HOTĂRÂRE din 25 februarie 2004

în cauza Popescu împotriva României



(Cererea nr. 38360/97)Strasbourg, 25 noiembrie 2003Definitivă la25 februarie 2004În cauza Popescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Îl-a), statuând în cadrul unei camere formată din:domnii J.-P. Costa, preşedinte;A.B. Baka,Gaukur Jorundsson,L. Loucaides,C. Bîrsan,M. Ugrekhelidze,doamna A. Mularoni, judecători;şi doamna S. Dolle, grefier de secţie;după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 noiembrie 2003, pronunţă hotărârea următoare:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea nr. 38360/97, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Domnica Popescu (reclamanta), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 26 iunie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Bogdan Aurescu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanta susţine, în special, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor judecătoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, este contrar articolului 6 din Convenţie. Reclamanta susţine, de asemenea, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10 ianuarie 1997 a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (conform art. 52 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.6. Prin decizia din 2 octombrie 2000, pe baza articolului 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul acestei cauze vor fi examinate împreună.7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (articolul 25 alineatul 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (articolul 52 alineatul 1).8. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform articolului 59 alineatul 1 din Regulament).ÎN FAPTI. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI9. Reclamanta s-a născut în 1941 şi are domiciliul în Arad.10. La o dată neprecizată, bunicii reclamantei au cumpărat un imobil situat în Arad.11. În 1952, statul a preluat acest imobil, prevalându-se de prevederile decretului nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile (denumitul în continuare Decretul nr. 92/1950) şi a împărţit imobilul în 3 apartamente, în 1964, starul a restituit proprietarilor apartamentul nr. 1.A. Acţiunea de revendicare a proprietăţii12. În 1993, în calitate de moştenitoare a bunicilor săi, reclamanta a revendicat bunul mai sus-menţionat, printr-o acţiune civilă formulată în faţa Judecătoriei Arad. Aceasta a arătat că în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile pensionarilor nu puteau fi naţionalizate şi că bunicii săi deja erau pensionari la data naţionalizării.13. Prin sentinţa din 21 martie 1994, instanţa a decis că în mod eronat imobilul bunicilor săi a fost naţionalizat prin aplicarea decretului 92/1950, în condiţiile în care aceştia făceau parte dintr-o categorie de persoane, exclusă de la naţionalizare. Instanţa a hotărât că reclamanta era proprietară legitimă a apartamentelor nr. 2 şi 3, dispunând în acelaşi timp înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.14. Având în vedere că în cauză nu s-a exercitat recurs, sentinţa a devenit definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi atacată printr-o cale ordinară de atac.15. La 13 iunie 1994, dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor nr. 2 şi 3 a fost înscris în cartea funciară. La 16 august 1994, societatea R., administrator al imobilelor statului, a restituit reclamantei cele două apartamente.16. La 12 aprilie 1995, reclamanta a vândut fiului şi soţiei acestuia apartamentul nr. 3. În aceeaşi zi, aceştia au înscris dreptul lor de proprietate în cartea funciară.17. La o dată neprecizată, Procurorul General al României a promovat la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare, motivând că instanţa şi-a depăşit competenţele, examinând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.18. Printr-o decizie din 10 ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârea definitivă din 21 martie 1994 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantei. Instanţa a constatat că statul a preluat bunul în cauză în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi a decis că aplicarea acestui decret nu putea fi cenzurată de către instanţele judecătoreşti. Prin urmare, C.S.J. a apreciat că judecătoria Arad n-ar fi putut să dea o hotărâre prin care să constate că reclamanta era proprietara imobilului decât intervenind în exerciţiul atribuţiilor puterii legislative.19. În urma deciziei Curţii Supreme de Justiţie, statul nu a solicitat înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, statul nu a preluat posesia apartamentelor nr. 2 şi 3, care au rămas în posesia reclamantei, respectiv fiului şi nurorii sale.II. DREPTUL INTERN APLICABIL20. Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938, ale cărui dispoziţii pertinente erau astfel redactate la data la care s-au petrecut faptele:Articolul 17Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.Articolul 34Rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii poate fi cerută de orice persoană interesată: 1. dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile (…) 3. (…) Sau dacă nu mai sunt întrunite condiţiunile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.Articolul 36Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă fată de dobânditorul nemijlocit (…)Articolul 37Acţiunea în rectificare întemeiată pe articolul 34 alineatul 1 (…) îşi va produce efectele şi faţă de terţele persoane, care au dobândit de bună-credinţă (…)Termenul va fi de trei ani, socotiţi de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere".21. Celelalte dispoziţii legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44)*1_________*1) Hotărârea Brumărescu împotriva României a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000ÎNDREPTI. Cu privire la admisibilitatea cereriiA. Cu privire la excepţia Guvernului referitoare la pierderea calităţii de victimă a reclamantei22. În opinia Guvernului, faptele noi survenite după 10 ianuarie 1997, data deciziei Curţii Supreme de Justiţie, determină pierderea calităţii de victimă a reclamantei, în sensul articolului 34 din Convenţie.23. Referitor la apartamentul nr. 3, Guvernul consideră că reclamanta a pierdut această calitate, de vreme ce a vândut acest apartament înaintea deciziei Curţii Supreme de Justiţie şi că din 1997 statul a decăzut din dreptul său de a înscrie dreptul de proprietate în Cartea funciară.24. Referitor la apartamentul nr. 2, Guvernul consideră că reclamanta nu poate fi considerată victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie, înainte ca statul să ceară înscrierea dreptului său de proprietate în Cartea funciară, în baza deciziei Curţii Supreme de Justiţie.25. Reclamanta invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ea argumentează că, din moment ce decizia susmenţionată nu a fost anulată, statul poate solicita în orice moment radierea din Cartea funciară a dreptului ei de proprietate. Faptul că autorităţile au întârziat înscrierea dreptului de proprietate al statului în Cartea funciară nu ar determina o pierdere a calităţii de victimă a reclamantei, în sensul articolului 34 din Convenţie.26. Curtea observă că reclamanta a vândut apartamentul nr. 3 înainte de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10 ianuarie 1997. Curtea mai subliniază faptul că statul nu poate să mai ceară înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra apartamentului în cauză, termenul de 3 ani prevăzut în acest scop de articolul 37 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 împlinindu-se în 1998.27. În consecinţă, excepţia Guvernului cu privire la apartamentul nr. 3 va fi admisă, respingându-se astfel capătul de cerere ca neîntemeiat, în sensul articolului 35 alineatele 3 şi 4 din Convenţie.28. Referitor la apartamentul nr. 2, Curtea observă că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10 ianuarie 1997 este în continuare opozabilă reclamantei, în condiţiile în care, chiar dacă statul nu a cerut încă înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, poate să facă acest lucru în baza articolului 36 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 (a se vedea, mutatis mutandis, Golea c. României, nr. 29973/96, 17 decembrie 2002).În orice caz, Curtea observă că cererile reclamantei nu se limitează la ingerinţa în dreptul ei de proprietate, prin decizia Curţii supreme, ci au în vedere şi încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, prin aceeaşi decizie. Or, reclamanta poate în mod incontestabil să se pretindă victimă datorită anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa şi a constatării că instanţele judecătoreşti nu sunt competente să examineze acţiuni în revendicare, precum cea introdusă de către reclamantă (cf. hotărârii Brumărescu, citată anterior, paragraful 50).29. În consecinţă, excepţia Guvernului referitoare la apartamentul nr. 2, va fi respinsă.B. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione materiae a capetelor de cerere întemeiate pe articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.30. Guvernul consideră că cererea privind echitatea procedurii în faţa Curţii Supreme de Justiţie este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul articolului 35 alin. 3 din Convenţie. Mai precis, Guvernul susţine că obiectul acţiunii formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie este o procedură extraordinară şi că, în consecinţă, articolul 6 al Convenţiei (citat la paragraful nr. 35) nu se aplică la cazul de faţă.31. Reclamanta contestă această susţinere, considerând că în urma recursului în anulare, Curtea supremă a anulat o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care se recunoştea dreptul său de proprietate asupra bunului în litigiu.32. Curtea reaminteşte că, pentru ca articolul 6 alineatul 1, sub aspectul său "civil" să fie aplicabil, este necesar să existe o "contestaţie" asupra unui "drept", cu privire la care se poate pretinde, în mod rezonabil, că este recunoscut în dreptul intern. Trebuie să existe o contestaţie reală şi serioasă; aceasta poate avea în vedere existenţa însăşi a dreptului precum şi întinderea sa ori modalităţile de exercitare a acestuia. De altfel, soluţionarea procedurii trebuie să fie în mod direct determinantă pentru dreptul în cauză. (cf. hotărârilor Masson şi Van Zon c. Olandei din 28 septembrie 1995, seria A, nr. 321-A, p. 17, paragraf 44, şi Acquaviva c. Franţei din 21 noiembrie 1995, seria A, nr. 333-A, p. 14, paragraful 46).În speţă, Curtea observă, pe de o parte, că acţiunea reclamantei avea un obiect patrimonial şi invoca o pretinsă încălcare a drepturilor sale, de asemenea patrimoniale, şi, pe de altă parte, că Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe fondul litigiului, (cf. hotărârii Fălcoianu c. României, nr. 32943/96, paragraful nr. 23, 9 iulie 2002).33. În consecinţă, excepţia Guvernului va fi respinsă.C. Cu privire la fondul cauzei34. Cu excepţia apartamentului nr. 3 din imobilul în cauză, Curtea constată că cererea, în ceea ce priveşte apartamentul nr.2 nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că această parte din cerere nu este afectată de un alt motiv de inadmisibilitate. În aceste condiţii, Curtea va declara cererea parţial admisibilă.III. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie35. În opinia reclamantei, decizia din 10 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat prevederile art. 6 alin. l din Convenţie, care dispun:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…), care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."36. Reclamanta învederează că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor naţionale competenţa de a soluţiona acţiuni în revendicare a privat-o de dreptul său de acces la justiţie.37. Guvernul admite că reclamantei i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie, dar consideră că acest refuz a avut un caracter temporar şi că, în orice caz, el era justificat de necesitatea asigurării respectării normelor de procedură şi a principiului separaţiei puterilor în stat.38. Sarcina Curţii constă, deci, în a examina dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10 ianuarie 1997 a încălcat dispoziţiile articolul 6 alineatul l din Convenţie.39. Curtea reaminteşte că, în cauza Brumărescu împotriva României, citată anterior (alineatele 61- 62), a decis că a existat o încălcare a articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, motivând că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este contrară principiului securităţii raporturilor juridice. Curtea a decis, de asemenea, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauză, privitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie.40. Curtea consideră că nu există elemente în speţă care să distingă prezenta cauza de cauza Brumărescu împotriva României.Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă privind recursul în anulare, în redactarea existentă la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat, prin decizia sa din 28 noiembrie 1996, principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.41. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti este, în sine, contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.42. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1, şi sub acest aspect.IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie43. Reclamanta susţine că decizia din 10 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, potrivit căruia:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."44. Guvernul consideră că în prezenta cauză decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a produs nici un efect asupra calităţii de proprietar a reclamantei. Guvernul învederează că aceasta s-a comportat întotdeauna în calitate de proprietar al apartamentului nr. 2 începând cu luna martie a anului 1994, nepierzând nici un moment posesia asupra imobilului, în ciuda deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Guvernul apreciază că, din moment ce statul nu a solicitat încă înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu a fost în speţă o încălcare a Convenţiei.45. Reclamanta subliniază în primul rând situaţia neclară care persistă, până în acest moment, după decizia Curţii Supreme de Justiţie. În această privinţă, ea arată că statul nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dar nici nu a luat vreo măsură de revizuire sau anulare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Or, în aceste condiţii, starul poate în orice moment să solicite radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, din moment ce decizia Curţii Supreme nu a fost anulată.46. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al doamnei Domnica Popescu asupra apartamentului nr. 2 a fost recunoscut prin hotărârea definitivă din 21 martie 1994, iar dreptul astfel recunoscut nu are un caracter revocabil. Reclamanta avea, deci, un bun, în sensul articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, citată anterior, alineatul 70).47. Curtea arata apoi că decizia din 10 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat această hotărâre judecătorească, statuând că statul este proprietarul legitim al bunului în litigiu. Curtea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin similară celei a reclamantului din cauza Brumărescu, citată anterior. Curtea apreciază că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul articolului 1 alineatul 1, teza a doua, din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotărârea C.E.D.O. în cauza Brumărescu împotriva României, citată anterior, alineatele 73-74). Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru situaţia astfel creată.Curtea constată că, într-adevăr, dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost încă radiat din cartea funciară. Totuşi, Curtea apreciază că omisiunea statului, după data de 10 ianuarie 1997, de a înscrie dreptul său de proprietate în cartea funciară nu poate fi considerată decisivă din moment ce decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a fost infirmată şi continuă să-şi producă efectele. În această privinţă, Curtea nu ar putea ignora situaţia de incertitudine în care se găseşte reclamanta din momentul pronunţării deciziei Curţii Supreme de Justiţie, în aşteptarea ca statul să solicite radierea dreptului de proprietate al reclamantei din cartea funciară pentru a-şi înscrie dreptul său (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Golea împotriva României, citată anterior, alineatul 38, din 17 decembrie 2002).În aceste condiţii, şi mai ales luând în considerare starea de incertitudine în care se găseşte, şi la acest moment, reclamanta, chiar dacă s-ar putea dovedi că privarea de proprietate a fost făcută pentru o cauză de interes public, Curtea apreciază că reclamanta a suportat şi suportă în continuare o sarcină specială şi exorbitantă care a încălcat justul echilibru între, pe de o parte, exigenţele interesului general al comunităţii şi, pe de altă parte, apărarea drepturilor fundamentale ale individului.48. În consecinţă, a existat şi continuă să existe în cauză o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2.V. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie49. Conform articolului 41 din Convenţie:"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciul material50. Reclamanta solicită Curţii restabilirea dreptului sau de proprietate asupra bunului său, şi obligarea statului la adoptarea măsurilor necesare pentru a pune capăt stării de incertitudine care afectează dreptul său de proprietate.În plus, reclamanta pretinde acordarea unei despăgubiri în sumă de 24 400 USD, respectiv 22 956 EUR pentru lipsa de folosinţă a bunului şi pentru chiriile pe care le-ar fi putut percepe timp de 44 de ani, începând cu data naţionalizării. Reclamanta mai solicită suma de 4000 USD, respectiv 3478 EUR reprezentând contravaloarea degradării imobilului.De asemenea, reclamanta pretinde, fără însă a preciza cuantumul, acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat gravelor suferinţe la care ar fi fost supusă ca urmare a încălcării dreptului său de proprietate de către autorităţile comuniste.Reclamanta nu solicită restituirea cheltuielilor ocazionate de procedura în faţa Curţii.51. Guvernul susţine, în primul rând, că nu poate fi acordată nici o despăgubire, având în vedere faptul că după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta a păstrat posesia apartamentului nr. 2 şi că apartamentul nr. 3 a fost vândut de reclamantă în anul 1995.În privinţa chiriilor neîncasate şi a degradărilor care au afectat imobilul, Guvernul arată că faptele invocate au avut loc înaintea datei ratificării Convenţiei de către România.Referitor la prejudiciul moral, Guvernul se opune acestei pretenţii, apreciind că nu poate fi reţinută în cauză existenţa unei legături de cauzalitate între despăgubirile solicitate şi încălcarea drepturilor convenţionale susţinută de către reclamantă în faţa Curţii.52. Curtea consideră că nici o sumă nu poate fi acordată reclamantei în legătură directă cu încălcarea constatată a articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, întrucât reclamanta nu a demonstrat existenţa unui prejudiciu material care să decurgă din încălcarea constatată. Curtea arată în această privinţă că reclamanta a păstrat posesia apartamentului nr. 2 din imobil şi că nu a suferit o eventuală lipsă de folosinţă. În ceea ce priveşte măsurile solicitate pentru a determina încetarea stării de incertitudine care afectează dreptul său de proprietate, Curtea, reamintind că articolul 41 nu îi acorda competenţa de a impune o asemenea măsură statului parte (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25803/94, § 126, CEDH 1999-V), va tine cont de aceste aspecte la evaluarea prejudiciului moral.În privinţa sumelor solicitate pentru degradarea imobilului şi chiriile neîncasate în perioada regimului comunist, Curtea nu ar putea acorda vreo sumă cu titlu de despăgubiri, luând în considerare faptul că sumele pretinse nu sunt în legătură directă cu încălcarea constatată a articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.53. În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză şi în special starea de incertitudine care o afectează şi la acest moment pe reclamantă au determinat încălcări grave ale dreptului doamnei Popescu la respectarea bunurilor sale, ale dreptului de acces la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil, suma de 5.000 euro reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.B. Majorări de întârziere54. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA, ÎN UNANIMITATE:1. Admite excepţia preliminară invocată de Guvern referitor la capetele de cerere invocate de reclamantă în ceea ce priveşte apartamentul nr. 3 şi declară această parte a cererii inadmisibilă;2. Declară restul cererii admisibil;3. hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, sub aspectul absenţei unui proces echitabil;4. hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, sub aspectul negării dreptului de acces la justiţie;5. hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;6. hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44 alineatul 2 din Convenţie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;7. hotărăşte că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma menţionată la punctul 6 va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.8. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 25 noiembrie 2003, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.S. DOLLE J.-P. COSTAGrefier Preşedinte____________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește