HOTĂRÂRE din 15 iunie 2006

în Cauza Cârstea şi Grecu împotriva României



Strasbourg(Cererea nr. 56.326/00)În Cauza Cârstea şi Grecu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 mai 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 56.326/00) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Rodica Cârstea şi Veronica Grecu (reclamantele), au sesizat Curtea la data de 28 ianuarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantele sunt reprezentate de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.3. Reclamantele se plâng în special de încălcarea dreptului lor la judecarea într-un termen rezonabil şi de lipsa continuităţii completului de judecată, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.4. Cererea i-a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera sesizată cu soluţionarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.5. Prin Decizia din 12 octombrie 2004, camera a declarat cererea parţial admisibilă. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţă a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 § 1).6. Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei7. Reclamantele, doamnele Rodica Cârstea şi Veronica Grecu, sunt cetăţeni români, născute în 1956 şi, respectiv, în 1959 şi domiciliate în Bucureşti.A. Geneza cauzei8. În 1991, reclamantele erau angajate la Agenţia Naţională de Presă Rompres (Agenţia), pe posturile de operatoare şi secretare la serviciul "teleimprimator".9. La data de 16 octombrie 1991, printr-una şi aceeaşi decizie, Agenţia a reziliat contractele de muncă ale reclamantelor. Această decizie, ce a fost comunicată persoanelor în cauză la data de 6 şi, respectiv, 7 noiembrie 1991, era motivată astfel:"Directorul general al Agenţiei Naţionale de Presă Rompres, numit prin ordinul Guvernului României nr. 105/1990,Având în vedere:– referatul şefului serviciului transmisii, telex, telefax, înregistrat sub nr. 1.664 din data de 3 octombrie 1991, precum şi declaraţiile scrise ale unor salariaţi din cadrul serviciului;– prevederile art. 17 şi 27 din Regulamentul Agenţiei Naţionale de Presă Rompres;– procesul-verbal al şedinţei comune a Consiliului de administraţie al Rompres şi serviciului transmisii, telex, telefax din data de 15 octombrie 1991;– prevederile art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul Muncii […], în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 1.066/1990, emite următorul ordin:1. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul de muncă al domnişoarei Cârstea Rodica, secretar de emisie la Serviciul transmisii, telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii, pentru abateri disciplinare grave constând în încălcarea prevederilor art. 17 alin. penultim şi ultim şi art. 27 alin. 4, 5, 9 din Regulamentul instituţiei şi pentru incitarea membrilor colectivului la nesubordonare şi nerespectarea disciplinei în muncă;2. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul de muncă al doamnei Grecu Veronica, secretar de emisie la Serviciul transmisii, telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii, pentru abateri disciplinare grave constând în provocarea şi întreţinerea unor discuţii neconforme cu buna conduită la locul de muncă, provocarea de scandaluri şi bătăi în interiorul agenţiei, injurii, calomnii la adresa unor persoane din conducerea instituţiei şi a unor colegi de serviciu."B. Derularea procedurii înainte de 20 iunie 199410. La data de 29 noiembrie 1991, considerând că decizia de concediere luată de Agenţie nu respectă procedura legală prevăzută de Legea nr. 1/1970, în special dreptul la apărare al reclamantelor şi principiul răspunderii individuale, şi că ea aduce atingere libertăţii de exprimare, reclamantele au introdus o acţiune în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.11. La data de 15 ianuarie 1992, instanţa a admis cererea reclamantelor de a audia 27 de martori, precum şi pe cea a părţii adverse de a audia 5 martori. La datele de 19 februarie şi 11 martie 1992, instanţa a audiat respectiv 6 sau 7 martori propuşi de reclamante. Alţi 8 martori propuşi de reclamante, printre care directorii Agenţiei, au fost citaţi în zadar, deoarece aceştia au refuzat să se prezinte.12. La data de 18 septembrie 1992, instanţa le-a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere din cauza lipsei anchetei prealabile impuse de Legea nr. 1/1970. Prin urmare, ea a dispus reintegrarea reclamantelor în posturile lor anterioare.13. Cele două părţi au formulat recurs împotriva hotărârii instanţei, reclamantele plângându-se că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor lor referitoare la daune-interese şi la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii de reintegrare. Cu privire la recursul părţii adverse, la data de 29 ianuarie 1993, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că ancheta prealabilă fusese îndeplinită în timpul adunării din data de 15 octombrie 1991, însă le-a dat dreptate şi reclamantelor, constatând că judecătoria nu se pronunţase asupra tuturor capetelor de cerere ale acestora. Prin urmare, instanţa a admis recursul celor două părţi, a casat hotărârea judecătoriei şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.14. La data de 18 martie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a respins un nou recurs formulat de reclamante împotriva hotărârii din 29 ianuarie 1993, pe cale de recurs deschis după modificarea Codului de procedură civilă.C. Derularea procedurii după 20 iunie 199415. La termenul din 30 iunie 1994 din faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti, reclamantele au declarat că nu mai insistă pentru audierea celor opt martori propuşi, care, în ciuda convocărilor repetate, nu s-au prezentat în faţa instanţei pentru a depune mărturie.16. La data de 14 iulie 1994, statuând după casarea cu trimitere spre rejudecare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, considerând că concedierea lor a fost legală şi justificată de greşelile disciplinare pe care le-au comis. Instanţa a statuat că prima reclamantă, doamna Cârstea, distrusese documente de lucru şi că ar fi comentat ordinele superiorilor săi şi că ar fi încercat să li se opună. În ceea ce o priveşte pe cea de-a doua reclamantă, doamna Grecu, instanţa a considerat, printre altele, că îşi agresase verbal şi fizic un superior ierarhic. Dovezile luate în considerare de instanţă au fost un proces-verbal al adunării din 15 octombrie 1991, precum şi declaraţiile martorilor propuşi de Agenţie, şi anume colegi şi colaboratori apropiaţi ai reclamantelor. În ceea ce-i priveşte pe martorii propuşi de reclamante, instanţa le-a înlăturat declaraţiile, observând că ei lucrau în cadrul altor servicii ale Agenţiei, fără a avea posibilitatea de a cunoaşte direct atitudinea reclamantelor la locul de muncă şi atmosfera pe care ele au creat-o.17. Apelul persoanelor în cauză a fost respins de Tribunalul Municipiului Bucureşti la data de 14 aprilie 1995. Anterior, şi anume la data de 22 februarie 1995, această instanţă le refuzase o cerere de audiere de martori.Persoanele în cauză au formulat recurs, ce a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 noiembrie 1995. Respingând criticile reclamantelor în ceea ce priveşte diferitele aspecte legate de procedura de concediere şi de temeinicia deciziei de concediere, Curtea de Apel le-a admis recursul pe motiv că Tribunalul Municipiului Bucureşti nu se pronunţase în legătură cu unul dintre motivele invocate şi că respinsese fără motivare cererea de audiere a martorilor, prezentată de către acestea în apel. Motivul de recurs în discuţie se referea la legalitatea concedierii în ceea ce priveşte forma sa. Prin urmare, Curtea de Apel a casat Decizia din 14 aprilie 1995 şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti.18. La data de 17 mai 1996, instanţa a admis apelul reclamantelor, a casat Decizia din 14 iulie 1994 şi a trimis cauza judecătoriei spre rejudecare pe fond, pe motiv că judecătorii competenţi în primă instanţă nu dispuseseră o expertiză pentru a stabili valoarea daunelor şi intereselor corespunzătoare prejudiciului material pretins de reclamante. Mai mult, instanţa a considerat că sentinţa din 14 iulie 1994 era rezultatul unei aprecieri eronate a faptelor.19. Prin Hotărârea nr. 767/1997 din 16 aprilie 1997, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de Agenţie împotriva Hotărârii Tribunalului Municipiului Bucureşti din 17 mai 1996, reiterând concluziile acestuia. Ea a considerat că ancheta internă dinaintea concedierii nu fusese îndeplinită.20. La data de 9 iulie 1997, sesizată cu soluţionarea cauzei după trimiterea spre rejudecare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a luat act de faptul că reclamantele renunţaseră la audierea martorilor, având în vedere concluziile Curţii de Apel, în Decizia sa din 16 aprilie 1997, referitoare la neîndeplinirea anchetei prealabile. Instanţa a concluzionat, într-adevăr, că această dovadă nu era pertinentă. Mai mult, în cauză a fost solicitată o expertiză contabilă.21. Reclamantele au solicitat în 4 rânduri schimbarea datelor termenelor de judecată în sensul accelerării procedurii. Instanţa a încuviinţat.22. La data de 14 octombrie 1998, judecătoria a admis acţiunea reclamantelor, a anulat decizia de concediere din 16 octombrie 1991, a dispus reintegrarea reclamantelor pe posturile lor şi le-a acordat daune interese. Ea a constatat că Agenţia furnizase în mai multe rânduri instanţelor diverse explicaţii în ceea ce priveşte motivele de concediere şi că, în plus, aceste explicaţii nu corespundeau cu motivele enunţate în decizia de concediere. Mai mult, motivele concedierii nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa persoanelor în cauză înainte de concedierea lor, aşa cum impunea art. 13 din Legea nr. 1/1970, iar ancheta internă prealabilă, aşa cum este ea impusă de lege, nu fusese efectuată, astfel că concedierea era lovită de nulitate absolută.23. La apelul celor două părţi, Tribunalul Municipiului Bucureşti, statuând într-un complet de judecată compus din 2 judecători, P.L. şi C.V., a ţinut o şedinţă publică la data de 1 aprilie 1999. În această şedinţă, părţile au declarat că "nu mai au alte probe de propus". La data de 8 aprilie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a casat hotărârea judecătoriei şi, statuând pe fond, a respins acţiunea reclamantelor. Judecătorii P.L. şi C.V. au făcut parte din completul de judecată ce a pronunţat hotărârea.24. Raportându-se la faptele consemnate în procesul-verbal al şedinţei din 15 octombrie 1991, precum şi la raportul din 3 octombrie 1991, instanţa a statuat că reclamantele au comis fapte grave, perturbând climatul de ordine şi disciplină şi încălcând regulamentul de ordine interioară al Agenţiei, ce impunea "principiile comunicării, dialogului şi comportamentului civilizat". Instanţa a adăugat că gravitatea faptelor decurgea şi din caracterul specific al activităţii de presă a Agenţiei şi că, ţinând cont de aceste elemente, aceasta din urmă avea dreptul să aplice sancţiunea cea mai gravă, şi anume concedierea. În privinţa îndeplinirii anchetei prealabile, instanţa a constatat că aceasta avusese loc în timpul adunării din 15 octombrie 1991.25. Cât despre îndrumarea cuprinsă în Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 16 aprilie 1997 de a audia martori propuşi de reclamante, instanţa a luat notă de poziţia acestora, care renunţaseră să mai solicite audierea lor, şi a decis că, în orice caz, această dovadă nu era pertinentă, ţinând cont şi de termenul ce se scursese de la faptele întâmplate în 1991.26. Reclamantele au formulat un recurs împotriva Deciziei din 8 aprilie 1999. În recursul lor, ele pretindeau că constatarea instanţei, conform căreia ele încălcaseră regulamentul de ordine interioară, nu fusese deloc motivată, deoarece instanţa nu făcuse nicio trimitere la elementele de fapt ce ar fi putut justifica o astfel de concluzie.27. Mai mult, reclamantele au criticat decizia instanţei pentru că a făcut referinţă într-un mod inexact sau incomplet la hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în cauză. După cum au pretins părţile, concluziile reţinute în mod eronat de Tribunalul Municipiului Bucureşti se refereau în special la ilegalitatea procedurii de concediere, şi anume la lipsa unei anchete prealabile şi la nerespectarea principiului administrării gradate a sancţiunilor în dreptul muncii. De asemenea, ele s-au referit la ilegalitatea deciziei de concediere, pe motivul că aceasta făcea trimitere la acuzaţii generale. De asemenea, reclamantele i-au reproşat Tribunalului Municipiului Bucureşti faptul că a reţinut în mod eronat concluziile instanţelor ce se pronunţaseră în prealabil în privinţa audierii martorilor pe care ele îi propuseseră.28. Reclamantele au pretins că instanţa încălcase autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată la data de 16 aprilie 1997, care statuase că ancheta prealabilă nu fusese îndeplinită.29. În ceea ce priveşte temeinicia cererii lor, ele au arătat, de asemenea, în recursul lor că decizia de concediere era nulă nu numai pentru lipsa anchetei prealabile, dar şi pentru încălcarea principiului responsabilităţii individuale. De asemenea, ele au contestat valabilitatea procesului-verbal al adunării din 15 octombrie 1991 şi faptele reţinute în acesta. Ele au criticat faptul că instanţa îşi întemeiase hotărârea pe o astfel de probă, fără să administreze şi altele.30. Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu soluţionarea recursului, a ţinut două şedinţe. La şedinţa din 14 iulie 1999, instanţa, statuând într-un complet de judecată compus din 3 judecători (C.P.E., M.C.S. şi E.T.), a amânat analiza cauzei la cererea Agenţiei.31. Dezbaterile contradictorii asupra temeiniciei recursului au avut loc în şedinţa din 17 august 1999. La acea dată, Curtea de Apel a statuat într-un complet de judecată compus din judecătorii R.S., I.L.C. şi N.F. La data de 24 august 1999, acelaşi complet a pronunţat o hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantelor. Curtea de Apel a reluat, în principal, considerentele Tribunalului Municipiului Bucureşti. Hotărârea are următorul conţinut, în părţile sale pertinente:"În mod corect s-a reţinut că ordinul în litigiu a fost emis cu respectarea atât a prevederilor Legii nr. 1/1970, art. 13, cât şi cele ale Codului muncii.În speţă, contestatoarele au luat la cunoştinţă faptele pentru care urma să se ia măsura desfacerii contractului de muncă, dar au refuzat să-şi facă apărări sau să dea o declaraţie scrisă.Ordinul emis pentru ambele contestatoare nu este o decizie colectivă, el referindu-se la fapta fiecăreia dintre angajate şi prevede sancţiune în acelaşi mod.Faptele imputate au fost concretizate pentru fiecare, suficient pentru a se putea face apărări în legătură cu ele de către cei interesaţi.Aserţiunile legate de administrarea probei cu martori nu sunt subordonate unei cereri sau critici, astfel că nu pot fi încadrate în nici unul din motivele de casare prevăzute limitativ de lege.În continuare se susţine că în speţă a operat autoritatea de lucru judecat referitor în ce priveşte nelegalitatea şi nulitatea ordinului în litigiu, întrucât prin Decizia nr. 767/1997 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat acest fapt – celelalte instanţe nemaiavând posibilitatea să rediscute chestiunea.Critica este greşită.În puterea lucrului judecat nu poate intra decât acea parte din hotărârea judecătorească care poate fi executată şi care reprezintă concluzia finală a activităţii de judecată, adică dispozitivul – ori prin sus-menţionată decizie nu s-a luat o astfel de măsură.Prin hotărârea recurată s-au examinat în mod corect temeiurile de drept aplicabile în speţă şi care sunt în vigoare."ÎI. Dreptul intern pertinent32. Prevederile pertinente ale Codului de procedură civilă, în vigoare la data evenimentelor, erau redactate astfel:"Articolul 187Instanţa va putea mărgini numărul martorilor propuşi.""Articolul 188(1) Împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa va da mandat de aducere.(…)(3) Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se înfăţişează, instanţa va putea păşi la judecată." … ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din ConvenţieA. Durata procedurii33. Reclamantele pretind că durata procedurii a încălcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este el prevăzut de art. 6 §1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."1. Perioada de luat în considerare34. Guvernul apreciază că perioada de luat în considerare a început la data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România.35. Reclamantele au replicat că această perioadă a început la data de 29 noiembrie 1991 odată cu introducerea acţiunii şi a luat sfârşit la data de 24 august 1999 odată cu decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti.36. Curtea consideră că procedura a început la data de 29 noiembrie 1991 cu introducerea acţiunii de către reclamante în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi s-a finalizat la data de 24 august 1999 odată cu decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti. Aşadar, ea a durat 7 ani, 8 luni şi 25 de zile, pentru trei instanţe.37. Totuşi, Convenţia fiind intrată în vigoare în privinţa României la data de 20 iunie 1994, perioada anterioară acestei date nu intră ratione temporis în competenţa Curţii. Mai mult, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de 5 ani şi două luni ce s-a scurs de la data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României, adică 20 iunie 1994, chiar dacă ea va ţine cont de stadiul în care ajunsese procedura până la această dată (vezi, de exemplu, Humen împotriva Poloniei [MC], nr. 26.614/95, §§ 58-59, 15 octombrie 1999, şi Străin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 63, 21 iulie 2005).2. Caracterul rezonabil al procedurii38. Guvernul se opune argumentului încălcării principiului "termenului rezonabil", aşa cum este el prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Conform acestuia, cauza prezenta un anumit grad de complexitate, deoarece se referea la un litigiu de muncă. Reclamantele au propus un mare număr de martori şi, în speţă, se impunea o expertiză. Mai mult, comportamentul reclamantelor a contribuit la prelungirea procedurii, din cauza trimiterilor succesive ale cauzei spre rejudecare, solicitate de acestea.Invocând jurisprudenţa Patricny şi Patricna împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 75.135/01, 11 martie 2003] şi Kos împotriva Republicii Cehe (nr. 75.546/1, 30 noiembrie 2004), precum şi faptul că, în faţa fiecărei instanţe, procedura judiciară a avut termene rezonabile, Guvernul concluzionează că durata procedurii a fost rezonabilă.39. Reclamantele apreciază că procedura nu prezenta niciun element de complexitate şi că nu li se poate reproşa că au folosit mijloacele de probă pe care le-au considerat utile, şi anume depoziţiile martorilor. Ele contestă afirmaţia Guvernului prin care acesta le impută durata procedurii, arătând că ele au cerut în mai multe rânduri schimbarea datelor termenelor de judecată în sensul accelerării procedurii. În schimb, ele consideră că lentoarea procedurii se explică prin greşelile de ordin procedural ale instanţelor, prin amânarea succesivă a procedurii din cauza absenţei martorilor, fără ca, totuşi, instanţele să emită mandate de aducere, şi prin amânarea excesivă a pronunţării hotărârilor.40. Curtea reaminteşte faptul că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantelor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea reaminteşte că se impune o diligenţă specială pentru contenciosul de muncă (Ruotolo împotriva Italiei, Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D, p. 39, § 17). În acest sens, un angajat care se consideră suspendat sau concediat pe nedrept de către angajatorul său are un mare interes personal să obţină rapid o hotărâre judecătorească asupra legalităţii acestei măsuri, litigiile de muncă necesitând, prin natura lor, o hotărâre rapidă, ţinând cont de miza litigiului pentru persoana în cauză, care îşi pierde, din cauza concedierii, mijloacele de subzistenţă (Obermeier împotriva Austriei, Hotărârea din 28 iunie 1990, seria A nr. 179, pp. 23-24, § 72, şi Caleffi împotriva Italiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 206-B, p. 20, § 17).41. Curtea apreciază că nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantelor nu explică durata procedurii.42. În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor naţionale, Curtea constată că, în speţă, întârzierea în procedură a fost cauzată de casările şi trimiterile succesive spre rejudecare ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare de trei ori, fie către judecătorie, fie către Tribunalul Municipiului Bucureşti, ca urmare a omisiunii instanţelor de a se pronunţa asupra anumitor capete de cerere formulate în speţă. Mai mult încă, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legală nu îi putea pune capăt. Deşi Curtea nu este competentă să analizeze modalitatea în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat legea internă, ea consideră totuşi că motivul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare îl reprezintă erorile comise de instanţele inferioare în examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). Mai mult, repetarea acestor casări denotă o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar.43. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde cerinţei "termenului rezonabil".44. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.B. Continuitatea completului de judecată45. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantele susţin că litigiul lor a fost în mod succesiv examinat de 81 de judecători, dintre care 28 au pronunţat hotărâri, de-a lungul întregii proceduri. Ele apreciază că aceste schimbări repetate au afectat capacitatea judecătorilor de a le cunoaşte cauza, ceea ce a avut ca urmare hotărâri contradictorii, care au fost casate ulterior şi care au dat posibilitatea unor trimiteri spre rejudecare repetate. Ele consideră că, astfel, echitatea procedurii a fost afectată de la început şi până la sfârşit.46. Guvernul nu contestă schimbările în completele de judecată. Cu toate acestea, el apreciază că aceste schimbări nu au afectat echitatea procedurii. El constată că regula continuităţii completului de judecată nu poate fi absolută, ţinând cont de faptul că procedura în cauză a fost complexă, că a avut nevoie de mai multe şedinţe publice şi că anumiţi judecători care au examinat cauza au părăsit magistratura sau au fost integraţi în alte instanţe pe parcursul procedurii litigioase.Mai mult, în virtutea principiului continuităţii completului de judecată recunoscut în dreptul românesc, judecătorul care a participat la dezbateri trebuie să fie acelaşi cu cel care pronunţă hotărârea. Această soluţie este justificată prin faptul că toate chestiunile şi excepţiile ridicate în faţa instanţei în şedinţele publice sunt notate în încheierea de şedinţă, sub sancţiunea nulităţii, astfel că este imposibilă consemnarea fără nicio omisiune a conţinutului dezbaterilor, motiv pentru care principiul administrării directe a justiţiei trebuie respectat. Astfel, Guvernul atrage atenţia că judecătorii care au pronunţat hotărârile criticate de către reclamante au fost aceiaşi cu cei care au participat la dezbateri.Mai mult încă, schimbarea completului de judecată nu a făcut procesul inechitabil şi nu a afectat capacitatea judecătorilor de a cunoaşte litigiul deoarece reclamantele au avut ocazia să îşi exercite drepturile de apărare şi de a-şi face auzite argumentele, iar judecătorii au avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă informaţiile din dosar. Guvernul invocă în acest sens Hotărârea Pitkanen împotriva Finlandei (nr. 30.508/96, § 62/65, 9 martie 2004).47. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în privinţa cerinţei duratei rezonabile a procesului, atunci când procedura civilă s-a prelungit excesiv din cauza repetării audierilor în faţa unor complete diferite ale instanţelor interne, din cauza faptului că anumiţi judecători s-au pensionat, au demisionat sau au fost transferaţi într-o altă instanţă (vezi Gregoriou împotriva Ciprului, nr. 62.242/00, §§ 26-27, 33-34 şi 43, 25 martie 2003).48. Acest capăt de cerere fiind strâns legat de capătul de cerere referitor la durata procedurii, Curtea apreciază că nu este necesar să statueze separat asupra temeiniciei sale.ÎI. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie49. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu50. Prima reclamantă solicită 109.094,74 de euro cu titlu de daune materiale şi morale pe care le-a suportat. Cea de-a doua reclamantă solicită 109.909,56 de euro cu acelaşi titlu.51. Guvernul contestă aceste pretenţii.52. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, ea apreciază că reclamantele au suportat un anumit prejudiciu moral. Statuând în echitate, ea le acordă fiecăreia câte 1.400 de euro cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată53. Reclamantele solicită, de asemenea, 3.342 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii.54. Guvernul contestă aceste pretenţii.55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le acordă reclamantelor împreună suma de 300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura naţională.C. Dobânzi moratorii56. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;2. hotărăşte că este necesar să statueze separat asupra temeiniciei capătului de cerere referitor la continuitatea completului de judecată;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să plătească, în cel mult trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, 1.400 de euro (unamiepatrusute euro) cu titlu de daune morale fiecăreia dintre reclamante şi 300 de euro (treisute euro) împreună, cu titlu de cheltuieli de judecată; … b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … 4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 15 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. ZUPANCIC,preşedinteVincent BERGER,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește