HOTĂRÂRE din 15 noiembrie 2007

în Cauza Belasin împotriva României



(Cererea nr. 15.402/04)În Cauza Belasin împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 octombrie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.402/04) îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni germani, doamna Helene Belasin şi domnul Peter Belasin (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Andrea-Eva Pal, avocat în Leverkusen. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.4. În temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii, aceasta a comunicat o copie a cererii şi Guvernului german, care nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut în anul 1941 şi, respectiv, în anul 1945 şi locuiesc la Bonn.6. Ei erau coproprietarii unui bun imobil alcătuit din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 1.600 mp, situat în Str. Republicii nr. 35, Buziaş, România, înscris în cartea funciară la nr. 293. În anul 1988, statul a intrat în posesia bunului în temeiul Decretului nr. 223/1974, conform căruia persoanele care emigrau în străinătate erau obligate să transfere statului imobilele pe care le deţineau, în schimbul unei compensaţii (Decretul nr. 223/1974). Din dosar reiese că, cu această ocazie, statul le-a acordat reclamanţilor suma de 9.731 lei româneşti, cu titlu de reparaţie, reprezentând valoarea unei jumătăţi a bunului. Statul şi-a transcris dreptul de proprietate în cartea funciară.7. La data de 22 ianuarie 1997, statul le-a vândut construcţia soţilor M.8. La data de 22 decembrie 2001, reclamanţii au introdus pe rolul Judecătoriei Lugoj o acţiune împotriva Consiliului Local Buziaş şi a soţilor M. în vederea constatării nevalabilităţii titlului statului asupra bunului în cauză şi nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi pentru a dispune transcrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară. Prin Sentinţa din 11 martie 2002, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Prin Decizia din 1 iulie 2002, Tribunalul Timiş le-a respins apelul.9. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii. Prin Decizia rămasă irevocabilă la data de 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Timişoara le-a admis recursul şi a constatat că bunul a fost trecut ilegal în proprietatea statului. Curtea de Apel Timişoara a apreciat că statul nu avea un titlu valabil asupra bunului în cauză, în măsura în care partea din bunul respectiv ce îi aparţinea reclamantei a fost trecută în patrimoniul statului în schimbul unei compensaţii derizorii, iar cea care îi aparţinea reclamantului a fost trecută în patrimoniul statului fără nicio compensaţie. În aceste circumstanţe, bunul în litigiu nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ce reglementează situaţia bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil. Pe de altă parte, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că soţii M. au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, aceasta a constatat ca fiind afectat de nulitate contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, dispunând radierea dreptului de proprietate al soţilor M. şi transcrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară.10. În anul 2003, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva acestei decizii. Acesta a arătat că, la interpretarea legislaţiei interne, Curtea de Apel Timişoara comisese grave erori de drept, ducând la o greşită soluţionare a litigiului. Acesta a susţinut că imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin decizia consiliului local. În orice caz, pretinsa nelegalitate a naţionalizării nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în măsura în care a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar soţii M. au fost de bună-credinţă în momentul încheierii sale.11. Prin Decizia din 20 octombrie 2004, redactată la 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare, a casat Decizia din 25 septembrie 2002 şi a respins acţiunea reclamanţilor. Aceasta a apreciat că prevederile Legii nr. 10/2001 erau aplicabile în speţă şi că imobilul a fost trecut în mod nelegal în patrimoniul statului. Totuşi, făcând aplicarea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, în măsura în care respecta prevederile Legii nr. 112/1995 şi în care soţii M. au fost de bună-credinţă în momentul încheierii sale.12. Prin Decizia din data de 26 iunie 2006, Primăria a constatat dreptul reclamanţilor de a obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul naţionalizat. Din dosar rezultă că, până în prezent, nu le-a fost plătită nicio despăgubire.II. Dreptul intern pertinent13. Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotărârile S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie14. Reclamanţii susţin că rejudecarea Deciziei definitive din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, ei susţin că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)"A. Asupra admisibilităţii15. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor16. După ce a făcut trimitere la principiile desprinse din Hotărârea Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul consideră că prezenta cauză diferă de Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005), în măsura în care, în speţă, pe lângă consiliul local, în litigiu erau implicaţi particulari care au obţinut de altfel hotărâri favorabile în prima şi în a doua instanţă. În opinia Guvernului, recursul în anulare introdus de procurorul general urmărea să garanteze respectarea principiului legalităţii, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa de recurs, singura care a statuat în favoarea reclamanţilor, apreciase greşit probele.17. În fine, Guvernul reaminteşte modificarea Codului de procedură civilă, şi anume eliminarea căii extraordinare a recursului în anulare în materie civilă.18. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în răspuns la cele ale Guvernului.2. Aprecierea Curţii19. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.20. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (Brumărescu, citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).21. Curtea observă că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu a fost motivată, în speţă, prin existenţa unor noi probe care nu le fuseseră disponibile părţilor înainte şi care erau apte de a influenţa soluţionarea cauzei (Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69.529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această desfiinţare a fost întemeiată în speţă numai pe pretinsa apreciere greşită a probelor de către instanţa de recurs. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotărâri definitive, în pofida faptului că în procedură erau implicaţi şi particulari (vezi, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, §§ 33-37, 5 octombrie 2006).22. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cauza de faţă, se regăsesc elementele care au determinat-o, în Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. menţionată mai sus, să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a unei autorităţi, în speţă procurorul general, care nu era parte în procedură, şi rejudecarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat.23. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei definitive din data de 25 septembrie 2002 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie24. Reclamanţii se plâng de faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 octombrie 2004 a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor26. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor determinată de admiterea recursului în anulare era, la data evenimentelor, prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei, în măsura în care instanţa de recurs a făcut o apreciere greşită a probelor. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observă că, pe lângă autorităţile de stat, în litigiu erau implicaţi şi particulari. În plus, în opinia Guvernului, reclamanţii vor primi o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.27. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat în materie după anul 1989. Cu acest titlu, el rezumă obiectivele Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind prima lege care reglementează în mod global problema imobilelor naţionalizate, urmărind să asigure echilibrul între cerinţa existenţei reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice, şi, în fine, Legea nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, implementând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi.28. Guvernul arată că autorităţile naţionale beneficiază de o mare putere discreţionară, nu numai în ceea ce priveşte alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materie de drept al proprietăţii, ci şi pentru a asigura timpul necesar implementării lor. Guvernul afirmă că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării unei despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilită printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză.29. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie păstrat între interesele de faţă, ţinând seama şi de circumstanţele excepţionale ale reglementării în materie.30. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în răspuns la cele ale Guvernului.2. Aprecierea Curţii31. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin Decizia definitivă din data de 25 septembrie 2002 şi constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Aşadar, reclamanţii aveau "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Brumărescu, citată anterior, § 70).32. În continuare, Curtea observă că Decizia din 20 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare, creează o situaţie dacă nu identică, cel puţin similară cu cea a reclamanţilor din Cauza Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că la finalul procedurii în cauză coexistă două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun şi că reclamanţii se află în imposibilitatea de a obţine posesiunea asupra bunului ai cărui proprietari au fost recunoscuţi.33. Curtea a analizat cu mai multe ocazii cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, printre altele, Porţeanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).34. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.35. Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, adoptată recent, urmăreşte accelerarea procedurii de despăgubire pentru bunurile preluate abuziv de către stat. Totuşi, aceasta observă că nici astăzi fondul „Proprietatea” nu funcţionează într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri.36. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a li se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie37. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu38. Reclamanţii solicită restituirea imobilului în litigiu, compus din construcţie şi terenul aferent. Ei nu solicită reparaţia eventualului lor prejudiciu moral.39. Guvernul observă că, deşi restitutio în integrum este cea mai bună modalitate de a repara un prejudiciu, Curtea poate acorda o despăgubire atunci când această restituire se dovedeşte a fi imposibilă. În acest sens, el constată că bunul în litigiu este ocupat în prezent de titularii contractului de vânzare-cumpărare. Guvernul apreciază că valoarea bunului compus din construcţie şi terenul aferent este de 45.047 euro (EUR) şi prezintă în acest scop un raport de expertiză din luna aprilie 2007. El consideră în acelaşi timp că reclamanţii trebuie să restituie suma de circa 700 dolari americani (USD) pe care au primit-o în anul 1988 cu ocazia naţionalizării (vezi paragraful 6 de mai sus).40. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i corecta consecinţele astfel încât să refacă pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei [reparaţie echitabilă] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Aceasta constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în anularea unei decizii definitive ce încalcă principiul securităţii juridice şi dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor.41. Curtea apreciază că, în circumstanţele speţei, restituirea bunului în litigiu reclamanţilor, al căror drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca statul să le plătească reclamanţilor, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.42. În speţă, în ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirii ce poate fi plătită reclamanţilor, Curtea observă că numai Guvernul a prezentat un raport de expertiză referitor la valoarea bunului compus din construcţie şi terenul aferent. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, precum şi de informaţiile părţilor, ea apreciază că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 45.047 EUR. Totuşi, trebuie scăzută suma deja primită de reclamanţi cu titlu de despăgubire în anul 1988, a cărei valoare actuală a fost stabilită cu echitate. Prin urmare, suma ce trebuie plătită împreună reclamanţilor pentru prejudiciul material este de 40.000 EUR.B. Cheltuieli de judecată43. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.44. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, Curtea nu le alocă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi moratorii45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor imobilul situat în Str. Republicii nr. 35, Buziaş, compus din construcţie şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca suma respectivă să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale. … Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 15 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,preşedinte grefier––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește