HOTĂRÂRE din 24 mai 2007

în Cauza Aslan împotriva României



(Cererea nr. 32.494/03) StrasbourgÎn Cauza Aslan împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 mai 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32.494/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Simona Aslan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 29 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Ea este reprezentată în faţa Curţii de domnul C. Amzuţă, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, apoi de doamna R. Paşoi, coagent, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 7 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta s-a născut în anul 1930 şi locuieşte în Bucureşti.A. Prima acţiune în revendicare5. Prin Sentinţa din 3 noiembrie 1995, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea introdusă de către reclamantă împotriva consiliului municipal pentru a i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, ce fusese naţionalizat în anii '50. Imobilul este format din 3 apartamente cu 11 camere, a căror suprafaţă totală este de 529,60 mp, şi dintr-o curte de 618,74 mp.6. Prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 1996, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate mai sus a judecătoriei şi a admis acţiunea. Tribunalul Municipiului Bucureşti a apreciat că naţionalizarea fusese ilegală şi că, prin urmare, reclamanta era proprietara imobilului.7. Prin Dispoziţia din 25 mai 1998, primăria a dispus restituirea imobilului către reclamantă.B. A doua acţiune în revendicare8. La datele de 30 octombrie şi 1 noiembrie 1996 şi la data de 20 ianuarie 1997, statul a vândut cele 3 apartamente care compun imobilul familiilor D., T. şi M., care locuiau acolo în calitate de chiriaşi.9. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat Tribunalul Municipiului Bucureşti cu o acţiune împotriva cumpărătorilor şi consiliului municipal pentru a i se restitui imobilul.10. La data de 27 aprilie 2000, reclamanta a renunţat la cererea sa introdusă împotriva familiei M.11. Prin Decizia din 17 iulie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins acţiunea, reţinând faptul că reclamanta nu demonstrase reaua-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.12. Această decizie a fost confirmată, în urma apelului formulat de reclamantă, prin Decizia din 7 martie 2001 a Curţii de Apel din Bucureşti, care a statuat, printre altele, că reclamanta putea obţine o reparaţie echivalentă, în temeiul Legii nr. 10/2001.13. Prin Sentinţa definitivă din 5 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei.C. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/200114. În cursul anului 2001, reclamanta a solicitat primăriei restituirea imobilului.15. Prin Adresa din 2 martie 2006, primăria a informat Guvernul că cererea nu fusese încă analizată din cauză că reclamanta nu depusese anumite documente în susţinerea cererii sale.II. Dreptul şi practica internă pertinente16. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în deciziile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie17. Reclamanta pretinde că vânzarea imobilului către chiriaşi, validată prin Decizia din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii18. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului19. Guvernul solicită Curţii să ţină seama de reforma instituită de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, al cărei obiectiv este să accelereze procedura de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să acorde o despăgubire ce constă într-o participare, în calitate de acţionar, la un organism de plasare a valorilor mobiliare, „Proprietatea”, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. Guvernul arată că cererea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost analizată încă de primărie, având în vedere faptul că reclamanta nu a susţinut-o.20. Guvernul concluzionează că reparaţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii reclamantei nu rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele ce trebuie avute în vedere.21. Reclamanta contestă acest argument. Ea apreciază că Adresa din 2 martie 2006 trimisă de primărie nu poate dovedi vreo vină a sa, în măsura în care ilegalitatea naţionalizării fusese constatată printr-o decizie rămasă definitivă. Dimpotrivă, ea consideră că autorităţile naţionale şi chiriaşii au acţionat cu rea-credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în măsura în care, la momentul respectiv, se afla pe rol un litigiu având ca obiect revendicarea imobilului.22. Reclamanta subliniază că statul nu putea vinde un imobil ce nu-i aparţinea şi că, procedând astfel, a privat-o de dreptul de a se bucura de bunul său.23. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, constituia o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.24. Mai mult, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă faţă de chestiunea de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera întregul bun, deşi dispunea de o decizie definitivă care obliga statul să i-l restituie.25. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndepărta de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Similar cauzei Brumărescu ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. La fel ca în cauza Străin citată mai sus, reclamanta a fost recunoscută ca proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei o împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, ea nu a primit răspuns până la această dată.27. În ceea ce priveşte obligaţia sa de a-şi susţine cererea, presupunând că aceasta este situaţia, nu reiese nici din adresa menţionată mai sus şi nici din documentele furnizate de Guvern faptul că reclamanta ar fi fost informată despre această carenţă, pentru a o putea remedia.28. În orice caz, în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a fi despăgubită în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, Curtea reţine că aceasta din urmă lege acordă un drept la despăgubire, în funcţie de valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit, sub forma unei participări în calitate de acţionar la un organism de plasare a valorilor mobiliare.29. Conform calendarului previzional al fondului "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în martie 2006, iar intrarea efectivă la bursă, în decembrie 2006. Or, niciuna dintre aceste operaţiuni nu a avut loc încă.30. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea consideră că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor vândute ale imobilului, combinată cu lipsa totală de despăgubire, o determină să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.31. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie32. Reclamanta contestă Decizia din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, pe care o consideră contrară art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."33. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia ea nu este competentă să analizeze o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, cu excepţia cazului în care şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile de a fi condus la o încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).34. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care ea era competentă să cunoască alegaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio urmă de încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenţie.35. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie36. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu37. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanta insistă asupra restituirii imobilului şi refuză acordarea unei despăgubiri. Ea nu furnizează un raport de expertiză. De asemenea, ea solicită, fără a indica o cifră, o despăgubire pentru prejudiciul moral suportat din cauza lipsei de folosinţă a imobilului şi a "disperării" pe care a simţit-o timp de 11 ani, de când deţine un titlu de proprietate, însă fără a i se face dreptate.38. Guvernul apreciază că valoarea imobilului se ridică la 266.587 euro (EUR). El furnizează un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce priveşte prejudiciul moral suportat de reclamantă, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui ea însăşi o reparaţie suficientă a acestui prejudiciu.39. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică, în ceea ce priveşte Convenţia, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea referitor la care s-a constatat încălcarea Convenţiei.40. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suportate ca o consecinţă directă a încălcării pretinse, precum şi prejudiciul moral, adică repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce au rezultat din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).41. În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, ar repune-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca Guvernul să-i plătească părţii interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a imobilului.42. În speţă, în ceea ce priveşte stabilirea valorii acestei sume, Curtea reţine că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite stabilirea valorii imobilului. Conform acestui raport, această valoare este de 266.587 EUR. Ţinând cont de faptul că reclamanta nu a furnizat niciun raport de expertiză, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a imobilului este de 270.000 EUR.43. În ceea ce priveşte cererea reclamantei, referitoare la o despăgubire cu titlu de daune morale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au produs neplăceri şi incertitudini, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.B. Dobânzi moratorii44. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să-i restituie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 270.000 EUR (două sute şaptezeci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să-i plătească reclamantei suma de 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale; … d) ca sumele în discuţie să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, şi că la acestea trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. … Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește