HOTĂRÂRE din 19 octombrie 2006

în Cauza Raicu împotriva României



Strasbourg(Cererea nr. 28.104/03)În Cauza Raicu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), reunită în cadrul unei camere formate din: domnii: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 28 septembrie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 28.104/03 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Alexandrina Raicu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 4 august 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu.3. La data de 4 noiembrie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât ca admisibilitatea şi temeinicia cauzei să fie examinate în acelaşi timp.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti.5. La data de 10 iulie 1997, T.A. şi T.V. au introdus împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, care le fusese confiscat de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, la plecarea lor definitivă în străinătate în anul 1978.6. La data de 16 octombrie 1997, Consiliul Municipiului Bucureşti i-a vândut reclamantei apartamentul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului înainte de 1989 (Legea nr. 112/1995).7. Prin Sentinţa din 9 octombrie 1998, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare menţionată mai sus. În lipsa recursului format de Consiliul Municipiului Bucureşti, sentinţa a rămas definitivă.8. Prin Sentinţa din 30 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare din 16 octombrie 1997, introdusă de T.A. şi T.V. şi îndreptată împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi împotriva reclamantei, pe motivul că primăria fusese de reacredinţă la încheierea contractului, ţinând seama de acţiunea în revendicare aflată pe rol la momentul respectiv.9. La data de 23 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a pronunţat o hotărâre de respingere a apelului introdus de reclamantă şi de Primăria Bucureşti împotriva sentinţei de mai sus.10. Prin Hotărârea din 12 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul formulat de reclamantă şi a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare litigios. Ea a statuat că partea interesată fusese de bună-credinţă în momentul încheierii contractului şi că nerespectarea de către Primăria Bucureşti a obligaţiei sale legale de a suspenda vânzarea apartamentului după introducerea acţiunii în revendicare de către T.A. şi T.V. nu era sancţionată prin nulitatea absolută a contractului, ci prin nulitatea relativă, care nu putea fi invocată de către T.A. şi T.V., care erau terţe părţi ale contractului. Curtea a adăugat că normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că funcţionarii primăriei erau responsabili pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a suspenda vânzarea în discuţie.11. Prin Hotărârea din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva Hotărârii din 12 martie 2001, menţionată mai sus. Ea a statuat că, având în vedere că Legea nr. 112/1995, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, nu permitea decât vânzarea imobilelor naţionalizate de stat în baza unui titlu valabil, apartamentul în litigiu, naţionalizat fără titlu valabil, nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, care era prin urmare lovit de nulitate absolută. Curtea a apreciat că primăria fusese de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că reclamanta nu îşi dovedise bunacredinţă, dând dovadă în special de o lipsă de diligenţă în a se informa asupra situaţiei apartamentului în discuţie.12. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a casat Hotărârea din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi a confirmat temeinicia soluţiei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997.13. În prezent, reclamanta face obiectul unei proceduri de evacuare din apartamentul în discuţie.II. Dreptul şi practica internă pertinenteA. Codul de procedură civilă14. La data evenimentelor, articolele pertinente din Codul de procedură civilă prevedeau următoarele:"ARTICOLUL 330Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică.""ARTICOLUL 330^1În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."15. Articolele 330 şi 330^1 au fost abrogate de articolul I § 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.B. Dreptul şi jurisprudenţa interne referitoare la căile de recurs aflate la dispoziţia persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost anulate16. Art. 49 şi 51 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv (Legea nr. 10/2001) prevăd că foştii chiriaşi ai statului, ale căror contracte de vânzare-cumpărare ale apartamentelor în care locuiseră cu chirie au fost anulate, pot cere în justiţie rambursarea de către autorităţi a preţului plătit, actualizat în funcţie de rata inflaţiei şi de cheltuielile necesare şi utile efectuate în aceste apartamente. În cazul în care apartamentul în discuţie fusese naţionalizat în mod legal, rambursarea cheltuielilor se află în sarcina persoanei care are dreptul la restituirea bunului.17. În temeiul art. 49 şi 51 citate mai sus, prin Hotărârea din 25 martie 2005, pronunţată în ultimă instanţă, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea foştilor chiriaşi al căror contract de vânzare-cumpărare al apartamentului în discuţie fusese anulat şi a obligat statul la rambursarea preţului pe care îl plătiseră, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, adică 85.499.752 lei [circa 2.320 euro], iar pe noii proprietari i-a obligat la rambursarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de foştii chiriaşi în apartament, adică 92.959.630 lei [circa 2.525 euro]. Prin Hotărârea din 29 martie 2005, instanţa menţionată mai sus a admis, în ultimă instanţă, o acţiune similară, obligând statul la rambursarea preţului actualizat, adică 78.006.110 lei [circa 2.120 euro], precum şi cheltuielile necesare şi utile efectuate de foştii chiriaşi în apartamentul în discuţie, adică 35.452.748 lei [circa 963 euro].ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenţie18. Reclamanta pretinde că rejudecarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1 din Convenţie care, în partea sa pertinentă, prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, acesta trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului20. Guvernul recunoaşte că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti pe calea unui recurs în anulare constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la un proces echitabil şi la respectarea securităţii raporturilor juridice, însă apreciază că acest drept nu este absolut (Fayed împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, p. 49-50, § 65). După părerea lui, ingerinţa în cauză era prevăzută de lege, şi anume de art. 330 şi 330^1 din Codul de procedură civilă, abrogate între timp, viza un scop legitim, adică respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, şi era proporţională cu scopul urmărit.21. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul pune în evidenţă faptul că Curtea Supremă de Justiţie s-a aflat în faţa dilemei de a pune în balanţă respectarea securităţii raporturilor juridice şi cea a dreptului de proprietate al foştilor proprietari, drept recunoscut cu efect retroactiv prin Sentinţa din 9 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. El apreciază că desfiinţarea Hotărârii din 12 martie 2001, pronunţată în favoarea reclamantei, a fost necesară pentru a restaura ordinea juridică internă şi pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, T.A. şi T.V. Mai mult, el consideră că, în analiza proporţionalităţii, trebuie ţinut cont de faptul că reclamanta putea introduce împotriva autorităţilor o acţiune de rambursare a preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata inflaţiei.22. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că anularea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.23. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.24. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu împotriva României [MC] nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII). În baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului respectiv nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).25. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia desfiinţarea Hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 12 martie 2001 era necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al lui T.A. şi T.V., Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincova şi Pinc, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Ea apreciază că nu îi revine unei persoane care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă sarcina să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a condus, în speţă, la coexistenţa a două hotărâri definitive ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun.26. În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine în justiţie restituirea preţului plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, Curtea consideră că în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, această posibilitate nu ar putea fi văzută ca o măsură susceptibilă să aducă remediu ingerinţei suportate de partea interesată în dreptul său la un proces echitabil prin desfiinţarea hotărârii definitive care îi era favorabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu, citată mai sus, § 50) sau să justifice încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.27. În lumina observaţiilor de mai sus, Curtea apreciază că, în speţă, nu există motive substanţiale şi imperioase care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice şi nu vede niciun motiv de a se abate de la abordarea adoptată în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (a se vedea, printre altele, S.C. Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, §§ 36-37, 1 decembrie 2005).28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.29. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 130. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza desfiinţării Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea relevă că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului32. Guvernul recunoaşte că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiţie constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Totuşi, el apreciază că această ingerinţă era prevăzută de lege, adică de art. 330 şi 330^1 din Codul de procedură civilă, abrogate între timp, că ea viza un scop legitim, adică respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, şi că era proporţională cu scopul urmărit. Din acest motiv, Guvernul face trimitere la Cauza Străin împotriva României (nr. 57.001/00, § 38, 21 iulie 2005) şi pune în evidenţă că T.A. şi T.V., foştii proprietari ai apartamentului în litigiu, dispuneau de un "bun" în baza Hotărârii definitive din 9 octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care statul a fost condamnat să le restituie apartamentul în cauză. El consideră, făcând trimitere la jurisprudenţa pertinentă, că reclamanta ar fi putut introduce o acţiune pentru a obţine, pe de o parte, rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu care, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, s-ar ridica la 1.180 euro, şi, pe de altă parte, cheltuielile necesare şi utile efectuate în apartament.33. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a privat-o de dreptul său de proprietate asupra apartamentului în discuţie.34. Curtea observă în primul rând că nu se contestă faptul că reclamanta beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii, în baza Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.35. Ea consideră că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive mai sus menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată mai sus, § 44).36. O privare de proprietate care să ţină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporţionalitate. Curtea nu încetează să reamintească următorul lucru: trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, aşa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate (Brumărescu, citată mai sus, § 78, şi Pincova şi Pinc, citată mai sus, § 53).37. În speţă, presupunând chiar că ingerinţa litigioasă ar fi avut o "bază legală" şi ar fi servit unei cauze de utilitate publică, Curtea trebuie să analizeze dacă ea corespundea criteriului proporţionalităţii. În acest sens, ea ia notă de argumentele Guvernului, şi anume că foştii proprietari beneficiau, la rândul lor, de o hotărâre definitivă care le recunoştea dreptul de proprietate şi obliga autorităţile să le restituie apartamentul în discuţie şi că reclamanta ar fi putut introduce o acţiune pentru rambursarea preţului actualizat şi a cheltuielilor efectuate cu apartamentul. Totuşi, Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile de bunăcredinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova şi Pinc, citată mai sus, § 58).38. Curtea relevă faptul că, în baza Hotărârii definitive din 12 martie 2001, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, instanţele interne considerând că a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului din 16 octombrie 1997. Ea observă că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii mai sus menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie. Dacă reclamanta nu a introdus nicio acţiune de rambursare a preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul, trebuie constatat că, aşa cum reiese de altfel din jurisprudenţa trimisă de Guvern, o astfel de acţiune nu ar fi putut duce la acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a apartamentului de care a fost privată. Mai mult, Curtea observă că Guvernul nu a susţinut că reclamanta dispunea de o cale de recurs care i-ar fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat, evaluat la 1.180 euro, şi valoarea bunului la data Hotărârii din 12 februarie 2003, pronunţată în recursul în anulare.39. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea apreciază că atingerea adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt, în defavoarea sa, justul echilibru ce trebuia păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie40. Conform art. 41 din Convenţie:"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu41. În ceea ce priveşte prejudiciul material suportat, reclamanta solicită 35.000 euro, reprezentând valoarea apartamentului de care a fost privată prin admiterea recursului în anulare. Ea solicită, de asemenea, 15.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate prin ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.42. Guvernul consideră că suma care trebuie luată în calcul cu titlu de daune materiale este preţul plafonat plătit în 1997 de către reclamantă, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, adică 1.180 euro, şi că din cauză că aceasta nu a plătit în 1997 valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu ea nu ar fi putut obţine o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării şi că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.43. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică în temeiul Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea care a determinat constatarea unei încălcări a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită libertate de acţiune; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacă este cazul" demonstrează acest lucru.44. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile suportate efectiv ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).45. În plus, acolo unde diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral se arată dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).46. Curtea apreciază, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului în litigiu către reclamantă, al cărei drept de proprietate fusese confirmat prin Hotărârea definitivă din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, ar pune partea interesată pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă ce corespunde valorii actuale a apartamentului.47. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea apreciază că cererea reclamantei cu titlu de daune materiale trebuie admisă integral şi îi acordă 35.000 euro cu acest titlu.48. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Curtea apreciază că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie a adus o atingere gravă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, cauzând un prejudiciu moral. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea îi alocă 2.000 euro cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată49. Fără a preciza vreo sumă sau a furniza documente justificative, reclamanta solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în faţa instanţelor interne.50. Guvernul nu se opune să i se acorde reclamantei suma ce corespunde cheltuielilor angajate în procedura judiciară internă şi în cea în faţa Curţii, în măsura în care aceste cheltuieli sunt necesare, susţinute de documente justificative şi au legătură cu cauza.51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În speţă, ţinând cont de încălcările constatate, care se referă numai la procedura de recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi de elementele aflate în posesia sa referitoare la cheltuielile de judecată plătite de reclamantă în această procedură, Curtea apreciază că este rezonabil să i se acorde 100 euro cu acest titlu.C. Dobânzi moratorii52. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi restituie reclamantei apartamentul nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 35.000 euro (treizeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantei suma de 2.000 euro (două mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi suma de 100 euro (una sută euro) drept cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus, sume ce vor fi transformate în lei (ROL), la cursul de schimb valabil la data plăţii; … d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 19 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte,Bostjan M. ZupancicGrefier,Vincent Berger––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește