HOTĂRÂRE din 2 decembrie 2008

în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României



(Cererea nr. 3.834/04)În Cauza Giuglan şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Elisabet Fura-Sandstrom, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 noiembrie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.834/04) îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnii Daniel Giuglan şi Ion Toma Giuglan şi doamnele Florica Iliescu şi Maria Nicolau (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 12 decembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 10 iulie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanţii s-au născut în anii 1947, 1939, 1942 şi, respectiv, 1941 şi locuiesc în Bucureşti, Piteşti şi Găieşti.5. Prin sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992, Judecătoria Târgovişte a statuat în temeiul art. 37 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) că reclamanţii erau îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra a 3 parcele de teren în suprafaţă de 25.211,8 mp, 23.762 mp şi 4.352 mp, situate în satul Gemenea (Voineşti), pe vechile amplasamente identificate într-un raport de expertiză, ce făcea parte integrantă din sentinţă (respectiv în aşa-numitele „Cornu Badului”, „Argeşeanu” şi „Piua Priboaie”). Cu toate acestea, deoarece pe o parte din terenul revendicat pe locul aşa-numit „Argeşeanu” a fost construită o şcoală, reclamanţilor ar fi trebuit să li se atribuie în acest sens, cu titlu de despăgubire, o parcelă echivalentă în suprafaţă de 2.062 mp, situată în intravilanul satului, pe un amplasament ce urma să fie stabilit de către autorităţile locale. Reclamanţilor trebuia să li se elibereze titluri de proprietate. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că o parte din parcelele menţionate mai sus se aflau în posesia unor terţi ce făcuseră schimburi de terenuri cu Primăria Voineşti şi că raportul de expertiză nu precizase titlurile de proprietate în baza cărora terţii beneficiau de aceste parcele. Prin decizia pronunţată la data de 20 decembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca inadmisibil recursul în anulare formulat împotriva sentinţei menţionate mai sus de către procurorul general, care susţinea greşita aplicare în speţă a art. 37 din Legea nr. 18/1991.6. Prin decizia rămasă definitivă din data de 15 martie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a obligat Primăria Voineşti şi comisia judeţeană Dâmboviţa pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să îi pună pe reclamanţi în posesia terenurilor menţionate mai sus şi să le elibereze titluri de proprietate, conform sentinţei rămase definitivă din 23 noiembrie 1992, menţionată anterior. În urma unei proceduri distincte, reclamanţii au obţinut obligarea autorităţilor locale la plata unor penalităţi până la executarea hotărârilor definitive din 23 noiembrie 1992 şi din 15 martie 1994, menţionate mai sus.7. După ce, în anul 1995, prefectul de Dâmboviţa a emis ordine de restituire către reclamanţi a terenurilor ce făceau obiectul sentinţei din 23 noiembrie 1992 menţionată mai sus, prin decizia rămasă definitivă din data de 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a anulat aceste ordine. Pentru a ajunge la această decizie, Curtea de Apel a statuat că terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul Primăriei Voineşti în anul 1990, aşa cum prevedea art. 37 din Legea nr. 18/1991, ci în patrimoniul unor terţi. În plus, a adăugat că Judecătoria Târgovişte îşi depăşise competenţele atunci când a stabilit în sentinţa din data de 23 noiembrie 1992 amplasamentele terenurilor ce trebuiau restituite reclamanţilor. Decizia menţionată mai sus a fost pusă la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002. La 12 februarie 2003, contestând motivele acestei decizii, reclamanţii au sesizat procurorul general cu o cerere de recurs în anulare, cerere ce a fost respinsă.8. La data de 2 octombrie 2002, în temeiul sentinţei din 23 noiembrie 1992 menţionată mai sus, comisia judeţeană Dâmboviţa le-a eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate referitor la o livadă în suprafaţă de 3.920 mp, acordat părţilor interesate cu titlu de despăgubire pentru terenul construibil în suprafaţă de 2.062 mp (paragraful 5 de mai sus). Părţilor interesate le-a fost eliberat un nou titlu de proprietate la data de 6 mai 2005, comisia judeţeană restituindu-le atât livada menţionată mai sus, cât şi alte două parcele, în total o suprafaţă de 5.432 mp în locul aşa-numit "Argeşeanu". Printr-un alt titlu de proprietate, eliberat în aceeaşi zi, părţilor interesate le-a fost restituită o parcelă în suprafaţă de 2.483 mp, situată în locul aşa-numit "Cornu Badului".9. Prin decizia rămasă definitivă din data de 3 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea în revendicare referitoare la parcele în suprafaţă totală de 11.485 mp, situate în locul aşa-numit "Argeşeanu", acţiune pe care reclamanţii au îndreptat-o împotriva terţilor posesori ai acestor parcele. Aceasta a statuat că Primăria Voineşti şi, ulterior, terţii nu îşi însuşiseră în mod legal decât posesia parcelelor în cauză, nu şi dreptul de proprietate, şi că problema celor câteva construcţii ridicate de aceşti terţi pe aceste parcele va fi rezolvată ulterior de către părţile la litigiu. Printr-un proces-verbal din 30 octombrie 2007, semnat de primul reclamant, un executor judecătoresc a pus părţile interesate în posesia parcelelor menţionate mai sus. Prin decizia din 28 ianuarie 2008, contestaţia în anulare formulată de terţi împotriva acestei decizii a fost respinsă, condiţiile necesare pentru reexaminarea cauzei pe fond nefiind întrunite.10. Conform adreselor din datele de 5 şi 8 octombrie 2007, transmise Guvernului de către Prefectura Dâmboviţa şi de către comisia locală, aceasta din urmă adoptase două decizii în anul 2006, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru ca reclamanţii să fie înscrişi pe o listă pentru a obţine despăgubiri pentru un teren cu o suprafaţă de aproximativ 35.900 mp. Comisia locală a precizat că din cauza procedurilor aflate pe rol (paragraful 9 de mai sus) autorităţile nu le-au putut elibera un titlu de proprietate reclamanţilor pentru celelalte parcele precizate în sentinţa rămasă definitivă din data de 23 noiembrie 1992.11. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că, exceptând parcelele menţionate mai sus (paragrafele 8 şi 9 de mai sus), autorităţile nu au procedat la restituirea celorlalte terenuri ce făceau obiectul sentinţei rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992. În plus, din dosar nu reiese că procedura de acordare a despăgubirilor pentru o parte din terenurile ce au fost restituite în baza acestei sentinţe a fost finalizată prin calculul sumei datorate părţilor interesate şi plata acesteia.II. Dreptul intern pertinent12. Extrasele relevante din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt prezentate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). Art. 37 din această lege (devenit art. 41 în versiunea publicată în anul 1998) preciza că terenurile agricole fără construcţii, instalaţii sau amenajări de interes public, care au intrat în patrimoniul statului şi care se aflau în administraţia autorităţilor locale în momentul intrării în vigoare a legii (1991), vor fi restituite foştilor proprietari în limita a 10 ha.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie13. Reclamanţii susţin că executarea parţială şi cu întârziere a sentinţei rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992 a Judecătoriei Târgovişte le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, precum şi dreptul la respectarea bunurilor lor. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele în părţile lor relevante în speţă:Articolul 6 § 1"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)"Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."14. Guvernul se opune acestei teze.A. Asupra admisibilităţii15. Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.B. Asupra fondului16. În observaţiile sale din luna octombrie 2007, Guvernul recunoaşte că autorităţile trebuie să le restituie reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivă din data de 23 noiembrie 1992. El arată că demersurile făcute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei părţi a acestor terenuri (paragraful 8 în fine de mai sus) şi că, pentru restul terenurilor, autorităţile aşteaptă soluţionarea procedurilor aflate pe rol între reclamanţi şi terţii posesori ai unora dintre aceste parcele, pentru a preciza amplasamentul terenurilor care trebuie restituite.17. Reclamanţii au arătat că, deşi sentinţa definitivă din data de 23 noiembrie 1992 a precizat amplasamentul parcelelor care trebuia să le fie restituite, autorităţile nu au făcut demersuri efective pentru executarea acestei sentinţe. În opinia lor, anularea ordinelor prefectului de restituire a terenurilor în cauză este o dovadă în acest sens. În plus, abia după 13 ani de la pronunţarea sentinţei menţionate mai sus autorităţile le-au restituit, în mod efectiv, o mică parte din parcelele în discuţie. Ei consideră că procedurile pe care au fost nevoiţi să le iniţieze după anul 1992 împotriva comisiilor administrative şi împotriva terţilor posesori ai parcelelor dovedesc lipsa de diligenţă a autorităţilor.18. Curtea reaminteşte că în cauza de faţă, deşi reclamanţii au obţinut la data de 23 noiembrie 1992 o sentinţă definitivă care dispune ca autorităţile administrative să le restituie mai multe terenuri determinate cu exactitate printr-o expertiză şi să le elibereze titluri de proprietate, această sentinţă nu a fost nici executată ad litteram integral, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de recurs prevăzute de lege. Situaţia continuă de neexecutare ar putea înceta numai printr-o astfel de anulare sau prin înlocuirea de către instanţă a obligaţiei datorate conform sentinţei în cauză printr-o altă obligaţie echivalentă (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004).19. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din speţa de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, menţionată mai sus; şi Luca împotriva României, nr. 1.204/03, 13 mai 2008).20. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. În mod special, ea observă că părţile nu contestă că sentinţa definitivă menţionată mai sus nu a fost executată decât după câţiva ani de la pronunţarea sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 şi numai în ceea ce priveşte o parte din terenurile ce trebuiau restituite reclamanţilor (paragrafele 8 în fine şi 9 de mai sus: parcelele în suprafaţă de 5.432 mp şi 11.485 mp, situate în locul aşa-numit "Argeşeanu", şi cea în suprafaţă de 2.483 mp, situată în locul aşa-numit "Cornu Badului"). În plus, ea constată că Guvernul nu a dovedit că, după pronunţarea deciziei definitive din data de 3 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi după punerea în posesie a reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 11.485 mp menţionat mai sus, autorităţile le-au eliberat un titlu de proprietate pentru terenul respectiv.21. Pe de altă parte, Curtea observă că faptul că nişte terţi se aflau în posesia unora dintre parcelele în discuţie nu a fost considerat de către judecătorie ca un element care ar împiedica-o să pronunţe sentinţa definitivă din data de 23 noiembrie 1992 şi să le restituie astfel părţilor interesate dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză (paragraful 5 de mai sus). Or, Curtea constată că, dacă autorităţile au dispus într-o primă fază restituirea terenurilor în cauză reclamanţilor, ordinele prefectului în această privinţă au fost anulate din cauza drepturilor terţilor posesori ai parcelelor (paragraful 7 de mai sus). Curtea reaminteşte că este de datoria fiecărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin şi că autorităţilor le revine sarcina de a efectua demersurile efective menite să clarifice situaţia juridică în discuţie şi să execute în mod efectiv o sentinţă definitivă pronunţată împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis, Pop împotriva României, nr. 7.234/03, § 35, 21 decembrie 2006). Prin urmare, Curtea nu poate accepta faptul că argumentele invocate de Guvern ar putea reprezenta o justificare valabilă pentru întârzierea şi executarea parţială a sentinţei definitive menţionate mai sus.22. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea sentinţei definitive în cauză într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte parcelele restituite reclamanţilor, şi în mod integral şi efectiv, în ceea ce priveşte în special restul terenurilor acordate de instanţă. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Asupra celorlalte pretinse încălcări23. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng în esenţă de nedreptatea şi de modul de soluţionare a procedurii care s-a încheiat prin decizia din 20 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti (paragraful 7 de mai sus). Făcând trimitere la Cauza Glod împotriva României (nr. 41.134/98, 6 septembrie 2003), ei susţin, de asemenea, încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, ce reiese din motivele acestei decizii referitoare la competenţa instanţelor în materie de amplasament al terenurilor ce trebuie restituite de către autorităţi.24. Curtea observă că decizia definitivă menţionată mai sus a fost pusă la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002. Observând că reclamanţii nu contestă că au avut posibilitatea efectivă de a avea acces la motivele deciziei în discuţie începând cu această dată, fapt confirmat de altfel de trimiterile la textul deciziei în cererea lor din 12 februarie 2003, adresată procurorului general (paragraful 7 în fine de mai sus), Curtea consideră că, în ceea ce priveşte capetele de cerere menţionate mai sus, cererea a fost introdusă tardiv la data de 12 decembrie 2003.25. Rezultă că această parte a cererii este tardivă şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie26. Conform art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu27. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-au suferit, reclamanţii solicită restituirea efectivă a tuturor terenurilor menţionate în dispozitivul sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992, precizând că valorile din grila notarială furnizate de Guvern sunt mult inferioare preţului de pe piaţa imobiliară locală. De asemenea, ei solicită suma de 144.647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care l-ar fi putut obţine din aceste terenuri. Cu acest titlu, ei trimit o estimare a lipsei de folosinţă, calculată începând de la contractele de arendare încheiate după anul 2001, contracte ce se referă în special la livada în suprafaţă de 0,39 ha şi care nu menţionează preţul de arendare. Pe de altă parte, ei îşi sprijină cererea pe chitanţele de încasare a arendei, de unde reiese că venitul obţinut de pe urma livezii menţionate mai sus varia între 600 şi 1.300 EUR pe an pentru perioada menţionată mai sus. În fine, reclamanţii solicită suma de 32.000 EUR cu titlu de daune morale pentru stresul şi suferinţele la care au fost supuşi de-a lungul perioadei de neexecutare.28. În ceea ce priveşte cererea de daune materiale, Guvernul trimite un tabel folosit de birourile notariale pentru a stabili onorariile şi taxele la vânzările de terenuri în judeţul respectiv, tabel ce precizează valorile de referinţă minime ale terenurilor. Pentru satul Gemenea (Voineşti), aceste valori variază, în funcţie de diferitele categorii de terenuri, între circa 0,5 EUR şi 5 EUR/mp. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul susţine că cererea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă are un caracter speculativ şi că ea este, în orice caz, excesivă. În ceea ce priveşte daunele morale pretinse, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre care să constate încălcarea ar constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului respectiv.29. Curtea consideră că, în speţă, singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza faptului că autorităţile nu au executat, într-un termen rezonabil şi într-un mod integral şi efectiv, sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992. Totuşi, Curtea apreciază că este de datoria autorităţilor să ia măsurile necesare pentru a restitui în mod efectiv terenurile precizate în sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992 şi care nu au fost încă restituite reclamanţilor. De asemenea, este de datoria lor să elibereze titlurile de proprietate aferente, precum şi pe cel pentru parcela în suprafaţă de 11.485 mp (paragraful 20 de mai sus), ceea ce ar repune părţile interesate, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolelor menţionate mai sus nu ar fi fost încălcate.30. Curtea hotărăşte ca, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, dacă statul pârât nu procedează la operaţiunile menţionate mai sus, Guvernul va trebui să le plătească reclamanţilor, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii terenurilor nerestituite. Având în vedere elementele furnizate de Guvern şi informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că se cuvine să le aloce în acest sens reclamanţilor suma de 75.000 EUR ca daune materiale.31. În ceea ce priveşte cererea referitoare la lipsa de folosinţă, în lipsa unor documente justificative relevante cum ar fi o expertiză sau o hotărâre judecătorească ce atestă valoarea prejudiciului pretins, Curtea nu poate specula în acest sens şi consideră că această cerere trebuie respinsă (vezi, mutatis mutandis, Dragne împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006, şi Corabian împotriva României, nr. 4.305/03, § 59, 27 septembrie 2007). În acest sens, Curtea observă că chitanţele primite de reclamanţi se referă numai la livada în suprafaţă de 0,39 ha, care nu făcea parte din terenurile precizate cu exactitate în sentinţa definitivă menţionată mai sus, şi că acest calcul constând în multiplicarea venitului livezii pentru celelalte terenuri în discuţie este mai degrabă speculativ.32. În plus, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea în mod integral şi efectiv a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 după data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă fiecăruia dintre reclamanţi suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale.B. Cheltuieli de judecată33. Prezentând documente justificative pentru o parte din cheltuieli, reclamanţii solicită şi suma de 1.141 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în cursul procedurilor interne şi în faţa Curţii. Această sumă este defalcată astfel: 500 EUR pentru cheltuielile de transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la termenele diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile respective, 500 EUR pentru alte cheltuieli nespecificate şi circa 150 EUR pentru cheltuieli de corespondenţă cu Curtea, cheltuieli cu timbrele etc.34. Guvernul nu se opune să li se aloce reclamanţilor o sumă cu titlu de cheltuieli de judecată, care să corespundă criteriilor de rambursare stabilite de jurisprudenţa Curţii. Totuşi, el consideră că reclamanţii ar fi putut solicita şi obţine rambursarea respectivă în cadrul procedurilor interne.35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care le-o acordă reclamanţilor.C. Dobânzi moratorii36. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la neexecutarea integrală şi efectivă a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să le restituie în mod efectiv reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992 şi care nu le-au fost încă restituite părţilor interesate şi să le elibereze titlurile de proprietate aferente, precum şi titlul pentru parcela în suprafaţă de 11.485 mp, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, dacă nu efectuează aceste operaţiuni, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 75.000 EUR (şaptezeci şi cinci mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească fiecăruia dintre reclamanţi, în termenul menţionat mai sus, suma de 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale şi să le plătească împreună reclamanţilor suma de 200 EUR (două sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi; … d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii; … e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteStanley Naismith,grefier adjunct––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește