statul a vândut aceste apartamente chiriaşilor (a se vedea paragraful 28 de mai sus).Reclamantul arată că este victima unei încălcări continue a dreptului său de proprietate, ce decurge din naţionalizarea fără titlu a imobilului. El apreciază că hotărârile anterioare deciziei C.S.J. constată că bunul său a fost naţionalizat fără titlu valabil. În opinia sa, faptul că decizia C.S.J. lipseşte de efect juridic aceste hotărâri nu împiedică CEDO să le ia în considerare ca elemente de fapt, pentru a stabili ilegalitatea transferului de proprietate şi să constate încălcarea continuă a primului articol din Protocolul nr. 1.Invocând Hotărârea Vasilescu împotriva României (27.053/95, 22 mai 1998, Culegere 1998-III, paragrafele 44-54), în care Curtea a statuat că a existat o încălcare întemeindu-se pe ilegalitatea actului de transfer al proprietăţii constatată de către hotărârile judecătoreşti desfiinţate, reclamantul consideră că se află într-o situaţie similară. El consideră Curtea competentă să analizeze această privare de proprietate, întrucât C.S.J. a anulat retroactiv toate hotărârile precedente şi efectele lor juridice.Reclamantul consideră că decizia C.S.J. reprezintă o "expropriere de fapt", că nu urmăreşte un scop legitim şi că a creat un dezechilibru între interesul general şi cel individual.El subliniază că el însuşi a fost parte în proces, nu cumpărătorii imobilului, şi că, în consecinţă, încălcările Convenţiei îl privesc în mod direct, putându-se pretinde victimă. în opinia sa, prin desfiinţarea hotărârilor care i-au recunoscut dreptul de proprietate, vânzarea apartamentelor nr. 2 şi 3 a devenit vânzarea lucrului altuia, care, în dreptul civil român, este sancţionată cu nulitatea.Reclamantul consideră, ca urmare a deciziei C.S.J., care a transformat contractele de vânzare-cumpărare în "vânzări ale lucrului altuia", că în patrimoniul său s-a născut cel puţin o obligaţie de restituire a preţului, care este de ajuns pentru a stabili calitatea sa de victimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.El invocă Hotărârea Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei ([M.C.] nr. 25.701/94, CEDO 2000-XII, paragraful 71), în care Curtea a statuat că o persoană care a încheiat un act translativ de proprietate, care a fost anulat retroactiv printr-o lege intrată în vigoare după încheierea sa, se poate pretinde victimă a încălcării art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.În consecinţă, reclamantul solicită Curţii să constate că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat.41. În opinia Guvernului, reclamantul nu mai are calitatea de victimă în ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3 ale imobilului, întrucât le-a vândut înaintea pronunţării deciziei C.S.J. El aminteşte că, la data deciziei C.S.J., reclamantul avea un drept de proprietate doar asupra parterului şi subsolului imobilului (apartamentul nr. 1). Astfel, cei care ar fi trebuit să se pretindă victime ale unei asemenea încălcări sunt cumpărătorii apartamentelor nr. 2 şi 3. El invocă în acest sens interpretarea per a contrario a Hotărârii Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, citată mai sus (paragraful 71).Guvernul consideră că decizia C.S.J. nu a anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate între reclamant şi doamna G., pe de o parte, şi între reclamant, R.E. şi R.I., pe de altă parte.Guvernul apreciază că jurisprudenţa creată prin cauza Brumărescu împotriva României nu este pertinentă, întrucât în cazul de faţă, ulterior recursului în anulare şi schimbărilor legislative care au recunoscut instanţelor judecătoreşti competenţa de a soluţiona litigii având ca obiect imobile naţionalizate, o instanţă a pronunţat o hotărâre definitivă privind ilegalitatea naţionalizării din 1950.Invocând Decizia Moser împotriva României (nr. 37.578/97, decizia din 1 iulie 1998), el consideră că în speţă situaţia este similară şi că, în consecinţă, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încălcat.42. În ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 al imobilului (parterul), Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 9 noiembrie 1994 şi arată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.De altfel, reclamantul s-a putut bucura de apartamentul nr. 1 al imobilului, în calitate de proprietar legitim, din data de 26 ianuarie 1995 până la data de 15 decembrie 1995 şi de facto (în calitate de locatar) de la această ultimă dată până la data de 9 octombrie 2000 (a se vedea paragraful 27 de mai sus).Curtea observă, de asemenea, că acest apartament nu a făcut obiectul unui transfer de proprietate înainte de hotărârea C.S.J. şi că, la momentul pronunţării hotărârii menţionate, reclamantul era proprietarul apartamentului.Reclamantul avea aşadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 din imobil (a se vedea Hotărârea Brumărescu împotriva României, citată mai sus, paragraful 70).Curtea arată apoi că decizia C.S.J. a anulat hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1994 şi a considerat că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin asemănătoare cu aceea a reclamantului din cauza Brumărescu împotriva României. Curtea consideră că decizia C.S.J. a avut drept efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea Hotărârea Brumărescu împotriva României, paragrafele 73-74).Or, Guvernul nu a oferit nici o justificare faţă de situaţia astfel creată. Apoi, Curtea arată că reclamantul a fost privat de proprietatea să între 15 decembrie 1995 (data deciziei C.S.J.) şi 9 octombrie 2000 (data ultimei decizii administrative de restituire), în total peste 4 ani, fără să fi încasat vreo despăgubire.În aceste condiţii, chiar dacă s-ar presupune că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de utilitate publică, Curtea apreciază că echilibrul rezonabil între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamantul a suferit un prejudiciu până la data de 9 octombrie 2000 (conform, mutatis mutandis, Hotărârii Surpăceanu împotriva României din 21 mai 2002, paragrafele 45-49).Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 din imobil.43. În ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3, situate la primul şi la al doilea etaj al imobilului, Curtea trebuie să analizeze dacă reclamantul, la momentul pronunţării hotărârii de către C.S.J., avea un bun, în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. Curtea observă că reclamantul vânduse aceste apartamente înaintea pronunţării deciziei C.S.J. (a se vedea paragraful 16 de mai sus), iar această hotărâre nu conţinea nici o referinţă la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de acesta.Curtea remarcă faptul că, în urma unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a obţinut o decizie administrativă de restituire a întregului imobil (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus). Curtea arată, de asemenea, că, în urma unei decizii administrative ulterioare, Primăria Municipiului Bucureşti a decis să modifice decizia sa anterioară, nerestituind reclamantului decât apartamentul nr. 1, acordându-i o despăgubire pentru rest (a se vedea paragraful 27 de mai sus).Curtea consideră că analiza trebuie să se limiteze la situaţia de fapt şi de drept care exista în urma deciziei C.S.J., aşa cum rezultă din capetele de cerere formulate de reclamant, şi, în consecinţă, existenţa procedurii administrative de restituire nu are nici o incidenţă asupra situaţiei juridice create în speţă.În privinţa afirmaţiilor reclamantului referitoare la efectul retroactiv al deciziei C.S.J., Curtea arată că acest efect privea doar deciziile pronunţate de instanţe în acţiunea în revendicare formulată de acesta şi că nici o frază din dispozitivul acestei decizii nu privea anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 2 şi 3. Curtea remarcă faptul că, după 19 iunie 1995, dreptul de proprietate asupra acestor apartamente nu mai exista în patrimoniul reclamantului şi că decizia C.S.J. nu a avut consecinţe decât pentru apartamentul nr. 1.Situaţia de fapt şi de drept în speţa Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, citată mai sus, era diferită de cea din speţa de faţă deoarece, în această speţă, o lege din 1994 a abrogat în mod expres un transfer de proprietate încheiat în 1992, ceea ce însemna că dreptul de proprietate a revenit în patrimoniul familiei regale.Curtea arată că, în speţă, decizia C.S.J. a anulat o hotărâre, şi nu contractele de vânzare, şi că, la data producerii faptelor, proprietarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil erau R.E., R.I. şi doamna G., iar nu reclamantul.Faptul că statul român a vândut în 1997 apartamentele nr. 2 şi 3 locatarilor ar putea justifica acţiuni în justiţie ale cumpărătorilor acestor apartamente, pentru protejarea dreptului lor de proprietate.Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că reclamantul nu avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte aceste două apartamente.44. Aşadar, Curtea concluzionează că nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie45. În termenii nr. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu46. Reclamantul consideră că prejudiciul material suferit reprezintă valoarea imobilului. El doreşte să i se atribuie o sumă care reprezintă valoarea actuală a bunului, ceea ce înseamnă, conform raportului de expertiză trimis Curţii, 105.000 dolari americani (USD) sau 97.174 euro (EUR). El solicită şi contravaloarea fructelor civile, pe care o estimează la 1.800 USD sau 1.677 EUR, şi o despăgubire pentru lipsa de folosinţă de 88.200 USD sau 82.191 EUR.Reclamantul solicită şi suma de 50.000 franci francezi (FRF) sau 7.622 EUR pentru prejudiciul moral înregistrat ca urmare a unei suferinţe "grave, insuportabile şi incomensurabile" pe care i-a provocat-o C.S.J. la data de 15 decembrie 1995, privându-l de bunul său pentru a doua oară, după ce el reuşise, în ianuarie 1995, să pună capăt încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste timp de 40 de ani.Guvernul nu a depus observaţii cu privire la acest aspect.47. Curtea aminteşte că nu a ajuns la concluzia existenţei unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 al imobilului.Curtea remarcă faptul că reclamantul a locuit în apartamentul nr. 1 până la data de 9 octombrie 2000, ca locatar.În ceea ce priveşte pretinsa pierdere de folosinţă, Curtea aminteşte faptul că nu va acorda nici o sumă cu acest titlu, deoarece reclamantul a avut mereu folosinţa apartamentului său.48. Aşadar, pentru privarea de proprietate suferită şi ţinând cont de ingerinţele în dreptul domnului Dan Sorin Ghiţescu la respectarea proprietăţii, la un tribunal şi la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată49. Reclamantul solicită rambursarea sumei de 200 USD sau 187 EUR pentru taxele procedurale interne ocazionate de eforturile sale de a-şi face recunoscut dreptul de proprietate. El cere Curţii să îi acorde o sumă echivalentă tuturor cheltuielilor suportate în faţa Curţii.Guvernul nu a depus observaţii.50. Curtea reaminteşte că acordă doar cheltuielile însoţite de documente justificative (a se vedea Hotărârea Oprea împotriva României nr. 33.358/96, hotărârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).51. Curtea arată că suma de 187 EUR, reprezentând taxe şi cheltuieli de judecată solicitate (onorarii pentru cea de-a doua cerere de restituire) pentru care s-au prezentat documente justificative, a fost în mod real şi necesar cheltuită şi este rezonabilă. în aceste condiţii, i se vor acorda reclamantului cei 187 EUR solicitaţi.C. Majorări de întârziere52. Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.DIN ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE:1. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, în sensul că nu a existat un proces echitabil;2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, datorită faptului că reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie;3. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1, pentru perioada 15 decembrie 1995 – 9 octombrie 2000;4. hotărăşte că nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 şi apartamentul nr. 3;5. hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune materiale şi morale;(îi) 187 EUR (o sută optzeci şi şapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;(iii) aceste sume se vor converti în moneda naţională a statului pârât, la cursul aplicabil la data plăţii;6. hotărăşte că această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii sumelor indicate la pct. 5 (i) şi (îi), cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;7. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 29 aprilie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.J.-P. Costa,preşedinteS. Dolle,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește