HOTĂRÂRE din 26 mai 2005

definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României (Cererea nr. 57.810/2000)



În Cauza Costin împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 mai 2005,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.810/2000, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Costin (reclamanta), a sesizat Curtea, la data de 10 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.3. La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice cererea Camerei. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, ea a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a fondului cauzei.4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere este repartizată Secţiei a III-a reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).ÎN FAPT5. Reclamanta s-a născut în 1932 şi are domiciliul în Bucureşti.6. Prin Sentinţa definitivă din 19 august 1993, Judecătoria Craiova a obligat Primăria Oraşului Craiova (Primăria) şi Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi a Fondului Locativ Dolj (Regia) să-i restituie reclamantei fostul apartament (purtând nr. 8), care fusese confiscat de stat în 1948. Instanţa i-a acordat, de asemenea, reclamantei 32.540 lei româneşti, cu titlu de cheltuieli de judecată.7. La data de 14 martie 1995, în urma contestaţiei Regiei, Judecătoria Craiova a completat Sentinţa din 19 august 1993. Întemeindu-se pe un raport de expertiză, aceasta a reţinut că fostul apartament nr. 8 era constituit, în momentul pronunţării, din apartamentele nr. 10 şi 11 din imobilul în cauză. Sentinţa a devenit definitivă la data de 6 septembrie 1995.8. La data de 27 octombrie 1995, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei cu cele două apartamente identificate de instanţă la 14 martie 1995.La data de 27 mai 1996, Regia a informat-o pe reclamantă că de la 1 noiembrie 1995 cele două apartamente care îi fuseseră restituite fuseseră radiate din evidenţa sa şi că familia G., titulara contractului celor două apartamente respective, nu îi mai plătea chirie.9. La data de 24 august 1995, terţul V.G., chiriaşul apartamentului nr. 11, a contestat în faţa Judecătoriei Craiova executarea sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995. El a invocat faptul că apartamentul pe care îl ocupa nu mai corespundea descrierilor reclamantei cu privire la fostul apartament.10. După parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie, prin Hotărârea definitivă din 12 mai 1999, Curtea de Apel Piteşti a dat câştig de cauză contestaţiei lui V.G. şi a anulat executarea. Ea a reţinut că, contrar afirmaţiilor Regiei, apartamentul nr. 11, pe care îl ocupa V.G., nu mai corespundea cu cel a cărui proprietară era reclamanta. Ea a constatat, de asemenea, că expertul însărcinat să identifice fostul apartament nr. 8, în cursul examinării contestaţiei formulate anterior de Regie, nu constatase la faţa locului situaţia imobilului.11. Din documentele transmise Curţii rezultă că numai apartamentul nr. 11 este obiectul prezentei cauze, deoarece apartamentul nr. 10, se pare, nu mai există.12. La data de 8 februarie 2000, Regia a informat-o pe reclamantă că, în urma anulării executării sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995, ea trebuia să solicite din nou punerea în posesie a apartamentului. În consecinţă, la data de 21 februarie 2000, reclamanta a cerut din nou executarea sentinţei anterior menţionate în faţa Judecătoriei Craiova.13. La data de 23 martie 2000, instanţa a informat-o pe reclamantă că punerea în posesie din data de 27 octombrie 1995, realizată de către executorul judecătoresc, era valabilă şi că, în consecinţă, sentinţa din 19 august 1993 fusese executată.14. Cu toate acestea, la data de 14 noiembrie 2000, reclamanta a obţinut o copie a unui nou contract de închiriere a apartamentului nr. 11, încheiat între Regie şi V.G.15. La data de 17 iulie 2002, Primăria a respins cererea reclamantei de restituire a apartamentului nr. 11, fostul apartament nr. 8, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10).16. La data de 8 august 2002, reclamanta a contestat decizia primăriei în faţa Tribunalului Dolj, care, prin Hotărârea din 21 mai 2003, i-a dat câştig de cauză. Instanţa a reţinut, de asemenea, că în urma Hotărârii din 12 mai 1999, executarea sentinţei din 19 august 1993 fusese complet anulată. Sentinţa rămăsese neexecutată în măsura în care reclamanta în continuare nu intrase în posesia apartamentului. Întemeindu-se pe o nouă expertiză dispusă în speţă şi necontestată de părţi, tribunalul a reţinut că fostul apartament al reclamantei corespundea, în acel moment, cu apartamentul nr. 11. În consecinţă, având în vedere că Legea nr. 10 îşi găsea aplicare în cauză, a dispus Primăriei să-i restituie reclamantei apartamentul nr. 11 (fostul apartament nr. 8).17. Apelul introdus de Consiliul Local Craiova (Consiliul) a fost respins la data de 17 februarie 2004 de Curtea de Apel Craiova, care a reţinut că reclamanta avea dreptul să formuleze această nouă acţiune, în temeiul Legii nr. 10, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti anterioare prin care s-a dispus punerea sa în posesie fuseseră lipsite de orice efect. În consecinţă, Consiliul a formulat cerere de recurs. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004 acesta a informat Curtea de Apel că a renunţat la acţiune.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit data de 7 iunie 2005 pentru audiere în dosarul de recurs.18. Cu toate acestea, la data de 14 aprilie 2004 Primăria Craiova şi-a modificat Decizia din 17 iulie 2002 şi a aprobat restituirea către reclamantă a apartamentului nr. 11 (fostul apartament nr. 8), astfel cum fusese identificat de expertiza pe care se întemeia Sentinţa din 21 mai 2003. Decizia a fost luată în baza şedinţei din 21 mai 2003 şi a unei recomandări a agentului guvernamental din 1 aprilie 2004.19. La data de 27 aprilie 2004, Regia a întocmit procesul-verbal de punere în posesie a reclamantei cu apartamentul nr. 11, pe care aceasta a refuzat să-l semneze pe motivul că expertiza pe care s-a întemeiat Primăria nu identificase corect fostul apartament.20. Prin scrisoarea din 17 iunie 2004, reclamanta a informat Curtea că a contestat Decizia Primăriei din 14 aprilie 2004 în faţa Tribunalului Dolj.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie21. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârii definitive din 19 august 1993, prin care s-a dispus restituirea bunului său, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în special dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."A. Asupra admisibilităţii22. Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că cererea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.B. Referitor la fond23. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei sale, deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, statul nu este obligat să execute din oficiu toate hotărârile judecătoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care-i revine statului în virtutea art. 6 este aceea de a crea şi de a pune la dispoziţie creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute în executarea creanţei.Guvernul consideră că, în speţă, executarea sentinţei din 19 august 1993 nu era posibilă în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999 care a exclus de la executare apartamentul care fusese identificat în prealabil ca fostul apartament al reclamantei. În plus, imposibilitatea executării a fost confirmată prin Hotărârea Curţii de Apel Craiova din 17 februarie 2004.În orice situaţie, Guvernul consideră că executarea obligaţiei de a o pune pe reclamantă în posesia apartamentului a fost realizată pe altă cale, respectiv cea din Legea nr. 10.24. Reclamanta contestă poziţia Guvernului.25. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi (Cauza immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).26. În prezenta cauză, deşi reclamanta obţinuse, la data de 19 august 1993, o hotărâre definitivă ordonând autorităţilor administrative să-i restituie apartamentul şi deşi făcuse, ulterior, demersuri în vederea executării, decizia a rămas neexecutată, cel puţin până la data de 27 aprilie 2004, datorită deciziilor contradictorii ale instanţelor interne, care au încetinit executarea până la punctul în care reclamanta a fost obligată să înceapă o nouă procedură, pentru a obţine aceeaşi restituire.27. Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, citată anterior, paragraful 41).28. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se poate prevala de o atare justificare fără să-l fi informat pe reclamant, conform normelor de procedură, prin intermediul unei decizii judecătoreşti sau administrative formale, de imposibilitatea de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales atunci când acţionează în dublă calitate, de deţinător al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, paragraful 72, 2 martie 2004). Or, în prezenta cauză, după anularea, la 12 mai 1999, a primei puneri în posesie, autorităţile au adoptat poziţii contradictorii cu privire la posibilitatea de a executa Sentinţa din 19 august 1993. Astfel, pe de o parte, Regia i-a recomandat reclamantei să formuleze o nouă cerere de executare, în timp ce, pe de altă parte, instanţa a considerat că punerea în posesie iniţială rămânea valabilă.În plus, faptul că Primăria a fost în măsură, la data de 14 aprilie 2004, s-o pună pe reclamantă în posesia apartamentului confirmă că obligaţia, astfel cum este stabilită prin Sentinţa din 19 august 1993, nu a devenit niciodată, din punct de vedere obiectiv, imposibil de executat, nici măcar în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999.În aceste condiţii, Curtea nu poate admite că, în cauză, este vorba despre o situaţie în care neexecutarea se justifică.29. Cât despre susţinerile Guvernului cu privire la executare şi aplicarea Legii nr. 10, Curtea aminteşte că această executare nu este încă definitivă. Reclamanta a contestat-o în faţa instanţelor. În afară de aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă nu a luat act, prin intermediul unei hotărâri definitive, de intenţia consiliului de a renunţa la recursul împotriva Sentinţei din data de 21 mai 2003.30. În plus, punerea în posesie nu a fost efectuată decât după o nouă acţiune formulată de reclamantă. Or, Curtea a hotărât deja că ar fi excesiv să i se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să formuleze noi acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză [vezi, mutatis mutandis, Cauza Roman şi Hogea împotriva României (decembrie), nr. 62.959/2000, 31 august 2004, şi Cauza Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/2002, paragraful 19, 27 mai 2004].31. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că refuzul reclamantei de a lua în posesie apartamentul după Sentinţa din 21 mai 2003 nu mai este imputabil statului, în măsura în care reclamanta nu a contestat expertiza care constatase că fostul său apartament corespundea, la momentul respectiv, cu apartamentul nr. 11. Cu toate acestea, chiar presupunând că punerea în posesie din data de 27 aprilie 2004 constituie încheierea executării, aceasta nu înseamnă că perioada în cursul căreia Sentinţa din 19 august 1993 a rămas neexecutată, respectiv peste 10 ani, dintre care 9 ani şi 10 luni după 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, nu este rezonabilă. Or, în toată această perioadă, reclamanta a depus toate diligenţele necesare pentru a obţine executarea sentinţei în cauză (vezi, mutatis mutandis, Cauza Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/2000, paragraful 42, 23 octombrie 2003).32. În plus, Curtea constată că autorităţile nu au găsit o soluţie pentru a o pune pe reclamantă în posesia apartamentului decât la data de 14 aprilie 2004, respectiv după comunicarea prezentei cauze către Guvern şi după intervenţia directă a Agentului Guvernamental pe lângă autorităţile competente (vezi, mutatis mutandis, Cauza Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/2000, paragraful 36 CEDO 2002-III).33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide că, în prezenta cauză, sistemul pus la dispoziţie reclamantei pentru a obţine executarea sentinţei din 19 august 1993 nu este eficient. Refuzând executarea, cel puţin timp de 9 ani şi 10 luni, a hotărârii definitive dispunând punerea reclamantei în posesie, autorităţile naţionale au lipsit-o pe reclamantă de un acces efectiv la justiţie.34. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie35. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciul moral36. Reclamanta solicită suma de 10.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral.37. Guvernul consideră că această cerere este excesivă şi că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea invocată de reclamantă şi prejudiciul pe care l-ar fi suferit. El aminteşte că autorităţile naţionale au rezolvat cauza dispunând punerea în posesie a reclamantei cu apartamentul solicitat. În cele din urmă, constatarea unei încălcări de către Curte ar putea să reprezinte o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamanta.38. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări creează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citată anterior, paragraful 35, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI).39. Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care administraţia a fost obligată să o pună în posesia unui apartament.În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.40. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale.B. Cheltuieli41. Reclamanta solicită, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile realizate la instanţele judiciare interne, în special cheltuieli de transport de la Bucureşti, unde locuieşte, la Craiova, sediul instanţelor care i-au judecat cauza, ca şi cheltuieli de cazare, recunoscând în acelaşi timp că nu poate produce documente justificative în sprijinul tuturor cererilor sale.42. Guvernul se opune acordării acestei sume, pe care o consideră nedovedită. Conform opiniei sale, reclamanta nu a probat necesitatea pretinselor cheltuieli.43. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi alte criterii menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro, cu titlu de cheltuieli în procedura internă, şi o acordă reclamantei.C. Majorări de întârziere44. Curtea apreciază adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;3. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 100 euro (o sută euro) pentru cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente; … 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 mai 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește