în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva RomânieiÎn cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I), constituită în Camera având următoarea componenta:doamna E. Palm, preşedinte;domnii J. Casadevall;Gaukur Jorundsson;R. Turmen;doamna W. Thomassen;domnul R. Maruste, judecători;doamna A. Diculescu-Sova, judecător ad-hoc;şi domnul M. O'Boyle,...
în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României
În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I), constituită în Camera având următoarea componenta:doamna E. Palm, preşedinte;domnii J. Casadevall;Gaukur Jorundsson;R. Turmen;doamna W. Thomassen;domnul R. Maruste, judecători;doamna A. Diculescu-Sova, judecător ad-hoc;şi domnul M. O'Boyle, grefier secţie,după deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 şi apoi la data de 11 ianuarie 2000,pronunţa următoarea hotărâre, adoptată la aceasta ultima data:PROCEDURA1. Curtea a fost sesizată de către Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). La origine se afla o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizată de un cetăţean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25.În sesizarea Guvernului se invoca fostele articole 44 şi 48, precum şi declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenţie.2. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4 din protocolul menţionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curţii (regulamentul)*1), Marea Camera a hotărât la 31 martie 1999 ca examinarea cauzei va avea loc în faţa unei camere constituite în cadrul uneia dintre secţiile Curţii.–––––Nota grefei:*1) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.3. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Barsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], şi pe doamna E. Palm, presedinta secţiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnaţi de către doamna presedinta a secţiei, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen şi domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].4. Ulterior domnul C. Barsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abţinere (art. 28 din regulament). În consecinţa, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Sova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).5. Reprezentantul reclamantei şi-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sau memoriu la data de 5 iulie.6. La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, presedinta a autorizat asociaţiile "AIRE Centre" şi "Reunite" să prezinte împreună observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la data de 1 iulie 1999.7. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observaţii complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul şi-a formulat propriile comentarii privind observaţiile părţilor interveniente.8. Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.S-au înfăţişat:– din partea Guvernului● domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiţiei, agent;● domnul M. Selegean, Ministerul Justiţiei,● domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;– din partea reclamantei● domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier.Curtea a audiat declaraţiile domnului Lagrange şi ale domnului Popescu.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei9. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetăţean român. Sotii au avut doi copii, Maud şi Adele, născute în anul 1981 şi, respectiv, în anul 1984.10. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunţat divorţul soţilor şi a luat act de tranzacţia încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecinţelor divorţului. Conform tranzacţiei, autoritatea parentala asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare şi gazduire.11. În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.12. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susţinut ca, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizita, din moment ce, fără sa o înştiinţeze, a ţinut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacantei şcolare.13. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecata pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanţa preşedinţială sa i se atribuie autoritatea parentala, să se stabilească domiciliul minorilor la mama şi sa i se interzică lui D.Z. sa îi scoată de pe teritoriul francez fără consimţământul sau.14. Prin hotărârea pronunţată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.15. Sesizată de reclamanta, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea menţionată, a încredinţat autoritatea parentala ambilor părinţi, a stabilit domiciliul minorilor la mama şi a acordat tatălui dreptul la vizita şi gazduire.16. D.Z. nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor.17. Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curţii de Apel din Metz şi a încredinţat minorele tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri şi nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar dreptul la vizita. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu îşi mai aminteau exact perioada de dinaintea divorţului, petrecuta împreună cu mama lor, şi erau incantati sa locuiască împreună cu tatăl şi cu mama lor vitrega, instanţa a considerat ca ei sunt fericiti şi s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protecţie şi o atenţie deosebite din partea autorităţilor.18. În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.19. Printr-o ordonanţa din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecata pe D.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracţiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat ca se constituie parte civilă.20. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi a emis mandat de arestare.21. Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.22. La o dată neprecizata D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.23. Reamintind autoritatea suverana a instanţelor pe fond în materie de apreciere a valorii şi a influentei probelor, Curtea de Casaţie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul şi l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.24. Reclamanta, care initiase în Statele Unite o procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii din 28 mai 1991, a obţinut, între 1993 şi 1994, cinci hotărâri ale instanţelor californiene, care îl obligau pe D.Z. sa îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunţat o hotărâre de exequatur şi l-a obligat pe D.Z. sa înapoieze copiii mamei lor.25. Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanţele californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, ca acestea nu doreau sa locuiască din nou împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor şi de noua sotie a acestuia. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente faţă de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. ca mama ei este "urata şi rea" şi că nu le iubeste, ci vrea numai să le arate celorlalţi şi să le cumpere jucarii.26. Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit ca Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenţa de a schimba hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronunţată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curţii de Apel din Metz, stabilind ca fetele trebuia sa locuiască cu reclamanta, şi a constatat ca părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizaţie expresă a instanţei.27. Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 şi s-a întors în România împreună cu fiicele sale.28. În iulie 1994, invocand Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale rapirii internaţionale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumita în continuare Convenţia de la Haga, Autoritatea centrala franceza, reprezentată de Ministerul Justiţiei, solicita înapoierea copiilor.29. În noiembrie 1994 Autoritatea centrala a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiţiei din România, Autoritatea centrala a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.30. În decembrie 1994 Autoritatea centrala franceza a solicitat Autorităţii centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.31. Invocand art. 2 din Convenţia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca, pe cale de ordonanţa preşedinţială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele, precum şi a celor care au dispus înapoierea lor.32. Instanţa s-a pronunţat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat ca decizia pronunţată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamanta şi ca hotărârile pronunţate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi ca D.Z., luând copiii, incalcase hotărârile citate mai sus şi ca a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind încredinţarea minorilor. Instanţa a constatat ca erau îndeplinite condiţiile legale privind urgenta cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidenta aparenta dreptului, condiţie necesară pentru ca o cerere de ordonanţa preşedinţială să poată fi admisă. Prin urmare, instanţa a hotărât ca în cauza erau aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenţiei de către România prin Legea nr. 100/1992, şi ca erau aplicabile mai cu seama dispoziţiile art. 14, care îi permitea să se pronunţe cu privire la executarea unei hotărâri pronunţate în străinătate, fără a se cere procedura exequatur-ului. Prin ordonanţa preşedinţială executorie fără somaţie instanţa a dispus înapoierea minorelor reclamantei.33. Ordonanţa nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.34. În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la şcoala şi i-a dus într-un loc necunoscut.35. Împotriva ordonanţei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 şi a dispus audierea minorelor.36. La data de 30 iunie 1995, în absenta reprezentantului Ministerului Justiţiei care introdusese cerere de intervenţie accesorie şi a Autorităţii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a amânat judecarea cauzei. La acelaşi termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanţei. Decizia nu a fost motivată.37. La data de 23 august 1995 Ministerul Justiţiei a solicitat Autorităţii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.38. La o dată neprecizata primarul municipiului Bucureşti a informat Ministerul Justiţiei ca o ancheta socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei şi de un inspector şi aveau următorul conţinut:"Minorele (…) Maud şi (…) Adele (…) locuiesc împreună cu tatăl şi cu sotia acestuia într-o vila compusa din 8 camere, fetitele având camerele lor.Sunt foarte bine ingrijite, tatăl preocupandu-se material şi moral în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi educare a acestora.Din discutiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stapanesc foarte bine, s-a constatat ca acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viaţa normală, citesc, scriu, asculta muzica, se joaca cu copiii vecinilor şi cu cei de la şcoala, învaţă.S-a constatat ca între minore, tata şi sotia acestuia exista un climat de buna înţelegere şi prietenie, fiind deosebit de atasati unul de celălalt.Nu doresc sa locuiască în Franţa cu mama lor, pe care şi-o amintesc ca fiind rece şi dezinteresata de ele. Spun ca la tata au găsit întotdeauna înţelegere, căldură şi afectiune.Sunt impresionate placut de România şi de români, printre care şi-au făcut mulţi prieteni. În vacanta au fost plecate din Bucureşti în provincie unde s-au simtit minunat.Intrebate fiind dacă doresc să-şi vada mama sau sa locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu şi insista să se ţină seama de dorintele lor în orice fel de aprecieri.Ca o concluzie generală, apreciem ca minorelor Maud şi Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea lor."39. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.40. D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia.A. Contestaţie la executare41. La o dată neprecizata D.Z. a introdus o contestaţie la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. După ce a audiat minorele, care şi-au reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria Municipiului Bucureşti a respins contestaţia la 7 aprilie 1995.42. D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut hotărârea atacată.B. Cererea de reincredintare a minorilor43. La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reincredintarea celor două minore. A arătat ca începând din 1994 locuieşte la Bucureşti într-o vila spatioasa, oferind condiţii excepţionale copiilor, care nu doresc sa locuiască cu mama lor şi pentru motivul ca aceasta face parte dintr-o secta.Instanţa, în faţa căreia D.Z. declarase ca reclamanta şi-a ales domiciliul la Ştefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urma. Din documentele de care dispune Curtea reiese ca reclamanta nu a fost informată nici în aceasta etapa a procedurii şi nici mai târziu despre chemarea sa în judecata.44. La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 Bucureşti a efectuat o ancheta socială. În urma acesteia, primarul municipiului Bucureşti a informat instanţa ca fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cat şi psihic, ca duc o viaţa normală, au prieteni la şcoala şi printre vecini şi sunt foarte ataşate de tatăl lor şi de sotia acestuia, care se ocupa foarte bine de ele şi alături de care ele doresc sa rămână.45. După doua termene, la 8 şi la 29 ianuarie 1996, în absenta reclamantei, şi după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanţa a pronunţat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absenta reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor şi având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învăţătura, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum şi ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a soluţionat cererea lui D.Z., considerând ca acesta asigura cele mai bune condiţii de viaţa şi educaţie copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur după divorţ.46. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul declarat, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedura cu reclamanta. Instanţa a reţinut ca reclamanta domiciliază în Franţa, ca Ştefan Constantin avea procura specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu şi deci, în absenta unei procuri speciale pentru aceasta cauza, citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franţa al reclamantei.47. D.Z. a atacat hotărârea, motivand ca Ştefan Constantin avea o procura generală şi, în consecinţa, citarea şi comunicarea actelor de procedura la domiciliul mandatarului erau legale.48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunţată în absenta reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, constatând ca Ştefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecinţa, a casat decizia din 16 octombrie 1996 şi a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului.49. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea data, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal şi asistat de avocat, precum şi asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanţei, o reprezenta pe reclamanta. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanţa a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ştefan Constantin.Arătând ca Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanţa a respins aceasta cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenta reclamantei şi a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunţarea. Fără a aduce în discuţie problema reprezentării reclamantei, instanţa a respins apelul şi a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând ca fetele doreau sa rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiţii de viaţa.50. Se pare ca împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curţii nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăşi reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul ca nemotivat. Asa cum reiese din aceasta decizie, care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.C. Cererea de transfer a autorităţii parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanţa din Metz51. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanţa din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii parentale.52. După numeroase amânări instanţa a pronunţat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând că nu trebuia să se ţină seama de hotărârea pronunţată la 5 februarie 1996 de către judecătoria din Bucureşti, deoarece aceasta din urma nu era competenţa să se pronunţe pe fond în privinta dreptului de încredinţare a copiilor, din moment ce instanţele româneşti nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. Instanţa a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a constatat ca începând cu anul 1991 D.Z. le impiedicase să îşi vada mama şi le insuflase un sentiment de ura faţă de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 şi 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosisera termeni precum "idioata", "fosta mea mama", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei sa ia foc, iar ea să fie inauntru în acel moment", termeni pe care instanţa i-a considerat deosebit de socanti, fiind vorba de copii în vârsta de 10 şi, respectiv, 14 ani. Instanţa a concluzionat ca intoleranta, intransigenta şi ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul ca educaţia primită de copii şi mediul în care trăiau le afectau discernamantul.53. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanţa din Metz a respins-o în următorii termeni:"Având în vedere ca instanţa competenţa în cauzele familiale pronunţa stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora,faţă de aprecierea din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era sa locuiască cu mama lor, în Franţa, deoarece ambii părinţi optasera pentru naţionalitatea franceza, în mediul lor de origine din Lorena,având în vedere ca începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui,având în vedere ca doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reincredintare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justiţiei către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internationala, din care reiese ca domnul Zenide ascunde copiii, a achiziţionat un caine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la şcoala în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,dat fiind ca el îşi justifica atitudinea prin faptul ca doamna Ignaccolo face parte dintr-o secta şi nu s-a ocupat de copii în timpul vieţii lor în comun, ca totuşi nu îşi demonstreaza în nici un fel capetele de acuzare, multumindu-se cu sustineri şi cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,având în vedere ca abilitatile educative ale unui tata care neagă total imaginea mamei, care menţine copiii într-un climat de ura faţă de mama lor şi nu le permite nici măcar să-şi formeze o părere, oferindu-le ocazia de a o intalni, care nu a ezitat, pentru a scapa de executarea hotărârilor judecătoreşti, sa dezradacineze pentru a doua oara şi în mod complet copiii ca să se stabilească într-o ţara a carei limba nu o cunoşteau, sunt extrem de discutabile,având în vedere ca interesul copiilor într-o astfel de situaţie este intangibil şi greu de definit, ţinând seama, pe de o parte, de presiunea şi de condiţionarile pe care le suporta în casa tatălui lor, iar pe de altă parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,având în vedere ca interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorintei copiilor de a rămâne sa locuiască împreună cu tatăl lor, dorinţa exprimată atât în scrisorile lor, cat şi cu ocazia audierii de către instanţele româneşti, deoarece aceasta ar insemna ca nişte copii de 10 şi 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor resedinte,ţinând seama de faptul ca domnul Zenide nu mai poate justifica o situaţie de fapt provenită dintr-o măsura de forta, luată numai pentru a câştiga timp, instanţa va respinge pur şi simplu cererea (…)."D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 199454. Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranta de a-şi vedea copiii.55. S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.56. La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoţit de reclamanta, de avocatul acesteia, un lacatus şi 2 politisti. Acasă se aflau numai O.Z., sotia lui D.Z., şi un caine de paza. O.Z., cetăţean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului sa pătrundă în casa decât în prezenta unui reprezentant al Ambasadei Frantei. Reclamanta şi avocatul sau s-au deplasat deci la Ambasada Frantei, unde au obţinut să fie însoţiţi la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Frantei, şi de un translator.57. Între timp, în absenta reclamantei şi în condiţiile în care poliţiştii şi executorul judecătoresc ramasesera la faţa locului, D.Z. şi unchiul sau, S.G., au patruns în casa. Când reclamanta s-a întors, însoţită de T. şi de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepţia reclamantei, sa procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivităţii cainelui, cercetarea s-a desfăşurat în graba; fetele nu au fost găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.58. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiţiei pentru a se plange de modul în care se desfasurasera lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru sa formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Afirmând că nu are vesti de la fiicele sale, i-a mai cerut sa formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. şi S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare şi, dacă va fi cazul, omor.59. La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul sau şi 2 agenţi de poliţie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negasind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus ca la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegaţia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoţit de acelaşi caine de paza. G.A. le-a relatat ca din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai vazuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cat priveşte cainele, el i-a explicat executorului ca D.Z. îl cumparase pentru a-şi proteja fiicele.60. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiţiei din Franţa a informat reclamanta ca Ministerul Justiţiei din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D.Z.61. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiţiei din România a informat Ministerul Justiţiei din Franţa ca fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliţie pentru localizarea copiilor, dar ca acestea ramasesera fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrasese fetele de la şcoala. Scrisoarea mai preciza ca autorităţile româneşti au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârşit, Ministerul Justiţiei din România declara ca recunoaşte reaua-credinţa evidenta a lui D.Z., dând asigurări ca va continua sa o sprijine pe reclamanta în demersurile sale.62. La 10 mai 1995 o echipa formată din reclamanta, avocatul sau, un reprezentant al Ministerului Justiţiei din România, 2 executori, 3 politisti şi un agent al Ambasadei Frantei la Bucureşti s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegaţia a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuţiilor care au urmat şi care au durat 4 ore D.Z. a afirmat ca fetitele se aflau în România, dar a refuzat sa spună mai mult. El a promis totuşi să le prezinte Ministerului Justiţiei la data de 11 mai 1995.63. Un raport întocmit de Ambasada Frantei la Bucureşti în privinta vizitei de la 10 mai 1995 arata următoarele:"Contrar celor anunţate de doamna F. [de la Ministerul Justiţiei din România] înaintea acestei perchezitii, D.Z. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenţii Parchetul, cu care doamna F. tinea legătură telefonic, şi-a reconsiderat poziţia, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare ca aceasta schimbare de atitudine se datorează intervenţiei avocatului G., persoana foarte influenţa, prevenit de clientul sau, D.Z. […]".64. Nici D.Z. şi nici copiii nu s-au prezentat la intalnirea din 11 mai 1995.65. În consecinţa, D.Z. a fost înştiinţat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiţiei la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezenta mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justiţiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sau de a aduce copiii.66. La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia şi un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului şi avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 politisti ai sectorului 6 care erau deja prezenţi, în timp ce reclamanta a fost invitata sa rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. şi ale politistilor, fetele nu erau în casa. Executorului i s-a refuzat totuşi permisiunea de a verifica el însuşi acest lucru. Un căpitan de poliţie, pe care nici cei 2 politisti şi nici executorul nu-l cunoşteau, a sosit la scurt timp, cerandu-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârşit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătoreşti.67. La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta şi avocatul acesteia l-au asteptat pe D.Z. în zadar. Cu aceasta ocazie a fost întocmit un proces-verbal.68. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiţiei i-a comunicat omologului sau român temerile reclamantei conform cărora poliţiştii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci sa intervină pe lângă forţele române de poliţie pentru ca acestea să se mobilizeze în scopul obţinerii revenirii copiilor lângă mama lor.69. La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oara după 7 ani. Intalnirea a durat 10 minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti, în cancelaria şcolii la care însuşi D.Z. funcţiona în calitate de cadru didactic.70. La intalnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din România, consulul general al Frantei la Bucureşti, 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei, directorul şi directorul adjunct ai şcolii, precum şi cei 2 diriginti ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, intalnirea avea drept scop sa convingă persoanele prezente de faptul ca fetele refuzau sa revină lângă mama lor.71. Când a văzut-o pe reclamanta, Maud a încercat sa fuga şi a amenintat ca se arunca pe fereastra dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezenta reclamantei, o discuţie în cursul căreia Maud a afirmat ca mama ei le mintise şi le făcuse mult rau. Ea şi-a reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl ei şi de a nu o mai revedea niciodată pe mama.72. Cat despre Adele, ea a început sa planga şi i-a strigat reclamantei sa plece, afirmând că nu voia sa o mai vada niciodată. Dirigintele sau a luat iniţiativa de a pune capăt intrevederii de teama ca minora sa nu sufere vreun soc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginti, reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obţine executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 şi i-a cerut directorului şcolii sa o ţină la curent în mod regulat cu rezultatele şcolare ale fetelor.73. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România, Autoritatea centrala română, a informat Ministerul francez al Justiţiei, Autoritatea centrala franceza, în legătură cu decizia sa de a dispune ca fetele sa nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul incapatanat al copiilor de a-şi revedea mama, asa cum se dovedise cu ocazia intalnirii din 29 ianuarie 1997.74. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiţiei din România a comunicat reclamantei mediile obţinute de fete în timpul anului şcolar 1996-1997.75. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România, reclamanta s-a plans ca directorul şcolii nu îşi respectase promisiunea de a o tine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamagirea faţă de saracia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea "farsa".II. Dreptul şi practica interna aplicabile A. Constituţia76. Dispoziţiile aplicabile ale Constituţiei din 1991 prevăd următoarele:Articolul 11 Alineatul (2)"Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."Articolul 20(2) Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale." … "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.B. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internaţionale de copii77. Dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele:Articolul 7"Autorităţile centrale urmează sa coopereze între ele şi sa promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata inapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, sa ia toate măsurile potrivite:a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit; … b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii; … c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluţionare amiabila; … d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului; … e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei; … f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, sa îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; … g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţa judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat; … h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericole a copilului; … i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cat posibil, a inlatura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale." … Articolul 11"Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează sa procedeze de urgenta în vederea înapoierii copilului.Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrala a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie legată de motivele acestei întârzieri (…)."C. Codul familiei78. Articolul 108 din Codul familiei prevede:"Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt ingrijiti în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizica, educarea (…); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."D. Codul penal79. Articolul 307 din Codul penal prevede:"Reţinerea de către un părinte a copilului sau minor, fără consimţământul celuilalt părinte (…) căruia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o luna la 3 luni sau cu amendă.Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.Împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală."E. Codul de procedură penală80. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura penală sunt următoarele:Articolul 279"Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.Plângerea prealabilă se adresează:(…)b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a);" … Articolul 284"În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de doua luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (…)."Articolul 285"Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent."F. Codul de procedură civilă81. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura civilă sunt următoarele:Articolul 67"Părţile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecata pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţara (…), dreptul de reprezentare în judecata se presupune dat."Articolul 87"(…) 8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale (…) sau prin acte normative speciale nu se prevede o alta procedura, cei care se afla în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie trimisa cu scrisoare recomandată (…).În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţara, va fi citat şi acesta;"Articolul 107"Preşedintele va amana judecarea pricinii ori de câte ori constata ca partea care lipseşte nu a fost citata cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii."G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească82. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt:Articolul 30"Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţa judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei.Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic. (…)."Articolul 31 ALINEATUL 1, LITERA i)"Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:(…)i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie;" … Articolul 38"Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercita controlul asupra tuturor procurorilor.Când considera necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detasati (…)Ministrul justiţiei poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi sa dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional.Ministrul justiţiei are dreptul sa dea dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent sa înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţa şi sa promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi cai de atac necesare apărării interesului public. (…)."H. Jurisprudenta privind citarea83. În Decizia nr. 87, pronunţată în 1993, Curtea Suprema de Justiţie şi-a confirmat jurisprudenta constanta privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar şi, dacă este cazul, la domiciliul din România al mandatarului.Şi în doctrina s-a arătat ca este obligatoriu ca persoana domiciliata în străinătate să fie citata la domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedura civilă, vol. II, pag. 94, Bucureşti, 1997).84. Conform unei jurisprudente constante, instanţele considera ca dispoziţiile legale cu privire la actionarea în justiţie sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunţate, casarea şi trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Hotărârea nr. 226/1990, în Culegere de practica judiciară a Tribunalului Municipiului Bucureşti, nr. 155, pag. 123, Bucureşti, 1992; Curtea Suprema de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin de jurisprudenta al Curţii Supreme de Justiţie pentru 1993, pag. 126, Bucureşti, 1994).PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI85. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea sustinea ca, ignorand art. 8 din convenţie, care îi garantează dreptul la respectarea vieţii de familie, autorităţile române nu au luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care solutionasera chestiunea încredinţării minorilor şi care stabilisera domiciliul copiilor la ea.86. Comisia a reţinut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)*1).–––-Nota grefei:*1) Din ratiuni practice, acesta nu va figura decât în editia tiparita (culegerea oficială cuprinzând o selecţie de hotărâri şi decizii ale Curţii), dar doritorii îl pot procura de la grefa.CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII87. În memoriul sau Guvernul invita Curtea să constate ca el s-a conformat obligaţiilor pozitive care îi revin în virtutea art. 8 din Convenţie şi ca, în consecinţa, nu a existat o încălcare a acestei dispoziţii.88. La rândul sau, reclamanta roaga Curtea să constate ca a existat o încălcare a art. 8 din convenţie şi sa îi acorde o despăgubire echitabila în temeiul art. 41.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie89. Reclamanta susţine ca autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi."90. Reclamanta denunta îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, pe care le califica drept "simulacre", subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare data înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte intalnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază ca, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproseaza, de asemenea, autorităţilor române totală inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.91. Guvernul susţine ca autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către politisti sau convocandu-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniaza ca, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reprosat Guvernului.92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, incalcand astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie.93. În primul rând, Curtea a constatat ca în prezenta cauza nimeni nu a negat faptul ca trebuie analizat dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. Curtea reaminteste ca, dacă art. 8 din convenţie incearca în principal sa apere individul împotriva ingerintelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implica, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proportionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucura de o anume marja de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenta ca art. 8 implica dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul sau, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte sa nu se realizeze atât de uşor, sa nu se poată face imediat şi sa necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se straduiasca sa faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coercitie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii risca sa ameninte aceste interese sau sa încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proportionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citata, pag. 22, alin. 58).95. În sfârşit, Curtea apreciază ca obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţa, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o lista de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reincredintarii imediate a copiilor.96. Esenţial în analiza din prezenta cauza este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).1. Perioada ce urmează a fi analizata97. Guvernul susţine ca obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea intalnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, data la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reincredintarea minorilor lui D.Z.98. Reclamanta contesta susţinerile Guvernului şi argumenteaza ca hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicatiile acesteia. În plus, a negat faptul ca ar fi mandatat pe cineva sa o reprezinte în respectiva procedura şi a apreciat ca, din moment ce nu a fost citata în instanţa, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. În cele din urma reclamanta contesta competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumenteaza ca, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga, competenţa exclusiva în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat ca instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la iniţiativa lui D.Z.99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reincredintare din 28 mai 1998.Curtea reaminteste ca în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat ca, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedura, este necesar totuşi "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8":"Rezultă (…) ca trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acordă protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 şi 29, alin. 62 şi 64)."Ca un prim element, Curtea retine ca nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţa de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezenta la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauza. Din documentele prezentate de Guvern reiese ca, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citata la domiciliul sau din Franţa, deşi acesta era cunoscut.În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea retine ca ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai sus).100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază ca procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedura stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţa, nu se poate considera ca decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumba potrivit art. 8.2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-i fi înapoiate minorele101. Curtea trebuie deci sa stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.102. Într-o cauza de acest gen o măsura este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesita urgenta, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speta, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cat procedura initiata de reclamanta s-a finalizat printr-o ordonanţa preşedinţială. Or, esenta unei asemenea acţiuni este de a apara individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezultă din simpla scurgere a timpului.Curtea arata ca în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11, ca autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenta în vederea reincredintarii minorului, orice lipsa de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni indreptatind statul solicitant sa ceara explicaţii cu privire la motivele întârzierii.103. În speta, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 – decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.Curtea retine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu sa înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.104. În plus, Curtea constata lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura intalnire între reclamanta şi copiii săi. În aceasta privinta Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.105. În rest, Curtea observa ca autorităţile nu au luat nici o alta măsura pentru a crea condiţiile necesare în vederea executării ordonanţei în discuţie, fie ca este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reincredintarii minorelor.106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinta copiilor, nu trebuie exclusa recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.107. Guvernul susţine ca astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales sa ceara conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.108. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumba în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speta măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.109. Ea observa în aceasta privinta faptul ca neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995, asa cum fusese invitat sa o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţa. De asemenea, autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adaposteau minorele.110. În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arata ca într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei ca dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. şi, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut sa întreprindă cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel.Curtea observa ca art. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd ca Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, care are atributia de a da instrucţiuni procurorilor. În aceste condiţii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.111. De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproseaza reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază ca o astfel de acţiune nu poate trece drept suficienta, întrucât este vorba de o cale indirecta şi excepţionala de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare.112. Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregatitor între serviciile de autoritate tutelara, reclamanta şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Olsson citata mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelara cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competente în materie nu s-au intalnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reincredintare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.Cu excepţia intalnirii din 29 ianuarie 1997, nici o intalnire între reclamanta şi minore nu a fost organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranta de a le vedea. Cat despre intalnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniaza Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curţii, în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamanta şi fiicele sale. Intalnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, şi în prezenta unei delegaţii numeroase formate din profesori, funcţionari, diplomati, politisti, plus reclamanta şi avocatul sau (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei intalniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Intrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefacut ca fug (alin. 71-72).La 31 ianuarie 1997, imediat după esecul acestei unice intalniri, Ministerul român al Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrala, a dispus ca minorele sa nu fie reincredintate, pe motiv ca ele refuzau sa locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a incerca o apropiere între reclamanta şi fiicele sale.113. Curtea observa în sfârşit ca autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga.Având în vedere cele de mai sus, cu toate ca statul pârât beneficiază de o anumită marja de apreciere în materie, Curtea concluzioneaza ca autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorand astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8.Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie114. Conform art. 41 din convenţie,"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."A. Prejudiciu moral115. Doamna Ignaccolo-Zenide solicita 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferintei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti.116. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.117. Curtea apreciază ca reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată118. Reclamanta mai solicita şi restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând:a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura interna, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sau din România şi 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare şi de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România; … b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenţiei încheiate la 15 iulie 1998. … 119. Reclamanta roaga membrii Curţii sa adauge la această sumă "orice eventuala taxa pe valoarea adăugată".120. Guvernul nu a formulat un punct de vedere.121. Curtea apreciază ca acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cat şi la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a considerat-o ca încalcă art. 8 din convenţie sau pentru a ameliora aceasta situaţie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în care nu depăşesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].Curtea îi acorda reclamantei, cu titlu de taxe şi cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie majorată cu orice suma provenită din taxa pe valoarea adăugată.C. Dobânzi122. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA1. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotriva, ca a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;2. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotriva, ca statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată:a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale; … b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe şi cheltuieli; … 3. hotărăşte ca aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla de 3,47% pe an, cu începere de la data expirării termenului menţionat mai sus şi până la momentul plăţii;4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri.Redactată în limba franceza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.Elisabeth Palm,preşedinteMichael O'Boyle,grefierLa prezenta hotărâre se afla anexate, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate:– opinia parţial separată a domnului Maruste;– opinia parţial separată a doamnei Diculescu-Sova. *OPINIA PARŢIAL SEPARATĂa domnului judecător MarusteÎnţeleg şi admit abordarea formala adoptată de majoritate, dar am votat totuşi împotriva constatării unei încălcări a art. 8, şi aceasta din următoarele motive:Mi se pare ca soluţia pronunţată în speta contravine obiectului şi însuşi conţinutului unei asemenea cauze. Este adevărat ca, din punctul de vedere al relaţiilor între copii şi părinţii lor divortati sau despărţiţi, cerinţele unei vieţi de familie sunt complicate şi delicate. Este, de asemenea, adevărat ca în practica organele de la Strasbourg s-au arătat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor pronunţate de autorităţile naţionale. Totuşi consider ca de art. 8 trebuie să beneficieze nu doar părinţii, ci şi copiii. As merge chiar mai departe: copiii sunt şi trebuie să fie primii beneficiari atunci când interesele părinţilor lor sunt în conflict şi dacă sunt ei înşişi suficient de maturi pentru a-şi exprima în mod clar propriile preferinţe.Având în vedere Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, şi mai ales art. 4 din aceasta, care obliga statele părţi sa ia toate măsurile necesare pentru punerea în practica a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile şi interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizează, şi să se ţină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecinţa, atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, opinia şi preferintele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate şi luate în considerare în cadrul procedurilor, precum şi cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.Din dosarul cauzei reiese clar ca minorele locuiesc de mult timp împreună cu tatăl lor. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare, circumstanţele care au dus la aceasta situaţie şi rolul pe care l-au avut în aceasta privinta fiecare dintre părinţi, precum şi autorităţile publice nu au o importanţa decisiva. Este stabilit, de asemenea, ca în speta copiii au declarat în mod categoric ca prefera sa locuiască cu tatăl lor; aceasta preferinta trebuie să fie şi ea luată în considerare. Regret mult ca acest element a fost neglijat atât în procedurile interne, cat şi în cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea în executare a unei vechi hotărâri judecătoreşti, împotriva voinţei celor care faceau obiectul hotărârii, nu se justifica.De altfel, apreciez ca lipsurile şi întârzierile care au ingreunat procedura trebuie analizate mai degraba din punctul de vedere al art. 6 din convenţie, şi nu al art. 8.OPINIA PARŢIAL SEPARATĂa doamnei judecător Diculescu-SovaŢinând seama de circumstanţele cauzei, imi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a aplicat art. 41 din convenţie.Reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-şi exercită drepturile părinteşti, imposibilitate în care s-ar fi găsit timp de 9 ani.Nu poate fi totuşi contestat de reclamanta faptul ca în anul 1989 ea a renunţat la drepturile sale părinteşti (alin. 10 din hotărâre) din ratiuni financiare şi fiscale.De asemenea, este sigur ca din anul 1989 şi până la sfârşitul anului 1994 nu a existat o viaţa de familie împreună cu fiicele sale datorită faptului ca între ele nu a existat nici un fel de raporturi.Deoarece neacceptarea şi respingerea manifestate de adolescente faţă de mama lor s-au accentuat o dată cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autorităţile române să respecte ad litteram art. 8 din convenţie.Curtea a apreciat ca obligaţiile pozitive prevăzute la articolul menţionat în materie de reincredintare a minorilor către un părinte trebuie interpretate în lumina convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale rapirii internaţionale de copii.Or, statul pârât a respectat Convenţia de la Haga şi, prin urmare, interesul minorelor, evitand astfel traumatizarea acestora.În aceste condiţii şi ţinând seama, în primul rând, de faptul ca originea conflictului şi a pretinsului prejudiciu moral se afla în atitudinea adoptată de mama începând cu anul 1989, în al doilea rând, ca timp de 5 ani fetele s-au aflat în afară teritoriului şi a jurisdicţiei statului pârât, iar suma reclamata cu titlu de prejudiciu moral acoperă şi această perioadă, şi, în al treilea rând, de situaţia statului pârât în acest stadiu şi în acest conflict, consider ca, în speta, o despăgubire suficienta a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea încălcării art. 8 din convenţie.În ceea ce priveşte cheltuielile, consider ca suma de 40.000 FRF acordată de Curte pentru onorariile cerute de avocatul francez care a aparat-o pe reclamanta la Strasbourg este mult prea ridicată în raport cu munca efectuată (memoriu şi pledoarie), cu atât mai mult cu cat la Curte nu s-a făcut dovada achitării acestei sume.–––
