HOTĂRÂRE din 23 iunie 2005

din 23 iunie 2005, definitivă la 12 octombrie 2005, în Cauza Ghibuşi împotriva României



(Cererea nr. 7.893/2002)StrasbourgHotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.În Cauza Ghibuşi împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 iunie 2005,a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea nr. 7.893/2002, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Stela Ghibuşi (reclamantă), a sesizat Curtea la data de 24 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.3. La 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la accesul la justiţie, având în vedere neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantei. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a III-a astfel reorganizate (art. 52 alin. 1).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamanta s-a născut în anul 1953 şi are domiciliul în localitatea Livezile (România).6. Reclamanta a lucrat ca asistentă medicală la spitalul din oraşul Deta, în serviciul doctorului S.D. La data de 1 octombrie 1999, în urma reorganizării şi privatizării sistemului medical românesc, reclamanta este transferată, în baza dispoziţiilor Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, în serviciul individual al doctorului S.D. care, în conformitate cu legea română aplicabilă, avea obligaţia să semneze cu ea un contract de muncă. Deşi părţile nu au negociat şi nu au fixat salariul reclamantei, nici nu au semnat un nou contract, reclamanta a continuat să lucreze în serviciul lui S.D. în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1999. Apoi ea a depus la spitalul din Deta cererea de acordare a concediului anual.7. La data de 5 ianuarie 2000, în timp ce îşi efectua concediul, reclamanta a fost convocată de către S.D. care a informat-o oral că este concediată, fără să-i fie prezentată vreo hotărâre scrisă.1. Acţiune în justiţie în vederea reintegrării reclamantei în funcţie8. La data de 10 ianuarie 2000, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată, adresată Tribunalului Timiş împotriva spitalului din Deta şi împotriva lui S.D., pentru a obţine reintegrarea în funcţie şi plata indemnizaţiei de concediu anual, precum şi a salariului, începând de la 1 octombrie 1999 până la reintegrarea efectivă.9. Prin Hotărârea definitivă din 11 mai 2001, instanţa a obligat spitalul din Deta să-i plătească reclamantei indemnizaţia de concediu. Instanţa a respins cererea de plată a salariului până la reintegrarea efectivă, pe motiv că reclamanta nu lucrase efectiv pentru S.D. şi că, deşi între părţi existase un contract de muncă, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât părţile nu negociaseră şi nu fixaseră salariul. Apoi, reţinând că reclamanta lucrase efectiv pentru S.D. în lunile octombrie şi noiembrie 1999, chiar în lipsa contractului de muncă scris, instanţa constată că părţile fuseseră de acord să încheie un contract de muncă şi îl obligă pe S.D. să semneze un atare contract cu reclamanta, în baza dispoziţiilor Legii nr. 145/1997, citată anterior.În anul 2000, reprezentantul spitalului din Deta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta cu o plângere penală împotriva reclamantei, pentru furt şi distrugere de înscrisuri oficiale. La data de 3 noiembrie 2000, Parchetul dispune clasarea cauzei, pe motiv că faptele reproşate nu fuseseră comise de reclamantă.2. Demersuri efectuate de executorul judecătoresc în vederea executării hotărârii definitive din 11 mai 200110. Reclamanta a arătat faptul că, între 27 septembrie 2001 şi 2 noiembrie 2001, mai multe cereri formulate de ea sau de executorul judecătoresc adresate lui S.D., în vederea semnării unui nou contract de muncă, au rămas fără rezultat.11. La data de 2 noiembrie 2001 reclamanta a primit indemnizaţia de concediu dispusă prin Hotărârea din 11 mai 2001.12. La data de 2 noiembrie 2001 executorul a constatat într-un proces-verbal refuzul lui S.D. de a semna contractul de muncă, pe motiv că, fiind angajator privat, nu i se putea impune obligaţia de a semna un contract.13. După acest proces-verbal, executorul judecătoresc nu a mai făcut alte demersuri în vederea executării deciziei.3. Plângerile penale pentru neexecutarea Deciziei din 11 mai 200114. La data de 25 octombrie 2001, reclamanta a formulat o plângere penală prin care solicită Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta condamnarea penală a lui S.D. şi a funcţionarilor spitalului din Deta pentru refuzul de a executa o hotărâre judecătorească definitivă.15. Procurorul a retrimis plângerea Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş care, prin Adresa din 26 noiembrie 2001, a informat-o pe reclamantă că nu avea competenţa să dea curs unei atare cereri şi o sfătuieşte să-i ceară direct lui S.D. executarea Hotărârii din 11 mai 2001.16. La data de 5 noiembrie 2001, reclamanta a formulat o nouă plângere penală împotriva lui S.D. pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti şi a solicitat condamnarea sa penală, precum şi despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral. Prin Rezoluţia din 19 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de S.D., pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii nu erau întrunite în speţă. La 17 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta confirmă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 19 aprilie 2002.17. La data de 18 noiembrie 2002, în temeiul plângerii penale a reclamantei din 5 noiembrie 2001, procurorul a sesizat Judecătoria Deta cu o plângere penală nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti dispunând reintegrarea unui salariat în funcţie, infracţiune pedepsită de art. 84 din Legea nr. 168/1999. Prin Sentinţa din 25 martie 2003, Judecătoria Deta îl condamnă pe S.D. la plata a 6.000.000 lei cu titlu de amendă penală, 25.000.000 lei cu titlu de daune-interese şi 1.000.000 lei, cheltuieli de judecată. Sentinţa a rămas definitivă, după recursul lui S.D. şi al Parchetului, la data de 10 noiembrie 2003, după ce a fost confirmată prin decizia Curţii de Apel Timişoara.18. Din documentele prezentate de reclamantă rezultă că Decizia din 11 mai 2001 rămâne încă neexecutată, cu privire la reintegrarea în funcţie.II. Dreptul intern pertinent19. Reglementarea internă pertinentă [respectiv extrasele din Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul muncii (fostul şi noul) şi din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti] este descrisă în Decizia Cauzei Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62.959/2000, 31 august 2004).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie20. Reclamanta susţine că neexecutarea Hotărârii din 11 mai 2001 dispunând reintegrarea ei în funcţie încalcă dreptul de acces la justiţie, astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…"A. Asupra admisibilităţii21. În primul rând, Guvernul aminteşte că, în speţă, executarea obligaţiei de reintegrare necesită intervenţia personală a debitorului şi precizează că nu există mijloace de executare silită în natură a unei atare obligaţii. Reclamanta ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia. Astfel, ar fi trebuit să ceară condamnarea angajatorului la plata despăgubirii prevăzute în art. 136 alin. (1) din Codul muncii.22. Guvernul consideră că este vorba despre un remediu adecvat, accesibil, eficient şi suficient, în conformitate cu jurisprudenţa organelor Convenţiei [Cauza G. împotriva Belgiei, nr. 12.604/1986, Decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125]. El citează, de asemenea, o decizie a Curţii de apel Craiova, din 24 septembrie 1997, care confirmă posibilitatea pentru orice concediat să beneficieze de despăgubiri, fie formulând o acţiune în anularea deciziei de concediere, fie introducând o acţiune separată în acest scop. În plus, Guvernul afirmă că plata unei astfel de despăgubiri reprezintă efectiv o adevărată executare de către angajator a obligaţiei de reintegrare, în măsura în care, pentru un angajat, salariul este miza contractului de muncă.23. În sfârşit, Guvernul consideră că reclamanta dispunea de alte remedii interne care corespundeau criteriilor art. 35 din Convenţie, astfel cum sunt interpretate de Curte (Cauza Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, paragraful 11, şi Cauza De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, paragraful 62). Guvernul menţionează acţiunea penală împotriva angajatorului şi acţiunea în obligarea debitorului la plata amenzii civile.24. În replică, reclamanta contestă eficienţa remediilor interne indicate de Guvern şi afirmă că tocmai cadrul juridic pus la dispoziţie pentru executarea hotărârii definitive dispunând reintegrarea sa nu era nici suficient şi nici adecvat.25. Curtea aminteşte că, în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanţelor interne ocazia să evite sau să remedieze pretinsele încălcări, ceea ce reprezintă finalitatea acestei dispoziţii [vezi, de exemplu, Cauza Cardot împotriva Franţei, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, paragraful 36, şi Cauza Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (decizie), nr. 65.681/2001, 29 aprilie 2004].26. Cu toate acestea, prevederile art. 35 alin. 1 din Convenţie nu impun decât epuizarea recursurilor referitoare la pretinsele încălcări şi care sunt, în acelaşi timp, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să prezinte un grad de certitudine suficient nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care eficienţa şi efectivitatea nu sunt respectate; statul pârât este cel care trebuie să demonstreze că aceste exigenţe sunt reunite (vezi, printre multe altele, hotărârile în Cauza Vernillo împotriva Franţei, din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, paragraful 27, şi în Cauza Dalia împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, paragraful 38, şi decizia în Cauza Moreira Barbosa, citată anterior).27. De la bun început, Curtea aminteşte că obligaţia neexecutată în cauză este cea de a o reintegra pe reclamantă în funcţie. Curtea constată că toate căile de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de executare a hotărârii definitive, aşadar nu sunt de natură să remedieze în mod direct pretinsa încălcare.28. Presupunând că, având în vedere caracterul special al obligaţiei de executat în cauză, care necesită intervenţia personală a debitorului, mijloacele de constrângere a debitorului s-ar fi dovedit, în principiu, căi de atac efective şi accesibile în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie, Curtea constată că, în cauză, reclamanta a uzat deja de două dintre aceste mijloace indirecte şi niciunul dintre ele nu a condus la executarea hotărârii definitive. Or, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant trebuie să fi folosit, în mod normal, acţiuni interne cu adevărat eficiente şi suficiente. Când s-a folosit o cale de atac, nu se cere folosirea unei alte căi, al cărei scop este practic acelaşi (Cauza Moreira Barbosa, citată anterior).29. În speţă, instanţele, statuând pe fondul cauzei, au respins definitiv cererea reclamantei de a i se plăti salariile datorate până la reintegrare. Reclamanta a mandatat un executor judecătoresc să obţină executarea Hotărârii din 11 mai 2001. În plus, deşi S.D. a fost condamnat la plata unei amenzi penale şi a daunelor, el a refuzat în continuare să o reintegreze pe reclamantă în funcţie.30. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că ar fi excesiv să i se ceară reclamantei să introducă din nou acţiunile indicate de Guvern, din moment ce a folosit deja mijloacele care sunt căi de atac considerate de Guvern adecvate şi suficiente şi care au scopuri similare, respectiv constrângerea debitorului să-şi execute obligaţia.31. În consecinţă, excepţia invocată de Guvern va fi respinsă.32. În plus, Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. În aceste condiţii, Curtea o declară admisibilă.B. Asupra fondului33. Guvernul susţine că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică eşecul executării în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, statul nu este obligat să execute ex officio toate hotărârile judecătoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care îi revine statului în temeiul art. 6 este cea de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar apt să-l ajute în executarea creanţei.34. Dat fiind caracterul particular al obligaţiei debitorului, care necesita intervenţia sa personală, Guvernul consideră că îi revine tocmai creditorului obligaţia de a utiliza mijloacele judiciare puse la dispoziţia sa, iar autorităţile statului trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care i se pot cere în mod rezonabil. Or, în cauză, reclamanta nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziţie prin sistemul judiciar român în vederea executării hotărârii interne definitive dispunând reintegrarea ei.35. Guvernul susţine că statul trebuie să asigure un just echilibru între cele două interese incidente în cazuri ca cel în speţă: cel al debitorului de a-şi proteja drepturile şi libertăţile fundamentale şi cel al creditorului de a executa obligaţia în natură. Dacă toate mijloacele puse la dispoziţia creditorului, deşi utilizate în mod diligent, eşuează, soluţia este executarea prin echivalent.Guvernul aminteşte, în sfârşit, că angajatorul privat nu poate fi obligat să angajeze o persoană şi să colaboreze cu ea dacă nu vrea.36. Reclamanta contestă teza Guvernului.37. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi [Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V].38. În prezenta cauză, deşi reclamanta a obţinut, la data de 11 mai 2001, o decizie internă definitivă dispunând ca S.D. să o reintegreze în funcţie şi a făcut, ulterior, demersuri în vederea executării, decizia rămâne în continuare neexecutată.39. Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice hotărâre cu caracter civil, oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/1999, paragraful 39, 27 mai 2003). În orice caz, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această omisiune angajează responsabilitatea statului pe tărâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, paragraful 44).40. În consecinţă, Curtea aminteşte că nu este abilitată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de instanţe. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu arsenalul juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii constă numai în a examina dacă în cauză măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Cauza Ruianu împotriva României, nr. 34.647/1997, paragraful 66, 17 iunie 2003).41. Curtea observă că, în speţă, obligaţia reintegrării necesita intervenţia personală a debitorului, care era un particular. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, era chemat să manifeste un comportament diligent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi era favorabilă.42. În ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamantă, debitorul s-a opus în mod constant executării.43. Curtea constată că reclamanta a iniţiat suficiente acte de executare şi a depus eforturile necesare pentru a obţine executarea hotărârii judecătoreşti definitive. Trebuie analizat dacă autorităţile sesizate au avut un comportament activ, luând toate măsurile care i se puteau cere în mod rezonabil.44. Curtea notează că reclamanta a mandatat un executor judecătoresc pentru a asigura executarea deciziei judecătoreşti definitive. La data de 2 noiembrie 2001, executorul s-a mulţumit să întocmească un proces-verbal de constatare a refuzului lui S.D. de a se conforma hotărârii judecătoreşti definitive care îl obligase la semnarea contractului de muncă. După acest proces-verbal, executorul judecătoresc nu a mai făcut niciun demers în vederea executării Hotărârii din 11 mai 2001.45. Curtea observă, de asemenea, că prima plângere penală a reclamantei, adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, a fost trimisă Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş, care s-a dovedit a fi necompetentă pentru a da curs unei astfel de cereri. A doua plângere penală a reclamantei s-a soluţionat, într-o primă etapă, prin neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.D. şi numai ulterior, după un an de la introducerea plângerii, Parchetul l-a trimis pe S.D. în judecată în faţa instanţei.46. În plus, Curtea constată că cererea reclamantei vizând obligarea angajatorului la plata salariilor datorate până la reintegrarea efectivă, mijloc pe care Guvernul l-a prezentat ca fiind eficient, a fost respinsă de instanţele naţionale, pe motiv că, deşi între părţi a existat un contract de muncă, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât părţile nu negociaseră salariul.47. În plus, nimic nu dovedeşte, în speţă, că executarea în natură ar fi fost imposibilă, astfel încât reclamanta să fie silită să transforme obligaţia iniţială într-o obligaţie de natură pecuniară (Cauza Roman şi Hogea, citată anterior). Condamnarea penală a debitorului atestă că instanţele interne au considerat că hotărârea judecătorească definitivă care îl obligase pe angajator la reintegrarea reclamantei putea încă să fie executată ca atare.48. Pe baza elementelor menţionate, Curtea consideră că, în cauză, autorităţile la care a făcut apel reclamanta în vederea executării hotărârii judecătoreşti definitive nu au luat toate măsurile care se puteau aştepta de la ele în mod rezonabil şi că, în consecinţă, asistenţa pentru executarea hotărârii definitive favorabile reclamantei a fost total lipsită de eficienţă.49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a decide că în prezenta cauză, prin pasivitatea lor, autorităţile naţionale au privat-o pe reclamantă de un acces efectiv la justiţie şi nu au oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea deciziei.50. În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie51. În observaţiile din 1 martie 2004, reclamanta a prezentat un nou capăt de cerere în faţa Curţii, în baza art. 13 din Convenţie.52. Reclamanta subliniază că în dreptul intern nu dispunea de un remediu efectiv în vederea executării hotărârii interne definitive dispunând reintegrarea sa. Ea repetă aceleaşi motive ca cele pe care le invocase în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la dreptul de acces la justiţie.53. În plus, reclamanta afirmă că, în momentul faptelor, nicio cale de atac nu era disponibilă pentru a contesta rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, la data de 19 aprilie 2002, în favoarea lui S.D., şi confirmată la data de 17 mai 2002 de prim-procurorul Parchetului.54. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă pentru a analiza invocările formulate, Curtea nu a reţinut nicio aparenţă de încălcare a art. 13 din Convenţie.55. În consecinţă, acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie56. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."A. Prejudiciu57. Reclamanta solicită 170.000 euro, cu titlu de prejudiciu material pe care l-a suferit, reprezentând salariile pe care ar fi trebuit să le primească de la S.D. pe perioada 1 octombrie 1999 – 1 martie 2004. Ea consideră că valoarea salariului lunar pe care ar fi trebuit să-l primească este de 3.000-4.000 euro, asemeni persoanelor care exercită aceeaşi meserie în străinătate. În plus, ea subliniază că salariul medicilor a înregistrat o creştere considerabilă în ultimii 3 ani.58. Referitor la prejudiciul moral, reclamanta solicită 50.000 euro, pe motiv că imposibilitatea respectării hotărârii judecătoreşti definitive i-a provocat un sentiment de umilinţă şi de nesiguranţă. În afară de aceasta, ea aminteşte că în anul 2000 a făcut obiectul cercetărilor penale declanşate la cererea Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş, care s-au soldat, la data de 3 noiembrie 2000, cu clasarea cauzei, ceea ce a contribuit la agravarea stării ei de frustrare.59. Guvernul consideră că reclamanta nu-şi dovedeşte afirmaţiile cu privire la prejudiciul material în afara celui de natură salarială. El afirmă că prejudiciul nu poate consta decât, eventual, în salariile pe care reclamanta le-ar fi putut primi de la S.D., cu o valoare echivalentă cu salariul unei asistente medicale care ar fi lucrat în aceleaşi condiţii. În plus, suma nu a fost stabilită prin nicio hotărâre judecătorească.60. Referitor la prejudiciul moral, Guvernul consideră că acesta trebuie să fie consecinţa neexecutării hotărârii interne definitive vizând reintegrarea, şi nu consecinţa altor proceduri judiciare. În plus, Guvernul a evidenţiat faptul că valoarea daunelor solicitate cu acest titlu de reclamantă este excesivă şi nejustificată.61. Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele astfel încât, în măsura posibilităţilor, să fie restabilită situaţia anterioară [Cauza Metaxas împotriva Greciei nr. 8.415/2002, paragraful 35, 27 mai 2004, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei, satisfacţie echitabilă (GC), nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI].62. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive dispunând reintegrarea sa în funcţie.În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral şi material şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.63. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 4.800 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral.B. Cheltuieli de judecată64. Reclamanta solicită, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile de judecată ocazionate de procedura internă şi de procedura în faţa Curţii.65. Guvernul consideră că nu trebuie rambursate decât cheltuielile de judecată referitoare la procedura penală în care S.D. a fost condamnat pentru neexecutarea obligaţiei de reintegrare. El aminteşte că aceste cheltuieli de judecată nu pot fi rambursate decât dacă au fost într-adevăr suportate de reclamantă şi dacă au fost rezonabile în raport cu încălcarea constatată (acesta invocă, în special, hotărârile în Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, paragraful 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, paragraful 55). În plus, Guvernul constată că reclamanta nu şi-a dovedit afirmaţiile şi solicită respingerea cererii ca fiind abuzivă în mod manifest.66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care dovedeşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii lor. În speţă şi luând în considerare elementele de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro cu titlu de cheltuieli ocazionate de procedura internă şi o acordă reclamantei.C. Majorări de întârziere67. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE:1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;2. declară cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;4. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.800 euro (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi 100 euro (o sută euro) pentru cheltuieli de judecată, plus sumele datorate cu titlu de impozit; … b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; … 5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 23 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește