HOTĂRÂRE din 21 septembrie 2004

în cauza Stoicescu împotriva României



(Cererea nr. 31551/96)(Revizuire)În cauza Stoicescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevzch, doamnele W. Thomassen, A Mularoni judecători; şi doamna S. Dolle, grefier de secţie;după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 august 2004,pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea nr. 31551/96, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ştefan Stoicescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 10 aprilie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de Agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului român pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul susţine, în special, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie (numită în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecătoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa imparţialităţii şi independenţei acestei instanţe sunt contrare articolului 6 alin 1 din Convenţie. Reclamantul susţine, de asemenea, că decizia C.S.J.a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).5. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secţie) a declarat cererea admisibilă.6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).7. Prin hotărârea din data de 4 martie 2003, Curtea (a doua secţie) a statuat că articolele 6 alin 1 din Convenţie şi 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie au fost încălcate. La 4 iunie 2003, această hotărâre a devenit definitivă.8. La data de 3 septembrie 2003, Guvernul pârât, invocând primul alineat al articolului 80 din Regulamentul Curţii, a introdus o cerere de revizuire a hotărârii sus-menţionate.9. La data de 30 septembrie 2003, Curtea (a doua secţie) a decis, conform articolului 80 alin. 4 din Regulament, să transmită cererea Guvernului către reclamant şi l-a invitat pe acesta să prezinte observaţii. La 24 octombrie 2003, reclamantul a transmis observaţiile sale.10. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat Guvernul să prezinte observaţii în duplică, precum şi informaţii complementare. La 15 decembrie 2003, Guvernul a transmis observaţiile sale.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei11. Reclamantul s-a născut în 1940 şi are domiciliul în Bucureşti.12. În 1929, Ş.S., mătuşa reclamantului, a cumpărat un teren situat în Bucureşti, pe care a construit o casă.13. În 1950, statul şi-a apropriat în mod abuziv casa mătuşii reclamantului, prevalându-se de prevederile Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare Decretul nr. 92/1950).A. Acţiunea în revendicare14. La data de 23 februarie 1994, reclamantul, în calitate de moştenitor al lui Ş.S., a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară. Reclamantul arăta că, la momentul naţionalizării, Ş.S. era funcţionară şi că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile aparţinând acestei categorii de persoane erau excluse de la naţionalizare.15. Prin sentinţa civilă din 20 aprilie 1994, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a arătat că proprietatea părinţilor reclamanţilor fusese naţionalizată cu aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950, întrucât Ş.S. aparţinea unei categorii de persoane excluse de la naţionalizare. Instanţa a constatat apoi că posesia exercitată de către stat este fondată pe violenţă, şi că, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapiune. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu şi-ar fi putut apropria imobilul nici în baza Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripţia extinctivă şi a Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile care se încadrează în prevederile articolului III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripţia extinctivă întrucât acestea erau contrare Constituţiilor din 1952 şi 1965. Instanţa a dispus din acel moment autorităţilor administrative şi anume, Primăria Municipiului Bucureşti şi întreprinderii de stat S.C. „H.N.”, care avea în administrare imobilele statului, să restituie bunul reclamantului.16. Primăria Municipiului Bucureşti a introdus apel, invocând deciziile din 1993 ale Curţii Constituţionale, în care această instanţă statuase că repararea prejudiciilor cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist va fi reglementată pe cale legislativă.Tribunalul Municipiului Bucureşti s-a pronunţat la data de 28 septembrie 1994. Constatând că nu fusese încă votată nici o lege cu privire la măsuri reparatorii, tribunalul a decis, pe de o parte, că articolul 3 din Codul civil privind denegarea de dreptate îi interzice să refuze examinarea acţiunii reclamantului, iar pe de altă parte, că este competent să soluţioneze o acţiune în revendicare. Instanţa a constatat apoi că Decretul nr. 92/1950 prevedea excepţii de la naţionalizare, care sunt aplicabile în speţă. Tribunalul a respins apelul, reţinând că Ş.S. nu încetase să fie proprietara imobilului şi că reclamantul devenise proprietarul acestuia pe cale succesorală.17. În absenţa recursului, decizia a rămas definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi atacată printr-o cale ordinară de atac.18. La o dată neprecizată, Procurorul General al României a introdus la C.S.J. un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 11 octombrie 1994, cu motivarea că instanţa, examinând legalitatea aplicării Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.19. Prin decizia din 6 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotărârea din 22 aprilie 1994 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului.B. Hotărârea Curţii din data de 4 martie 200320. La 4 martie 2003, Curtea (a doua secţie) a statuat că articolul 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat sub aspectul absenţei unui proces echitabil şi sub aspectul negării dreptului de acces la justiţie precum şi faptul că acest articol a fost respectat sub aspectul pretinsei lipse de independenţă şi imparţialitate a instanţelor interne. În ceea ce priveşte articolul din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a stabilit că acesta a fost, de asemenea, încălcat şi a obligat statul pârât la restituirea imobilului către reclamant sau, în cazul în care restituirea nu va avea loc, la plata unei sume de bani cu titlu de prejudiciu material. Curtea a dispus, de asemenea, ca statul pârât să plătească reclamantului o anumită sumă de bani cu titlu de daune morale. în final, Curtea a decis că sumele menţionate vor fi majorate cu o dobândă simplă (de întârziere) şi a respins cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.C. Fapte aduse la cunoştinţa Curţii ulterior datei de 4 martie 200321. Aşa cum rezultă din informaţiile şi din documentele transmise Curţii de către Guvern, la data de 3 mai 1981, Ş.S., mătuşa reclamantului, a redactat un testament în favoarea lui T.C.F. şi T.A. Guvernul susţine că, trei ani mai târziu, ignorând existenţa acestui testament, reclamantul a obţinut un certificat de moştenitor care-l desemna ca unic moştenitor la lui Ş.S. Acest certificat i-a permis să aibă, în 1994, calitatea procesuală activă necesară pentru obţinerea restituirii bunului litigios în faţa instanţelor interne.22. Conform aceloraşi informaţii, în 1995, T.C.F. şi T.A. l-au dat în judecată pe reclamant cu scopul de a obţine anularea certificatului de moştenitor al acestuia. Aceştia au susţinut că, în baza testamentului redactat de către Ş.S., ei sunt adevăraţii moştenitori ai lui Ş.S. Reclamantul a formulat cerere reconvenţională pentru anularea testamentului sus-menţionat, întrucât, în opinia sa, consimţământul lui Ş.S. fusese viciat.23. Prin sentinţa din 18 mai 1995, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a transmis dosarul la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, competentă în cauză.24. La 24 octombrie 1996, instanţa a respins acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională a reclamantului şi a anulat testamentul redactat în favoarea lui T.C.F. şi a lui T.A.25. La 29 aprilie 1997, Tribunalul Municipiului Bucureşti, sesizat cu apelul introdus de T.C.F. şi de T.A, a dispus trimiterea dosarului la prima instanţă, având în vedere un viciu de procedură.26. Prin sentinţa din 23 iunie 1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins din nou acţiunea şi a admis cererea reconvenţională a reclamantului. T.C.F. şi T.A. au introdus apel împotriva acestei sentinţe.27. Prin decizia din 25 noiembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut sentinţa susmenţionată.28. Prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de T.C.F. şi de T.A., a casat decizia Tribunalului şi a anulat certificatul de moştenitor al reclamantului. Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel a respins cererea reconvenţională a reclamantului ca neîntemeiată.Curtea de Apel a statuat că la momentul la care Ş.S. şi-a exprimat consimţământul şi a dispus de bunurile sale în favoarea lui T.C.F. şi de T.A., adică în 1981, consimţământul său era valabil şi nu fusese viciat.Această decizie a fost menţinută printr-o hotărâre interpretativă din 8 decembrie 1999 a aceleiaşi instanţe.29. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a introdus cerere de revizuire a deciziei din 20 mai 1999. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins cererea sa ca inadmisibilă.Astfel, certificatul de moştenitor de care se prevala reclamantul a fost anulat.II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILE30. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost menţionate în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Brumărescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).31. Conform articolului 88 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici şi a activităţii notariale, „Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.”ÎN DREPT32. Guvernul român solicită revizuirea hotărârii Camerei din data de 4 martie 2003 (a doua secţie) şi invocă articolul 80 din Regulamentul Curţii, care prevede următoarele:"1. În caz de descoperire a unui fapt care, prin natura lui, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluţionate şi care, la data hotărârii, era necunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nu putea fi în mod rezonabil cunoscut de o parte, aceasta din urmă poate, într-un termen de 6 luni de la data descoperirii noului fapt, să sesizeze Curtea Europeană cu o cerere în revizuirea hotărârii despre care este vorba.2. Cererea trebuie să indice hotărârea a cărei revizuire este cerută, să conţină informaţiile necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. 1 al prezentului articol şi trebuie însoţită de o copie a tuturor documentelor pe care se sprijină. Cererea şi anexele acesteia se depun la Grefă."33. Curtea aminteşte consacrarea, în articolul 44 din Convenţie, a principiului conform căruia hotărârile sunt definitive şi reafirmă că, în măsura în care ea pune în discuţie acest caracter definitiv al hotărârilor Curţii, posibilitatea unei revizuiri trebuie considerată ca excepţională. Astfel, cererile de revizuire necesită o examinare riguroasă (conform hotărârilor în cauzele Pardo împotriva Franţei din 10 iulie 1996 (revizuire – admisibilitate), Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, p. 869-870, par. 21 şi Gustafsson împotriva Suediei din 30 iulie 1998 (revizuire – fond), Culegere 1998-V, p. 2095, par. 25).Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă faptele menţionate "ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra hotărârii în cauza deja examinată", dacă acestea "nu puteau fi cunoscute, în mod rezonabil" de către Guvern înainte de pronunţarea hotărârii iniţiale, precum şi dacă cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal, în sensul articolului 80 din Regulament.I. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuireA. Cu privire la influenţa decisivă a "faptelor" descoperite34. Guvernul susţine că abia la data de 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. şi T.A. a informat autorităţile cu privire la anularea certificatului de moştenitor de care se prevalase reclamantul la momentul introducerii cererii. Guvernul indică apoi procedura iniţiată de către T.C.F. şi T.A. la 25 aprilie 1995, care s-a finalizat prin decizia din 20 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi subliniază faptul că această procedură a fost iniţiată/începută înainte de sesizarea Curţii de către reclamant.35. Guvernul consideră că, dacă aceste informaţii ar fi fost cunoscute de către Curte, ele ar fi avut o influenţă decisivă asupra hotărârii date în cauză. În opinia Guvernului, faptul că reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului său de moştenitor dovedeşte reaua sa credinţă.36. Reclamantul contestă afirmaţiile Guvernului privitoare la atitudinea sa, susţinând că nu a avut niciodată intenţia de "încălca legea şi de a aduce atingere intereselor nimănui, cu atât mai puţin intereselor statului român"El afirmă că a fost singurul succesor legal al lui Ş.S. şi singura persoană care a îngrijit-o înainte de deces. În opinia sa, în 1982, la momentul decesului lui Ş.S., aceasta nu avea nici un bun imobil, întrucât statul îi naţionalizase bunurile conform Decretului nr. 92/1950. Tocmai în vederea restituirii acestor bunuri, în calitate de unic moştenitor, reclamantul a introdus, după 1990, acţiuni în revendicare. După ce i s-a dat câştig de cauză, el a vândut, la 30 aprilie 1995, una dintre cele două case. Cu privire la cealaltă casă – care constituie obiectul prezentei cereri – reclamantul a sesizat Curtea după recursul în anulare introdus de Procurorul General şi după anularea deciziei definitive de restituire a imobilului.37. Reclamantul susţine că, la momentul sesizării Curţii, adică la 10 aprilie 1996, el deţinea un certificat de moştenitor valabil, întrucât instanţele interne au respins acţiunea lui T.C.F. şi a lui" T.A. În opinia sa, abia la 20 mai 1999 Curtea de Apel Bucureşti a admis, prin decizie definitivă, acţiunea în anularea certificatului său de moştenitor.38. Curtea aminteşte că, pentru a fi în măsură a aprecia dacă faptele care au determinat cererea de revizuire sunt "de natură a exercita o influenţă decisivă", aşa cum prevede primul alineat al articolului 80 din Regulament, acestea trebuie analizate prin raportare la decizia Curţii a cărei revizuire se cere (conform hotărârii în cauza Pardo împotriva Franţei, citată anterior (revizuire – admisibilitate), p. 869-870, par. 21).Curtea observă că, urmare a unei proceduri desfăşurate în perioada 1995-1999, certificatul de moştenitor al reclamantului a fost anulat, acesta reprezentând actul juridic în baza căruia el putea solicita restituirea imobilului.39. Cu privire la "influenţa decisivă asupra soluţionării cererii", în sensul primului alineat al articolului 80, Curtea constată că, urmare acestei proceduri, adică începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai avea calitatea procesuală activă pentru a putea solicita restituirea bunului litigios, fapt care ridică probleme serioase în ceea ce priveşte calitatea sa de "victimă" în sensul articolului 34 din Convenţie.40. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea concluzionează că anularea certificatului de moştenitor al reclamantului putea avea o influenţă decisivă asupra deciziei de admisibilitate adoptate de Curte la 6 iunie 2000, (prima secţie), precum şi asupra hotărârii din 4 martie 2003.B. Cu privire la necunoaşterea de către părţi a "faptelor descoperite"41. Guvernul afirmă că el nu avea cunoştinţă despre existenţa procedurii iniţiate în 1995 de către T.C.F. şi T.A., statul român nefiind parte în această procedură.Guvernul subliniază că abia la data de 11 martie 2003, adică după pronunţarea hotărârii, avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A l-a informat cu privire la faptul că aceştia erau adevăraţii proprietari ai imobilului, iar nu reclamantul. Guvernul a transmis fotocopia adresei în cauză.42. Reclamantul afirmă că decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost ilegală, motiv pentru care a introdus o cerere pentru revizuirea acesteia, respinsă la 1 aprilie 2003. Reclamantul susţine că hotărârea a fost redactată câteva luni mai târziu.43. Curtea aminteşte că, în conformitate cu primul alineat al articolului 80 din Regulamentul său, una dintre condiţiile cerute pentru admiterea unei cereri de revizuire este aceea că faptul, obiectul cererii, nu a putut fi, în mod rezonabil, cunoscut de către o parte.44. În privinţa reclamantului, aşa cum rezultă din fotocopiile hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar, este evident că el avea cunoştinţă despre existenţa acestei proceduri, având în vedere faptul că a participat la dezbateri şi şi-a susţinut cauza.45. La 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat părţile să transmită observaţii privitoare la posibilitatea cunoaşterii, în mod rezonabil, de către Guvernul pârât, a existenţei procedurii sus-menţionate.46. În observaţiile sale, Guvernul afirmă că nu este vorba despre o simplă omisiune, ci "de o imposibilitate teoretică şi practică". Această procedură nu privea decât persoane private, adică pe beneficiarul certificatului de moştenitor (reclamantul) şi pe terţele persoane care contestau valabilitatea acestui act (T.C.F. şi T.A), statul nefiind parte în această procedură.În opinia Guvernului, încercarea de a afla informaţiile necesare pentru a constata că o procedură de anulare a certificatului de moştenitor al reclamantului este pe rol ar fi putut determina o atingere adusă respectării dreptului la viaţă privată a acestuia din urmă. Guvernul arată că, la momentul faptelor, informaţiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate şi că nu existau decât "registre alfabetice, de informaţii şi generale". Pentru a afla dacă certificatul de moştenitor al reclamantului era sau valabil, Guvernul ar fi trebuit să verifice registrele sus-menţionate, de la data obţinerii certificatului de către reclamant (adică 1983) până la data hotărârii Curţii (adică 2003). Guvernul afirmă că numărul de pagini care ar fi trebuit verificat este "descurajant"şi că, în plus, numele reclamantului este unul destul de comun/des întâlnit, ceea ce ar fi complicat verificarea.În final, Guvernul solicită Curţii să constate că în speţă nu este vorba despre o simplă omisiune de a obţine informaţii, având în vedere că existenţa unei asemenea proceduri nu era cunoscută şi nici nu putea fi cunoscută în mod rezonabil de către Guvern.47. Curtea arată că nu a fost informată, înainte de pronunţarea hotărârii din 4 martie 2003, de existenţa unei asemenea proceduri şi de rezultatul acesteia. În consecinţă, ea a adoptat hotărârea sus-menţionată în baza documentelor şi informaţiilor de care dispunea la acea dată.Curtea arată că la momentul faptelor, informaţiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate şi ar fi fost imposibil pentru Guvernul pârât să facă verificări printre zeci de registre, având în vedere că nu exista nici un indiciu care să permită a se presupune că valabilitatea actului juridic al reclamantului era pusă în discuţie.Curtea observă, de asemenea, că a fost vorba despre un litigiu între persoane private şi că statul român nu a fost parte în litigiul sus-menţionat.Pe de altă parte, Curtea arată că reclamantul, care a fost parte timp de peste şapte ani în procedura privind certificatul său de moştenitor, era în măsură să informeze Curtea cu privire la acest aspect, dar că a omis cu bună ştiinţă să o facă.48. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că Guvernul român nu putea "în mod rezonabil" să cunoască existenţa acestor fapte (conform primului alineat al articolului 80 din Regulament).C. Cu privire la termenul cererii în revizuire49. Guvernul afirmă că abia la data de 11 martie 2003, Agentul guvernamental a fost informat de către avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A. cu privire la anularea certificatului de moştenitor al reclamantului. El a transmis fotocopia acestei adrese.50. Reclamantul nu a transmis observaţii cu privire la acest aspect.51. Curtea notează că, prin adresa din 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A. a informat Guvernul cu privire la anularea certificatului de moştenitor al reclamantului. Ea observă, de asemenea, că, la 4 septembrie 2003, după ce a întreprins demersuri pentru a se informa relativ la această procedură, Guvernul a introdus prezenta cerere de revizuire.Curtea concluzionează că cererea în revizuire a Guvernului a fost introdusă în termenul de şase luni, prevăzut de primul alineat al articolului 80 din Regulament.52. Astfel, Curtea apreciază că au fost respectate condiţiile prevăzute de primul alineat al articolului 80 din Regulament.În consecinţă, cererea în revizuire a Guvernului este admisibilă.II. Cu privire la temeinicia cererii în revizuire53. Iniţial, reclamantul a afirmat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecătoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa imparţialităţii şi independenţei acestei instanţe sunt contrare articolului 6 alin 1 din Convenţie. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale.54. Guvernul invocă lipsa calităţii de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenţie. El aminteşte că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă, în sensul acestui articol este necesară existenţa acestei calităţi atât la momentul introducerii cererii, cât şi în cursul procedurii în faţa Curţii. Guvernul invocă şi cauza Ponova împotriva României (decizie, nr. 29972/96, 30 aprilie 2002).55. Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, prin "victimă" articolul 34 desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, încălcarea Convenţiei putând fi constatată chiar în absenţa prejudiciului şi că, pentru ca o persoană să se poată pretinde victimă a unei încălcări, ea trebuie să aibă această calitate atât la momentul introducerii cererii, cât şi în cursul procedurii în faţa Curţii (conform deciziei Comisiei din 13 noiembrie 1978 în cauza Preikhzas împotriva Germaniei, nr. 3420/87, Decizii şi Rapoarte 16, p.5; decizia Ponova, citată anterior).56. În speţă, obiectul cererii astfel cum a fost introdusă iniţial de către reclamant, a fost anularea, prin decizia din 6 decembrie 1995 a C.S.J., a unei hotărâri definitive care îi recunoştea calitatea de proprietar al bunului litigios (a se vedea paragrafele 18 şi 19). Aşadar, se poate constata că la momentul introducerii prezentei cereri, reclamantul se putea pretinde victimă, în sensul articolului 34 sus-menţionat.57. Curtea notează totuşi că, prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a anulat certificatul de moştenitor de care se prevala reclamantul.58. În consecinţă, Curte arată că, începând cu această dată, având în vedere că a fost constatată valabilitatea testamentului redactat în favoarea lui T.C.F. şi a lui T.A., reclamantul a pierdut calitatea de moştenitor al matuşii sale, precum şi dreptul de a i se transmite bunurile.59. În aceste condiţii, Curtea consideră că, începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai are calitatea necesară pentru a-şi susţine cauza în faţa sa şi nu se poate, deci, pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale, în sensul articolului 34 din Convenţie.60. Prin urmare, cererea este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă conform articolului 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:1. Declară admisibilă cererea de revizuire a hotărârii din 4 martie 2003, formulată de Guvernul pârât;2. Declară inadmisibilă cererea nr. 31551/96 a domnului Stoicescu;3. În consecinţă, revizuieşte, în totalitatea sa, hotărârea din 4 martie 2003.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 septembrie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii._____________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește