în Cauza Societatea Comercială Aledani – S.R.L. împotriva României
(Cererea nr. 28.874/04)În Cauza Societatea Comercială Aledani – S.R.L. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 5 mai 2009,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.874/04) introdusă împotriva României şi în care o societate comercială persoană juridică română (reclamanta) a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La 4 septembrie 2006, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice Guvernului cererea. Conform art. 29 § 3 din Convenţie s-a mai decis ca, în acelaşi timp, camera să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta, Societatea comercială cu răspundere limitată (S.R.L.) Aledani, este o societate comercială română cu sediul în Ploieşti. Ea este reprezentată în faţa Curţii de directorul său, domnul A. Daniel.5. Reclamanta a dobândit în cadrul procesului de privatizare o clădire cu destinaţie tehnică, amplasată pe un teren de 575 mý, delimitată printr-un gard de zid, în vecinătatea unui alt teren, care aparţine societăţii comerciale S.6. Ca urmare a mai multor litigii între reclamantă şi societatea S. cu privire la dreptul de proprietate asupra clădirii şi terenului menţionate mai sus, printr-o sentinţă rămasă definitivă din 23 noiembrie 1998, Judecătoria Sinaia a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra clădirii şi a gardului de zid. Cu aceeaşi ocazie, judecătoria a constatat că reclamanta nu era proprietarul terenului pe care era amplasată clădirea, teren care aparţinea societăţii S., în virtutea unui titlu emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în anul 1995.7. La 14 martie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Ploieşti printr-o acţiune împotriva societăţii S. şi a Consiliului Local al Municipiului Sinaia, vizând anularea parţială a titlului de proprietate eliberat lui S. asupra terenului pe care se afla clădirea sa.8. Printr-o decizie din 27 iunie 2000, Curtea de Apel a admis cererea sa, considerând-o întemeiată. Curtea de Apel a respins în prealabil excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei din considerente de tardivitate, excepţie invocată de pârâta S.9. Prin Decizia definitivă din 25 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul introdus de S. împotriva hotărârii Curţii de Apel, pe care a confirmat-o, arătând că primii judecători au considerat pe bună dreptate că acţiunea reclamantei nu era tardivă. În motivarea deciziei sale, Curtea Supremă de Justiţie s-a întemeiat pe Sentinţa din 23 noiembrie 1998, pentru a constata încă o dată că reclamanta era proprietar doar al clădirii şi al gardului zidit.10. La 1 octombrie 2003, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti din 27 iunie 2000 şi din 25 octombrie 2002, susţinând că cererea introductivă de instanţă a reclamantei a fost tardivă şi că, prin urmare, instanţele care au pronunţat respectivele hotărâri respinseseră în mod eronat excepţia de inadmisibilitate ridicată de societatea pârâtă S.11. Prin Decizia definitivă din 15 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul procurorului general şi a respins cererea introductivă de instanţă a reclamantei ca fiind tardivă.12. Prin Decizia definitivă din 17 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o plângere penală pentru înşelăciune introdusă de S. împotriva lui A.D. şi D.M., cei 2 reprezentanţi ai reclamantei.13. Prin Decizia definitivă din 17 octombrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a admis o acţiune introdusă de S. şi a constatat că reclamanta nu era proprietara terenului în litigiu.II. Dreptul şi practica interne pertinente14. Articolele relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la momentul faptelor prevedeau: +
Articolul 330"Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (…)." +
Articolul 330^1"În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."15. Art. 330 şi 330^1 citate anterior au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie16. Reclamanta se plânge de faptul că anularea Hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2002 prin Decizia din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţia, care prevede:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea a luat act de faptul că acest capăt de cerere nu contravine niciunui alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, se decide a fi declarat admisibil.B. Asupra fondului18. Referindu-se la cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48.553/99, CEDO 2002-VII), Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), şi Riabykh împotriva Rusiei (nr. 52.854/99, CEDO 2003-IX), Guvernul recunoaşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, admiterea unei căi extraordinare de recurs care pune în discuţie o hotărâre definitivă printr-o procedură de reanalizare şi rejudecare este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.19. Guvernul constată că acest caz diferă de cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group – SA împotriva României (nr. 22.687/03, Hotărârea din 1 decembrie 2005) şi Brumărescu, citată anterior, deoarece în prezenta cauză litigiul era între persoane fizice care au obţinut decizii favorabile şi unde recursul în anulare a fost iniţiat la cererea uneia dintre părţile la procedură, şi nu de o autoritate de stat.20. De asemenea, Guvernul susţine că, în acest caz, recursul în anulare a urmărit protecţia principiului securităţii raporturilor juridice, deoarece acesta a fost introdus pentru a remedia omisiunea tribunalelor interne de a lua în considerare tardivitatea acţiunii reclamantei.21. Reclamanta contestă punctul de vedere al Guvernului.22. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 §1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care defineşte supremaţia legii ca parte a patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care dispune, printre altele, ca o hotărâre definitivă pronunţată de un tribunal într-o cauză să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu, citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu are dreptul să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai în scopul unei revizuiri a cauzei şi a unei noi decizii cu privire la aceasta. Supervizarea nu ar trebui să devină o cale de atac deghizată, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere pe aceeaşi temă nu este un motiv suficient pentru a rejudeca un caz. Nu se poate deroga de la acest principiu decât pentru motive substanţiale şi imperative (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).23. Curtea observă că anularea hotărârii judecătoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe presupusa necunoaştere a unui aspect de procedură de către instanţele judecătoreşti ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei decizii definitive, în ciuda faptului că persoanele fizice au fost, de asemenea, părţi ale procedurii (a se vedea, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006).24. Argumentele Guvernului nu sunt de natură să determine Curtea să se îndepărteze de la abordarea folosită în alte cazuri similare, situaţia de fapt fiind în esenţă aceeaşi (vezi în special SC Maşinexportimport industrial Group – SA, Raicu şi Popea, citate anterior).25. Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curţii să ajungă la concluzia că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 25 octombrie 2002 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând, de asemenea, atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie26. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său cu privire la bunurile sale, ca urmare a anulării Sentinţei definitive din 25 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede după cum urmează:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."27. Guvernul a invocat o excepţie de inaplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerând că reclamanta nu are niciun "bun" sau "speranţă legitimă" în legătură cu terenul în litigiu.28. Guvernul consideră că Hotărârea din 25 octombrie 2002 nu îi conferă reclamantei niciun drept, real sau de creanţă, asupra terenului în litigiu. Singurul efect al acestei hotărâri este faptul că terenul a revenit în patrimoniul Primăriei Sinaia.29. Reclamanta obiectează faţă de acest argument. Ea pretinde că procedura administrativă necesară pentru a obţine un titlu de proprietate asupra terenului a devenit imposibilă ca urmare a atribuirii ilegale a terenului către S., deoarece anularea titlului societăţii din urmă era o etapă prealabilă oricărui alt demers.30. Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu nu este dovedit prin niciun titlu şi nu a fost stabilit prin hotărâri de către instanţele care au soluţionat această problemă. Din acest motiv şi estimând că nu se poate specula cu privire la rezultatul unui eventual demers administrativ sau de altă natură pe care reclamanta l-ar fi putut întreprinde în vederea obţinerii unui titlu de proprietate, Curtea consideră că aceasta nu are un "bun", în sensul Convenţiei, cu privire la terenul în litigiu.31. Prin urmare, capătul de cerere examinat este considerat incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3, şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 4.III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie32. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu33. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta solicită 41.062 EUR, suma reprezentând valoarea actualizată a terenului, profitul aferent pierdut, precum şi rambursarea unor taxe notariale. Ea solicită, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei proceduri penale iniţiate împotriva lui A.D. şi D.M.34. În ceea ce priveşte cererea privind daunele materiale, Guvernul îşi reiterează susţinerile cu titlu de excepţie de inadmisibilitate ratione materiae.35. Cu privire la cererea de daune morale, Guvernul susţine că pretenţiile cu acest titlu au fost formulate în numele a două persoane fizice şi că reclamanta nu a solicitat nimic în nume propriu, prin urmare această parte a cererii de pretenţii trebuie să fie respinsă.36. Curtea constată că, în acest caz, singurul temei de reţinut în acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că o hotărâre definitivă favorabilă reclamantei a fost revizuită ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.37. În ceea ce priveşte pretinsele daune materiale, Curtea face trimitere la constatarea lipsei bunului litigios din patrimoniul reclamantei şi la excepţia ratione materiae, întemeiată, invocată de către Guvern (§ 30 şi 31 de mai sus). Prin urmare, nu este cazul a acorda reclamantei o compensaţie financiară.38. Referitor la daunele morale, Curtea consideră că reclamanta a suferit într-adevăr o frustrare, având în vedere recursul în anulare mai sus menţionat.39. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi hotărând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 2.000 EUR pentru daunele morale.B. Cheltuieli de judecată40. Reclamanta solicită 2.123,94 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, reprezentând cheltuieli de judecată şi onorariile de avocat. Reclamanta prezintă documente doveditoare.41. Guvernul nu se opune acordării către reclamantă a unei sume reprezentând cheltuieli şi costuri aferente procedurilor judiciare naţionale şi în faţa Curţii, care sunt dovedite în mod suficient. Trebuie precizat că o mare parte din costurile şi cheltuielile pretinse nu sunt legate de procedura în baza căreia reclamanta a făcut plângere.42. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi costurilor sale decât în măsura în care se constată realitatea lor, necesitatea lor şi nivelul rezonabil al cuantumului acestora. În cazul de faţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR, pe care o acordă reclamantei pentru toate cheltuielile.C. Dobânzi moratorii43. Curtea consideră că este oportun să fixeze rata dobânzilor moratorii pe baza dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă 3 puncte procentuale.DIN ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a încălcării principiului securităţii raporturilor juridice;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de daune morale, şi 500 EUR (cinci sute euro), pentru cheltuielile de judecată; … b) ca sumele în cauză să fie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, la care se vor adăuga sumele posibil datorate cu titlu de impozit; … c) ca începând cu expirarea acestui termen şi până la plată această sumă să se majoreze cu o dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă pe perioada în cauză, majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză şi comunicată ulterior în scris, la data de 26 mai 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier–––––
