HOTĂRÂRE din 26 noiembrie 2002

definitivă la 26 februarie 2003, în Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României



(Cererea nr. 33.176/1996)În Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 octombrie 2000 şi 5 noiembrie 2002,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.176/1996, introdusă împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Stella Moşteanu, Mihaela Moşteanu, Ileana Moşteanu şi Maria Mihaela Grigoriu (reclamantele) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 25 martie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). La 4 mai 1996, doamna Stella Moşteanu a decedat. În urma decesului, moştenitoarele sale, celelalte 3 reclamante, şi-au exprimat intenţia de a continua procesul. În urma căsătoriei din data de 6 iunie 1996, Ileana Moşteanu se numeşte Ileana Scarlat.2. Reclamantele sunt reprezentate de domnul Adrian Vasiliu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei.3. Reclamantele susţin că refuzul instanţelor interne (Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Tribunalul Bucureşti, prin Decizia din 30 mai 1995, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin Hotărârea din 23 octombrie 1995) de a recunoaşte instanţelor competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa lor de imparţialitate şi de independenţă faţă de Executiv sunt contrare art. 6 din Convenţie. În plus, reclamantele se plâng că deciziile respective au adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.4. Cererea a fost transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.6. Prin Decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă.7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată celei de a doua secţii, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1 din Regulament).8. Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei9. Reclamantele s-au născut, respectiv, în: 1920, 1945, 1972 şi 1967 şi îşi au domiciliul în Bucureşti.10. Imobilul şi terenul aferent au fost cumpărate în anul 1936 de Constantin Moşteanu, soţul Stellei Moşteanu, tatăl Mariei Mihaela Grigoriu şi al Mihaelei Moşteanu şi bunicul Ilenei Scarlat.Imobilul este format din 5 apartamente; apartamentul nr. 1 a fost închiriat Mariei Mihaela Grigoriu.11. În anul 1950, statul a preluat casa lui Constantin Moşteanu, prevalându-se de Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Nici motivele şi nici baza legală a privării de proprietate nu i-au fost niciodată notificate acestuia.A. Prima acţiune în revendicare12. În anul 1994, în calitate de moştenitoare, reclamantele au revendicat bunul mai sus menţionat printr-o acţiune civilă formulată în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. Acestea au arătat că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate întrucât C.M. era funcţionar în momentul naţionalizării bunului său.13. Într-un discurs rostit în iulie 1994, în oraşul Satu Mare, Preşedintele României a cerut administraţiei să nu execute hotărârile judecătoreşti prin care instanţele constataseră nulitatea naţionalizărilor bunurilor imobile în timpul regimului comunist.14. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiţie, întrunită în Secţiile Reunite, a hotărât, cu 25 de voturi contra 20, să schimbe jurisprudenţa secţiei civile şi a decis că instanţele "nu aveau competenţa să cenzureze decretele şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate, în aplicarea Decretului nr. 92/1950 (…)”.15. Prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, considerând că "dacă imobilul a devenit proprietatea statului în temeiul legii, numai prin lege se poate hotărî asupra situaţiei juridice a bunurilor preluate de către stat".16. Reclamantele au exercitat calea de atac a apelului împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 30 mai 1995, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, pe motivul că instanţele nu erau competente să examineze legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.17. Reclamantele au formulat recurs care a fost respins, pentru aceleaşi motive, prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti.B. A doua acţiune de revendicare18. La 5 august 1997, reclamantele Maria Mihaela Grigoriu, Mihaela Moşteanu şi Ileana Scarlat au promovat o nouă acţiune în revendicare la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, împotriva Consiliului Local Bucureşti. Au fost invocate aceleaşi argumente pe care reclamantele le dezvoltaseră în prima acţiune în revendicare, din 1994 (nelegalitatea naţionalizării).19. Prin Sentinţa din 30 octombrie 1997, judecătoria a constatat că naţionalizarea imobilului a fost nelegală, că imobilul devenise proprietatea statului fără titlu valabil şi a dispus restituirea sa în favoarea reclamantelor.20. Având în vedere că nu s-a exercitat recurs, sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă.21. Prin Decizia din 12 ianuarie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului în favoarea reclamantelor.22. Prin procesul-verbal de restituire, redactat la 3 februarie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti nu a restituit decât apartamentele nr. 1 şi 3 din imobil, întrucât celelalte 3 apartamente erau ocupate de chiriaşii statului G.M., B.T. şi T.C.C. Vânzarea apartamentelor nr. 2, 4 şi 5 de către stat în favoarea chiriaşilor imobilului şi acţiunile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare formulate de Primăria Municipiului Bucureşti23. La 20 mai 1996, reclamantele i-au notificat pe chiriaşii imobilului să nu cumpere apartamentele, întrucât orice eventual contract de vânzare privind respectivul imobil ar fi ulterior anulat.24. În baza Legii nr. 112/1995, S.C. AVL BERCENI – S.A., administrator al imobilelor statului, a vândut 3 apartamente din imobil unor terţi care locuiau acolo în calitate de chiriaşi: apartamentul nr. 4 a fost vândut la 24 septembrie 1996 lui B.T., apartamentul nr. 2 a fost vândut la 25 septembrie 1996 lui T.C. şi apartamentul nr. 5 a fost vândut la 10 decembrie 1996 lui G.M.Apartamentele nr. 1 şi 3 erau închiriate Mariei Mihaela Grigoriu (una dintre reclamante) şi Mariei Constantin (terţă chiriaşă la stat).25. În aprilie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti formulează acţiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor anterior menţionate, pe motiv că mandatarul său, adică S.C. AVL BERCENI – S.A., acţionase cu rea-credinţă, vânzând apartamentele chiriaşilor, în condiţiile în care avea cunoştinţă de interdicţia vânzării, atât timp cât situaţia juridică a acestora nu era încă sigură.În aceste litigii, reclamantele au făcut cereri de intervenţie care au fost admise.26. În privinţa apartamentului nr. 5, vândut de stat lui G.M., acţiunea în anularea contractului de vânzare, încheiat la 10 decembrie 1996, a fost admisă prin Sentinţa din 26 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul chiriaşului G.M. şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.27. Cu privire la apartamentul nr. 4, vândut de stat, la 24 septembrie 1996, lui B.T., acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost admisă prin Sentinţa din 26 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, apelurile chiriaşului şi ale S.C. AVL BERCENI S.A. au fost respinse ca neîntemeiate, instanţa constatând reaua-credinţă a apelanţilor. Prin Decizia din 15 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile pârâţilor şi a decis retrimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Prin Decizia din 26 mai 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins din nou apelurile pârâţilor ca neîntemeiate. Astfel, Sentinţa din 26 octombrie, dispunând nulitatea contractului de vânzare din 24 septembrie 1996 în favoarea lui B.T., a rămas definitivă şi irevocabilă.28. În privinţa apartamentului nr. 2, vândut de stat lui T.C., la 25 septembrie 1996, acţiunea în anularea contractului de vânzare a fost admisă prin Sentinţa din 26 octombrie 1998, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti constatând nulitatea contractului respectiv de vânzare, din aceleaşi motive. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelurile pârâţilor şi a hotărât retrimiterea cauzei la judecătorie. Reclamantele (interveniente), Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii formulează recurs împotriva deciziei. Prin Hotărârea din 3 februarie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea recursului Primăriei Municipiului Bucureşti şi al reclamantelor (intervenientelor), a admis acţiunea pârâţilor şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, Tribunalul Municipiului Bucureşti. După ce s-a pronunţat asupra fondului cauzei, la 19 noiembrie 2000, instanţa a respins apelurile pârâţilor ca neîntemeiate. Astfel, hotărârea privindanularea contractului de vânzare din 10 decembrie 1996 a rămas definitivă şi irevocabilă.II. Dreptul şi practica interne pertinente29. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/1995, paragrafele 31, 34-42, CEDO 1999-VII.ÎNDREPTI. Observaţie preliminară30. Curtea notează că doamna Stella Moşteanu a decedat la data de 4 mai 1996, dar că moştenitoarele sale şi-au exprimat, prin observaţiile din 7 februarie 2001, intenţia de a continua procesul în nume propriu şi în numele mamei şi bunicii lor.31. Curtea consideră, având în vedere obiectul prezentei cauze şi ansamblul elementelor pe care le deţine, că moştenitoarele primei reclamante pot pretinde că au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii şi le recunoaşte, în consecinţă, calitatea pentru a i se substitui în speţă (vezi, în special, hotărârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A, nr. 206-C, p. 29, paragraful 2, G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 228-F, p. 65, paragraful 2, şi Pandolfelli şi Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).PE FONDA. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, referitoare la accesul la justiţie32. Potrivit reclamantelor, Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…), de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotărî (…) asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)".33. În memoriul lor, reclamantele consideră că refuzul instanţelor interne (adică Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin Decizia din 30 mai 1995, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia din 23 octombrie 1995) de a recunoaşte instanţelor competenţa de a se pronunţa cu privire la acţiunea în revendicare contravine dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate.Acestea subliniază că dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie au fost încălcate prin refuzul instanţelor de a le recunoaşte dreptul de a se adresa instanţelor civile pentru a soluţiona o acţiune privind drepturile lor civile.Reclamantele consideră că jurisprudenţa creată prin cauza Brumărescu citată anterior, privind liberul acces la justiţie, este aplicabilă în speţă.34. Guvernul nu contestă jurisprudenţa creată prin cauza Brumărescu, dar subliniază că interdicţia în cauză a fost de scurtă durată şi că, în cadrul unei a doua acţiuni în revendicare, reclamantelor li s-au recunoscut drepturile asupra imobilului. În consecinţă, ingerinţa a fost temporară şi liberul acces la justiţie a fost asigurat prin a doua acţiune în revendicare.35. Aşadar, Curtea trebuie să analizeze dacă Decizia din 23 octombrie 1995 a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.36. Curtea aminteşte că în cauza Brumărescu citată anterior (paragraful 59), a ajuns la concluzia încălcării art. 6 alin. 1 pe motiv că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigiile privind, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară încalcă art. 6 alin. 1 din Convenţie.În speţă, instanţele interne au respins la fiecare stadiu procesual acţiunea în revendicare a reclamantelor, invocând acelaşi motiv ca şi Curtea Supremă de Justiţie în cauza Brumărescu.Curtea consideră că, în speţă, nu există nicio deosebire, din acest punct de vedere, între prezenta cauză şi cauza Brumărescu.37. În plus, excluderea de către instanţele interne, în anul 1995, din sfera lor de competenţă a acţiunii în revendicare a reclamantelor este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.38. În consecinţă, s-a încălcat art. 6 alin. 1 cu privire la acest punct.B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind imparţialitatea şi independenţa instanţelor interne39. Reclamantele invocă faptul că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza lor nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial. Acestea remarcă, în primul rând, că Preşedintele României declarase, într-un discurs pronunţat în oraşul Satu Mare, în iulie 1994, că hotărârile judecătoreşti dispunând restituirea bunurilor naţionalizate nelegal nu trebuiau executate şi că acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotărârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al foştilor proprietari.Acestea adaugă că judecătorii curţii de apel care s-au pronunţat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadă. În concluzie, reclamantele consideră că judecătorii au fost influenţaţi de "discursul direct şi agresiv care a fost adresat de Preşedinte".40. Guvernul susţine că nu poate fi invocată în acest sens nicio încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. El subliniază că decizia privind schimbarea jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie nu era obligatorie pentru instanţele inferioare. În al doilea rând, niciun element nu poate proba că hotărârea a fost influenţată de discursul Preşedintelui României. Adaugă, de asemenea, că dreptul român nu conţine nicio dispoziţie referitoare la obligaţia instanţelor inferioare de a da curs deciziilor Curţii Supreme de Justiţie pronunţate în Secţiile Reunite.În ceea ce priveşte inamovibilitatea judecătorilor care s-au pronunţat asupra cauzei, Guvernul precizează că ceea ce este determinant, cu privire la acest punct, este dacă judecătorii Curţii de Apel Bucureşti beneficiau de inamovibilitate în momentul în care au pronunţat Decizia din 23 octombrie 1995. Acesta aminteşte că litigiul a fost soluţionat definitiv prin această decizie. Or, conform Guvernului, cei 3 judecători care au pronunţat hotărârea erau inamovibili din 1993, beneficiind aşadar de garanţiile instituţionale în măsură să le asigure "independenţa efectivă".În privinţa discursului Preşedintelui României, Guvernul consideră că acesta reprezintă o luare de poziţie referitoare la o problemă de actualitate în acea perioadă în România şi că nu are nicio valoare de constrângere pentru judecătorii Curţii de Apel Bucureşti şi ai instanţelor inferioare.În ceea ce priveşte noţiunea de "imparţialitate", Guvernul consideră că imparţialitatea unei instanţe este contestată atunci când unul sau mai mulţi membri şi-au asumat roluri diferite în cauza respectivă. Or, nu este nicidecum cazul în speţă, ceea ce conduce la concluzia conform căreia Curtea de Apel Bucureşti poate fi considerată un tribunal "independent şi imparţial" în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.41. Curtea notează că acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, iar capătul de cerere a reclamantelor cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor trebuie să fie analizat în raport cu această hotărâre.42. Curtea trebuie aşadar să constate dacă Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronunţată de un tribunal care poate fi considerat independent şi imparţial, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.Curtea notează că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critice cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administraţiei responsabile cu executarea hotărârilor judecătoreşti, şi nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngăduie Curţii să ajungă la concluzia că, în speţă, aceste declaraţii i-ar fi influenţat pe judecătorii Curţii de Apel Bucureşti care s-au pronunţat în cauza reclamantelor (Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotărârea din 16 iulie 2002, paragraful 44).Cu privire la obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie, Curtea aminteşte că "reunirea camerelor sau secţiilor unei instanţe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanţa are datoria să le pronunţe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca în speţă, de o curte supremă – se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fără a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei" (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93).În măsura în care reclamanţii se plâng, de asemenea, cu privire la revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea consideră că este vorba despre modalităţile de aplicare a dreptului intern, care ies din competenţa sa (Decizia Kozlova şi Smirnova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.381/2000, ce urmează să apară în culegerea oficială a Curţii).43. Aşadar, nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la acest punct.C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie44. Reclamantele apreciază că refuzul instanţelor de a examina cererea de revendicare le-a privat de dreptul de proprietate, fără ca această privare să urmărească un scop de utilitate publică şi fără ca ele să primească despăgubiri. Ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."45. Guvernul subliniază existenţa unei a doua acţiuni în revendicare soluţionate prin Sentinţa din 30 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care a dispus definitiv restituirea imobilului către reclamante. Acesta aminteşte că dreptul reclamantelor asupra imobilului a fost astfel irevocabil recunoscut.46. Reclamantele nu sunt de acord cu privire la eventuala pierdere a calităţii de victimă, în urma unei hotărâri care dispune restituirea definitivă a imobilului. Ele consideră că încălcarea art. 6 alin. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie "există şi va persista atât timp cât încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantelor s-a consumat prin pronunţarea Deciziei din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti".47. Guvernul reiterează excepţia de incompatibilitate ratione materiae a cererilor reclamantelor cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, excepţie ridicată în stadiul admisibilităţii. Acesta susţine că, pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 citat anterior, reclamantele trebuie să probeze existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei.Guvernul invocă Hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei (hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23, paragraful 48) privind noţiunea de "bun" şi aminteşte că bunurile, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Convenţiei, pot reprezenta fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creanţele pentru care reclamantul poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă", ca în Hotărârea Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei (hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 20, paragraful 31).Guvernul aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Comisiei, nu este considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cererile nr. 7.655-7.657/1976, Decizia din 4 octombrie 1977, DR 12, p. 111).De asemenea, a fost evidenţiat faptul că naţionalizarea a avut loc înainte de 1994 şi că acest act nu poate fi analizat sub autoritatea Convenţiei, care nu se aplică pentru România decât pentru faptele intervenite după 1994, data ratificării Convenţiei de către România.Guvernul susţine, de asemenea, că pentru a şti dacă reclamantele dispuneau sau nu de un "bun" în 1994, trebuie analizat dacă reclamantele aveau o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată în favoarea lor de instanţele române, hotărâre care le-ar fi recunoscut dreptul asupra imobilului. El invocă decizia privind admisibilitatea în Cauza Moser împotriva României (Cererea nr. 37.578/1997, Decizia din 1 iulie 1998), în care, după ce a stabilit că bunurile în litigiu fuseseră confiscate legal în 1985, Comisia a decis că nu era competentă ratione temporis să examineze plângerea referitoare la o lipsire de proprietate din 1985.Conform Guvernului, această situaţie este diferită de cea existentă în cauza Brumărescu întrucât, în speţă, dreptul reclamantelor nu era recunoscut prin nicio hotărâre definitivă a instanţelor române, la data la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia din 23 octombrie 1995.Guvernul român afirmă că reclamantele nu dispuneau de un "bun" în sensul Convenţiei, în momentul în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărârea respectivă.Invocând, de asemenea, hotărârea în Cauza Vasilescu împotriva României (hotărâre din 28 mai 1998, paragraful 48), prin care Curtea reţinuse aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în temeiul unei "încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei" în absenţa unei baze legale pentru respectiva confiscare, Guvernul aminteşte că, în speţă, naţionalizarea s-a făcut în temeiul unui decret, statul "având cel puţin o aparenţă de titlu".În consecinţă, Guvernul roagă Curtea să se declare necompetentă ratione materiae şi să respingă cererea, în conformitate cu art. 35 din Convenţie.48. Reclamantele admit inaplicabilitatea ratione temporis a Convenţiei cu privire la faptele intervenite înainte de 1994, dar consideră că este de datoria Curţii să analizeze dacă instanţele române au aplicat legal dreptul intern şi dacă aplicarea legilor interne a avut consecinţe asupra drepturilor garantate de Convenţie.În privinţa cauzei Moser citate anterior, reclamantele subliniază că în cauza respectivă Comisia a constatat că reclamantele "nu au demonstrat caracterul arbitrar şi neîntemeiat al soluţiei la care au ajuns judecătorii" şi că a contrario, dacă se poate demonstra caracterul arbitrar al hotărârii judecătorilor, reclamantele, în speţă, pot invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.În plus, reclamantele invocă Sentinţa din 30 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti care, după ce s-a pronunţat pe fondul litigiului, a considerat că naţionalizarea s-a făcut "fără titlu". Ele consideră că această sentinţă a avut efect retroactiv, confirmând dreptul de proprietate al reclamantelor.În ceea ce priveşte "aparenţa de titlu" în favoarea statului, reclamantele contestă acest mijloc de transfer de proprietate, întrucât aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu poate constitui, în opinia lor, un transfer valabil de proprietate. În plus, titlul lui C.M. nu a fost anulat niciodată şi a fost transcris în cartea funciară în temeiul unui contract de vânzare încheiat în martie 1936 între C.M. şi Tutela Bisericii Flaminda.49. În privinţa afirmaţiei reclamantelor, conform căreia Hotărârea din 23 octombrie a Curţii de Apel Bucureşti ar fi adus atingere dreptului lor protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Guvernul susţine că este excesivă susţinerea potrivit căreia simpla existenţă a unei hotărâri judecătoreşti poate, în sine, conduce la încălcarea dreptului garantat de acest articol. Guvernul afirmă că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu ar putea pune probleme decât în măsura în care efectele sale ar antrena o situaţie inacceptabilă privind un drept garantat de Convenţie. Dar, în speţă, efectele deciziei Curţii de Apel Bucureşti au fost radical modificate printr-o hotărâre ulterioară, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor şi a deschis posibilitatea unei restituiri în natură. În concluzie, imposibilitatea pentru reclamante de a beneficia de bunurile lor a fost reparată în dreptul intern în urma Sentinţei din 30 octombrie 1997.Guvernul subliniază că numai o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantelor, ar putea fi considerată ca un "bun" în sensul Convenţiei. În consecinţă, acesta consideră că pretinsa ilegalitate a actului de naţionalizare ar trebui confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţele române, ca în cauza Brumărescu.50. În consecinţă, reclamantele afirmă că posesia imobilului exercitată de stat s-a făcut ilegal, inclusiv după 1994, ceea ce constituie o privare abuzivă de proprietate, echivalând cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.În sfârşit, ele apreciază că încălcarea este un fapt "consumat, care trebuie considerat independent de prejudiciul integral sau eventual diminuat, în urma intervenţiei unor fapte ulterioare".51. Curtea notează că cererea reclamantelor avea ca obiect acţiunea în revendicare care s-a încheiat prin această hotărâre din 23 octombrie a Curţii de Apel Bucureşti.Ea trebuie aşadar să constate dacă hotărârea a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.52. Curtea trebuie să analizeze dacă reclamantele aveau un "bun" în sensul acestui articol, în momentul hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.Ea aminteşte că în cauza Brumărescu citată anterior reclamantul, care beneficia de o decizie de restituire definitivă (şi "irevocabilă") a imobilului naţionalizat, a fost considerat titularul unui "bun" în sensul art. 1 citat anterior (vezi cauza Brumărescu citată anterior, paragrafele 70 şi 74).Or, în speţă, reclamantele, în momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, nu beneficiau de nicio decizie de această natură, întrucât până la acea dată nicio instanţă nu le recunoscuse definitiv calitatea de proprietare.53. Curtea observă, de asemenea, că la 30 octombrie 1997, în a doua acţiune în revendicare formulată de reclamante, instanţele au admis definitiv cererea lor (vezi mai sus paragrafele 18-21).54. Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, noţiunea "bunuri" se poate referi atât la "bunurile actuale", cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei).55. Curtea nu este aşadar competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării sau efectele continue produse de aceasta până astăzi [vezi Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) citată anterior şi jurisprudenţa Comisiei, de exemplu Cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 şi 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5-20)].56. Curtea adaugă că, în aceste condiţii, nu este nicidecum vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă statului român şi susceptibilă să producă efecte asupra limitelor temporale ale competenţei Curţii (vezi în acest sens Cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, paragrafele 81-87).57. În aceste condiţii, deciziile instanţelor române (paragraful 33) nu pot fi considerate ca aducând atingere "bunurilor" reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.În consecinţă, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.D. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie58. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".1. Prejudiciul material şi moral59. Cu titlu principal, reclamantele solicită restituirea bunului în litigiu. Ele solicită, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, şi anume, conform raportului de expertiză transmis Curţii, 200.000 dolari americani (USD), adică 197.122 euro.60. Guvernul nu a făcut nicio observaţie la acest punct.61. Curtea aminteşte că reclamantele şi-au recăpătat dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv în urma Sentinţei definitive din 30 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. În urma celorlalte 3 hotărâri definitive (vezi paragrafele 20, 21 şi 23) ele au reintrat în posesia apartamentelor locuite de chiriaşi. Astfel, ele beneficiază de toate prerogativele dreptului de proprietate: fructus, usus et abusus.Aşadar, cererile reclamantelor cu privire la acest punct nu pot fi admise.62. Reclamantele solicită, de asemenea, 100.000 USD, adică 98.561 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin "suferinţa şi frustrarea" pe care le-a produs-o Curtea de Apel Bucureşti prin Hotărârea din 23 octombrie 1995. În urma acestei hotărâri, reclamantele şi-au petrecut timpul în diverse proceduri şi au suferit frustrarea şi suferinţa provocate de incertitudinea privind dreptul lor de proprietate. Una dintre reclamante, Stella Moşteanu, a decedat în timpul procedurii. În sfârşit, ele consideră că aceste neplăceri decurg din refuzul instanţelor de a le recunoaşte "dreptul elementar de a se adresa justiţiei".63. Guvernul nu a făcut nicio observaţie cu privire la acest aspect.64. Curtea susţine că singura bază care se poate reţine pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantele nu au beneficiat de acces la instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Curtea nu poate specula asupra rezultatului posibil al procesului în caz contrar, dar nu consideră nerezonabilă ideea că reclamantele au suferit o pierdere de şansă reală în procesul respectiv (conform Cauzei Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II).Aşadar, cu titlu de prejudiciu moral, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să se aloce reclamantelor suma totală de 4.000 euro. Suma urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.*)––-Notă …
*) Al doilea alineat al paragrafului 64 este redat în forma rectificată la 4 februarie 2003.2. Cheltuieli de judecată65. Reclamantele solicită rambursarea tuturor cheltuielilor făcute cu ocazia procedurii interne şi a celei în faţa Curţii. În ultima scrisoare, reclamantele au informat Grefa în legătură cu cheltuielile pe care nu au reuşit să le justifice, cu excepţia celor făcute cu ocazia expertizei de evaluare a imobilului (700 USD, adică 710 euro).66. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată în baza unor documente justificative.67. Curtea observă că reclamantele au prezentat documente justificative în valoare de 700 USD, adică 710 euro (expertiza de evaluare a imobilului şi onorariile avocatului).Curtea acordă reclamantelor 710 euro cu acest titlu.3. Majorări de întârziere68. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEAÎN UNANIMITATE:1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului de acces la justiţie;2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul lipsei de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor interne;3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;4. hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume ce urmează a fi convertite în moneda naţională a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii:(i) 4.000 euro (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;(îi) 710 euro (şapte sute zece euro) cu titlu de cheltuieli;5. hotărăşte că, începând de la data expirării termenului amintit până la momentul efectuării plăţii, sumele menţionate la pct. 4 vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;6. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparaţii echitabile.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.J.-P. Costa, T.L. Early,preşedinte grefier adjunct––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește