HOTĂRÂRE din 24 mai 2007

în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României



definitivă la 24 august 2007,(Cererile nr. 77.193/01 şi 77.196/01)În cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 mai 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 77.193/01 şi 77.196/03) îndreptate împotriva României, prin care reclamanţii Nicolae Dragatoniu şi Ioan Militaru-Pidhorni, cetăţeni ai acestui stat (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 8 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul L. Bercea, avocat profesând în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de coagentul său, doamna R. Paşoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 30 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanţii s-au născut în anul 1951, respectiv 1948, şi locuiesc la Timişoara.A. Arestarea preventivă a reclamanţilor5. La data evenimentelor, reclamanţii erau angajaţi la banca B., societate comercială cu capital privat, în Timişoara, primul fiind contabilul-şef, iar al doilea, director.6. La data de 15 septembrie 1994, primul reclamant a fost arestat pe baza ordonanţei procurorului, fiind acuzat de luare de mită şi de alte infracţiuni. El a fost pus în libertate la data de 23 septembrie 1994.7. La data de 20 ianuarie 1995, cei 2 reclamanţi au fost arestaţi preventiv pentru infracţiunile menţionate mai sus. Prin intermediul mai multor hotărâri, Tribunalul Judeţean Timiş le-a prelungit arestarea preventivă. Reclamanţii nu au introdus recurs împotriva acestor decizii de prelungire.B. Procesul penal în faţa instanţelor interne8. Prin Sentinţa din 27 februarie 1996, Tribunalul Judeţean Timiş a constatat că cei 2 reclamanţi primiseră fiecare, în 1991, o maşină din partea lui S., în schimbul îndeplinirii unor acte contrare obligaţiilor lor profesionale şi care urmăreau să acorde avantaje în favoarea lui S. De fapt, ei emiseseră două scrisori de garanţie bancară, datate 12 august şi 11 octombrie 1991, în favoarea acestuia din urmă, deşi el nu deţinea provizionul bancar necesar. Prin urmare, Tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant, Nicolae Dragotoniu, pentru luare de mită, în temeiul art. 254 din Codul penal, şi pentru alte infracţiuni la pedeapsa de un an şi o lună închisoare şi a dispus interzicerea exercitării anumitor drepturi civile ale acestuia. De asemenea, l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant, Ioan Militaru-Pidhorni, pentru luare de mită şi pentru o altă infracţiune la pedeapsa de un an şi o lună închisoare şi a dispus interzicerea exercitării anumitor drepturi civile ale acestuia.9. Reclamanţii, precum şi parchetul au introdus apel. Ei susţineau în special că faptele de care erau acuzaţi nu constituiau infracţiuni la momentul comiterii lor, conform legii naţionale. În opinia lor, infracţiunea de luare de mită presupunea ca autorul să aibă calitatea de funcţionar public ori de funcţionar sau salariat al unei întreprinderi de stat, în timp ce ei erau angajaţii unei bănci private. Ei recunosc faptul că la data pronunţării sentinţei faptele de care erau acuzaţi puteau fi considerate infracţiuni conform legii penale, dar aceasta nu fusese modificată decât la data de 8 iulie 1992, şi anume după un an de la comiterea faptelor respective.10. Prin Decizia din 19 mai 1997, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul parchetului, a confirmat condamnarea reclamanţilor pentru infracţiunea de luare de mită şi a mărit pedeapsa primului reclamant la 3 ani şi 6 luni închisoare şi pe cea a celui de-al doilea reclamant la 3 ani închisoare.11. Admiţând faptul că, potrivit Codului penal, era necesară calitatea de funcţionar public sau de funcţionar ori salariat al unei întreprinderi de stat pentru a putea considera faptele incriminate drept luare de mită, Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat astfel:"Noţiunea de funcţionar aplicabilă faptelor în cauză este definită de articolul 147 din Codul penal, referindu-se la salariaţii unui organ sau ai unei instituţii de stat, ai unei întreprinderi sau ai unei organizaţii economice de stat.Articolul 258 alineatul 2 din Codul penal prevede că dispoziţiile capitolului ce defineşte infracţiunea de luare de mită se aplică şi altor salariaţi, ţinând cont de acest lucru în momentul stabilirii pedepsei.În Codul penal republicat, având în vedere modificările intervenite până în prezent, noţiunea de funcţionar este definită la articolul 147 primul alineat, în timp ce al doilea alineat prevede că prin funcţionar trebuie înţeles atât persoana vizată la primul alineat, precum şi orice salariat ce exercită o misiune în serviciul unei alte persoane juridice pe lângă cele prevăzute la primul alineat.În cursul perioadei actuale de tranziţie, care are în mod inevitabil repercusiuni asupra legislaţiei, pot apărea lacune care să influenţeze derularea procesului penal fie punând capăt acestuia, fie ajungând la soluţii inechitabile. În astfel de cazuri, dificultăţile vor putea fi soluţionate fie prin interpretare analogică – analogie legislativă sau analogie de drept – fie prin interpretare raţională.Conform articolului 258 alineatul 2 din Codul penal şi ţinând cont de intenţia legiuitorului de a pedepsi funcţionarul vinovat de infracţiunea înscrisă la articolul 254 [luare de mită], indiferent de calificarea persoanei juridice care l-a angajat pe funcţionarul respectiv – publică, de interes public sau privată – trebuie constatat faptul că infracţiunea de luare de mită se referă şi la autorul angajat de o întreprindere privată, chiar după luna decembrie 1989 şi înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992. Scopul legiuitorului este să pedepsească persoana care are obligaţii profesionale faţă de o persoană juridică şi care îşi încalcă aceste obligaţii în raporturile sale cu o altă persoană.”12. La o dată neprecizată, reclamanţii şi parchetul au introdus recurs. Reclamanţii şi-au reiterat cererea referitoare la aplicarea prin analogie a Codului penal.13. Prin Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Timişoara în ceea ce priveşte condamnarea lor pentru luare de mită şi a casat decizia referitoare la alte infracţiuni, din cauza prescripţiei. Prin urmare, ea a diminuat pedeapsa aplicată primului reclamant la 3 ani închisoare.14. În decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat astfel:"S.C. Bankcoop S.A. constituia o organizaţie [dintre cele prevăzute la articolul 145 din Codul penal], deoarece era vorba de o societate comercială cu capital public, constituită în conformitate cu articolele 16-24 din Legea nr. 31/1990, desfăşurând o activitate utilă social şi funcţionând în conformitate cu legea, conform articolului 145 din Codul penal în vigoare la momentul emisiunii scrisorilor.(…)Inculpaţii Militaru Pidhorni Ioan – director de agenţie într-o instituţie bancară constituită ca societate comercială – şi Dragatoniu Nicolae – contabil-şef al unei astfel de instituţii – au calitatea de autori speciali, prevăzută de lege ca o condiţie pentru existenţa infracţiunii de luare de mită. Exercitând funcţiile menţionate mai sus într-o instituţie bancară care, aşa cum s-a demonstrat, era o organizaţie dintre cele prevăzute la articolul 145 din Codul penal, cei doi inculpaţi aveau calitatea de «alţi salariaţi» în sensul articolului 148 § 1 din Codul penal, aşa cum era el formulat la data evenimentelor. Or, conform articolului 258 § 2 din Codul penal, în formularea sa de la data evenimentelor, prevederile capitolului ce include infracţiunea de luare de mită prevăzută de articolul 254 se aplicau şi altor salariaţi, cum erau inculpaţii."II. Dreptul intern pertinentA. Codul penal15. Prevederile pertinente din Codul penal, în vigoare la data comiterii faptelor imputate, sunt următoarele:Articolul 11Neretroactivitatea legii penale"Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni."Articolul 145Obştesc"Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii."Articolul 147Funcţionar"Prin funcţionar se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.Sunt asimilate cu funcţionarii persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie."Articolul 148Alţi salariaţi"Prin alţi salariaţi se înţelege salariaţii care exercită, în condiţiile art. 147 alin. 1, o însărcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizaţii prevăzute în art. 145.Sunt asimilate cu «alţi salariaţi» persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie."Articolul 254Luarea de mită"Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani."Articolul 258Faptele săvârşite de alţi salariaţi"Dispoziţiile art. 248 şi 249 privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi, dacă s-a cauzat o pagubă avutului obştesc ori economiei naţionale.De asemenea, dispoziţiile din prezentul capitol privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. 1, maximul pedepsei reducându-se însă cu o treime."B. Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, privind unele fapte de corupţie16. Prevederile pertinente ale acestei legi sunt următoarele:Articolul 3"Articolul 258 va avea următorul cuprins:«ARTICOLUL 258Fapte săvârşite de alţi salariaţiDispoziţiile prevăzute în prezentul capitol privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi din cadrul organizaţiilor prevăzute în art. 145, inclusiv al regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.Dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 privitoare la funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.»"17. Prin Decizia din 15 iulie 1996, Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea Legii nr. 65/1992, care extinsese răspunderea penală şi asupra angajaţilor societăţilor comerciale cu capital privat. Persoanele interesate care au ridicat excepţia de neconstituţionalitate erau angajaţi ai unei bănci, acuzaţi de luare de mită.C. Codul de procedură penală18. Prevederile pertinente sunt următoarele:Articolul 408^1"1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.2. Pot cere revizuirea:a) persoana al cărei drept a fost încălcat; … b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; … c) procurorul. … 3. Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.(…)8. Când instanţa constată că cererea este fondată:a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului; … b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (…)." … Articolul 504a) Guvernul … b) Reclamanţii … a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii … b) Aplicarea principiilor generale în speţă … a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) fiecărui reclamant cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în lei româneşti la cursul de schimb valabil la data plăţii; … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … "1. Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.2. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.3. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).4. Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei."ÎN DREPT19. Curtea consideră în primul rând că, făcând aplicarea art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii, este necesar să unească cererile înregistrate sub nr. 77.193/01 şi 77.196/01, având în vedere că faptele aflate la originea celor două cauze sunt în esenţă aceleaşi şi că cei 2 reclamanţi au participat în cadrul aceleiaşi proceduri în faţa instanţelor interne.I. Asupra pretinsei încălcări a articolului 7 § 1 din Convenţie20. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost condamnaţi pentru fapte care, în momentul comiterii lor, nu constituiau o infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional, aşa cum prevede art. 7 § 1 din Convenţie, care are următorul conţinut:"Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii."A. Asupra admisibilităţii21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor22. Guvernul apreciază că faptele pentru care reclamanţii au fost condamnaţi constituiau infracţiuni conform dispoziţiilor legale naţionale în vigoare la momentul comiterii lor şi că instanţele interne nu au procedat la o interpretare prin analogie şi nici la o aplicare retroactivă a legii penale.23. De asemenea, Guvernul arată că nu este de competenţa Curţii să se pronunţe asupra răspunderii penale individuale a reclamanţilor, această apreciere fiind în primul rând de competenţa instanţelor interne, ci să analizeze din perspectiva art. 7 § 1 din Convenţie dacă, la momentul la care a fost comisă, fapta reclamanţilor constituia o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul intern sau dreptul internaţional.24. În ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a Legii nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, privind unele fapte de corupţie, Guvernul subliniază că, în decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie a arătat în mod expres faptul că ea aplica legea penală în vigoare la data faptelor.25. În ceea ce priveşte aplicarea prin analogie a legii, Guvernul constată că Decizia Curţii de Apel Timişoara din 19 mai 1997, care a folosit în mod expres această modalitate de interpretare a legii penale, a fost casată prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27 iunie 2000, care a oferit o nouă motivare pentru condamnare, bazându-se pe dispoziţiile legale în vigoare la data faptelor.26. Mai mult, Guvernul apreciază că interpretarea pe care Curtea Supremă a dat-o legii penale era previzibilă, având în vedere evoluţiile doctrinare. Astfel, problema centrală consta în interpretarea expresiei "organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă" din art. 145 alin.1 din Codul penal. Or, în opinia Guvernului, Curtea Supremă de Justiţie a apreciat în mod corect că o bancă desfăşura o astfel de activitate pentru protecţia clienţilor şi a bunăstării economice a ţării. Acţionând ca intermediar în anumite domenii de activitate, mobilizând resurse, acordând credite şi funcţionând ca centru de plăţi, ea avea influenţă şi asupra fluxurilor monetare.27. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Guvernul scoate în evidenţă că în speţă au fost vizate prevederile Codului penal publicate în Monitorul Oficial al României.28. Referitor la previzibilitatea legii, Guvernul subliniază că autorul infracţiunii de luare de mită era determinat în raport cu noţiunile definite în Codul penal, şi anume "public", "funcţionar" şi "alţi salariaţi". În speţă, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că reclamanţii făceau parte din categoria "alţi salariaţi" care exercitau funcţii într-o "organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă". Or, această ultimă expresie este o noţiune generală, din moment ce este dificil să se elaboreze o normă juridică de o precizie absolută, legiuitorul neputând stabili o enumerare limitativă în acest sens. Ca atare, interpretarea făcută în speţă de Curtea Supremă de Justiţie este rezonabilă şi, prin urmare, previzibilă. În plus, având în vedere faptul că reclamanţii erau profesionişti din domeniul bancar, ei ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecinţele acţiunilor lor.29. Reclamanţii arată că Codul penal în vigoare la data faptelor nu incrimina decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o organizaţie publică şi nu într-o societate comercială privată. Chiar titlul art. 145 din Codul penal care defineşte noţiunea "obştesc" justifică această afirmaţie. În plus, sensul termenului este legat de realitatea relaţiilor sociale existente în momentul intrării în vigoare a Codului penal, şi anume 1 ianuarie 1969. Or, în acel moment, nu existau decât organizaţii publice.30. Pe de altă parte, reclamanţii scot în evidenţă faptul că acţiunile salariaţilor societăţilor private nu au fost incriminate decât prin Legea nr. 65/1992, care este ulterioară acţiunilor lor. Ei fac, de asemenea, trimitere şi la formularea Deciziei Curţii Constituţionale din 15 iulie 1996, care confirma constituţionalitatea Legii nr. 65/1992, şi care prevede că „legea a extins răspunderea penală şi asupra salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat”. În plus, Legea nr. 140/1996, publicată la 14 noiembrie 1996, a înlocuit noţiunea „obştesc” din art. 145 din Codul penal cu noţiunea „public”, ceea ce confirmă încă o dată faptul că domeniul material de aplicare a art. 145 se extindea numai asupra organizaţiilor de stat sau societăţilor cu capital public.31. Reclamanţii recunosc că incriminarea unei fapte ca infracţiune nu depinde numai de prevederile legale, ci se poate baza şi pe interpretarea jurisprudenţială a acestora. Cu toate acestea, trebuie arătat că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă care să extindă aplicarea art. 145 asupra băncilor, societăţilor comerciale cu capital privat, referindu-se în observaţiile sale numai la evoluţiile doctrinare referitoare la expresia "organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă". Or, în acest caz, interpretarea Curţii Supreme de Justiţie era lipsită de previzibilitate şi, în plus, inaccesibilă, deoarece în speţă nu exista jurisprudenţă care să-i poată ghida pe reclamanţi în comportamentul lor.32. În final, reclamanţii subliniază că Guvernul admite faptul că instanţa care a analizat apelul a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale. Or, instanţa de recurs nu a casat această parte a deciziei, limitându-se la a afirma că reclamanţii întruneau condiţiile necesare pentru a fi consideraţi infractori, ceea ce constituie, după părerea lor, o confirmare a modalităţii de interpretare a instanţei de apel.2. Aprecierea Curţii33. Curtea reaminteşte că art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracţiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franţei [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).34. Noţiunea "drept" ("law") folosită la art. 7 corespunde noţiunii "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (vezi, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coδme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002).35. Ea reaminteşte că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezultă dintr-o anumită faptă (vezi, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă şi cu profesioniştii, obişnuiţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea funcţiei lor. Astfel, ne putem aştepta din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, citată mai sus, § 35).36. Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forţa lucrurilor de formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi pentru a se putea adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea acestor texte depind de practică (vezi, printre altele, Kokkinakis, citată mai sus, § 40, şi Cantoni, citată mai sus, § 31).37. Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).38. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speţă, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenţei interpretative de care este însoţită, respecta această condiţie la data faptelor (Cantoni, citată mai sus, § 32).39. În ceea ce priveşte interdicţia de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproşa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.40. În opinia Curţii, chestiunea de faţă trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte.41. Curtea este conştientă că corupţia constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echităţii şi al justiţiei sociale, denaturează concurenţa, frânează dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi a fundamentelor morale ale societăţii. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, şi procedurilor penale referitoare la infracţiunile de corupţie.42. Curtea constată că, în speţă, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanţelor interne, fie de la Curtea Supremă de Justiţie, fie de la instanţele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaţilor societăţilor comerciale cu capital privat constituiau infracţiuni (vezi, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franţei, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).43. Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puţin a unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privinţa unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudenţă prealabilă în ceea ce priveşte asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaţilor unei bănci cu cele ale "funcţionarilor" şi ale "altor salariaţi" ai organizaţiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speţă, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenţei unei jurisprudenţe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul şi scopul acestei prevederi, care urmăreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaţilor băncilor pentru fapte de luare de mită.44. În consecinţă, chiar în calitate de profesionişti ce puteau să apeleze la sfaturile juriştilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanţi, să prevadă revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi, aşadar, să ştie că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancţiune penală (a contrario, Cantoni, citată mai sus, § 35, şi Coδme şi alţii, citată mai sus, § 150).45. În plus şi mai cu seamă, Curtea observă că instanţa de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale (vezi paragraful 11 de mai sus). Instanţa de recurs nu a înţeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanţii întruneau condiţiile necesare pentru a fi recunoscuţi drept autori ai infracţiunii, confirmând astfel interpretarea instanţei de apel.46. Pe de altă parte, Curtea observă că înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizaţiile prevăzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic şi economic al statului pârât, aşa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituţională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituţionalitatea acestei noi legi.47. În definitiv şi ţinând cont în special de titlul însuşi al art. 145 din Codul penal (care defineşte noţiunea "obştesc") şi de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, şi anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizaţii de stat sau obşteşti, Curtea este de părere că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupţie decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o organizaţie publică şi nu într-o societate comercială privată.48. În aceste condiţii, Curtea apreciază că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 c) din Convenţie49. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost arestaţi preventiv în lipsa oricărei suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracţiune. Ei invocă art. 5 § 1 c) din Convenţie.50. Curtea observă că reclamanţii au fost condamnaţi în primă instanţă prin Sentinţa Tribunalului Judeţean Timiş din 27 februarie 1996. Or, începând de la această dată, arestul persoanelor în cauză intră pe terenul art. 5 § 1 a) din Convenţie (vezi, de exemplu, B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36). Ţinându-se cont de faptul că cererile au fost introduse la data de 8 septembrie 2000, rezultă că reclamanţii nu au respectat termenul de 6 luni prevăzut de Convenţie.51. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie52. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu53. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită rambursarea următoarelor sume: respectiv 466.100 euro (EUR) şi 475.933 EUR pentru câştigul pe care l-ar fi putut realiza din salariile corespunzătoare perioadei de detenţie, celei în care nu au avut venituri sau au avut venituri insuficiente. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii îl estimează la 360.000 EUR pentru fiecare, având în vedere inconvenientele cauzate de condamnarea pronunţată pe nedrept împotriva lor.54. Guvernul apreciază că aceste cereri sunt evident excesive şi că reclamanţii nu justifică nici caracterul cert al prejudiciilor invocate, care sunt în mare parte pur ipotetice, nici realitatea legăturii de cauzalitate dintre pretinsa încălcare a art. 7 § 1 din Convenţie şi prejudiciul material pretins de reclamanţi. De asemenea, el arată că, potrivit art. 408^1 § 1 din Codul de procedură penală, reclamanţii pot solicita revizuirea procedurii care a dus la condamnarea lor.55. Curtea reaminteşte că ea nu acordă nicio despăgubire pecuniară în baza art. 41 decât atunci când este convinsă că pierderea sau prejudiciul pretins rezultă într-adevăr din încălcarea pe care a constatat-o. Ea constată că singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii au fost condamnaţi pentru acţiuni care, la momentul comiterii lor, nu constituiau infracţiuni potrivit legii naţionale. În cazul de faţă, este incontestabil faptul că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza condamnării. Astfel, Curtea reaminteşte că, atunci când un particular a fost condamnat, cu încălcarea art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei interesate reprezintă, în principiu, un mijloc potrivit de reparare a încălcării constatate (vezi Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). Un astfel de principiu se aplică şi în cazul încălcării art. 7 din Convenţie. În această privinţă, ea observă că art. 408^1 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant. Mai mult, art. 504 din Codul de procedură penală permite acordarea unei reparaţii în caz de condamnare nelegală sau de privare sau limitare nelegală de libertate (vezi paragraful 18 de mai sus).56. În schimb, Curtea statuează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, care nu ar putea fi reparat numai printr-o constatare a încălcării. Statuând în echitate, ea îi acordă fiecăruia suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.B. Cheltuieli de judecată57. Primul reclamant solicită, de asemenea, suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.58. Guvernul subliniază că reclamantul nu a furnizat documente justificative pentru suma avansată.59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, Curtea observă că primul reclamant nu a depus niciun document justificativ referitor la cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile interne şi de cele în faţa Curţii. Ţinând cont în plus de faptul că al doilea reclamant nu a făcut nicio cerere în acest sens şi că primul reclamant a beneficiat de asistenţă judiciară în cauza de faţă, Curtea înlătură cererea referitoare la cheltuielile de judecată.C. Dobânzi moratorii60. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. decide să conexeze cele două cereri;2. declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 7 § 1 şi inadmisibile în rest;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie;4. hotărăşte:5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 24 mai 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier______________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește