HOTĂRÂRE din 14 decembrie 2006

în Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României



(Cererea nr. 21.397/02)StrasbourgÎn Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 23 noiembrie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21.397/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dimitrie Dan Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă judiciară, este reprezentat de doamna D.-O. Călinescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în anul 1934 şi locuieşte în Bucureşti.6. În 1925, G.D., bunicul reclamantului, a construit o casă situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud. În 1950, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia casei respective, precum şi a terenului aferent de 600 mp.7. Prin Contractul din 5 noiembrie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea U, administratoare a bunurilor imobiliare de stat, a vândut bunul imobil în discuţie lui D.A. şi D.E., care îl ocupau în calitate de chiriaşi.8. La data de 24 martie 1998, reclamantul a sesizat Judecătoria Constanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Eforie Sud. El a pretins că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi că bunicul său făcea parte din acestea.9. Prin Încheierea de şedinţă din 20 iunie 1999, Judecătoria Constanţa şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Judeţean Constanţa. În faţa acestei instanţe, reclamantul şi-a extins acţiunea în justiţie pentru a obţine şi anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşii.10. La data de 2 februarie 2000, instanţa, statuând că statul intrase în posesia bunului fără "titlu valabil" şi că naţionalizarea fusese ilegală, a dispus ca statul să-l restituie reclamantului. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a validat contractul de vânzare-cumpărare, considerând că societatea ce administra bunurile imobiliare de stat avea "puterea legală" de a vinde bunul în litigiu şi că, prin urmare, vânzarea fusese legală.11. În apelul reclamantului, prin Hotărârea din 8 decembrie 2000, Curtea de Apel Constanţa a confirmat această sentinţă cu următoarea motivare:"(…) În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de fond s-a preocupat respingându-l ca nefondat, întrucât nu s-a făcut dovada relei-credinţe a cumpărătorului şi nici frauda la lege, aşa cum a susţinut reclamantul."12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că, la momentul încheierii contractului, părţile au fost de rea-credinţă.13. La data de 30 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărârea Curţii de Apel Constanţa, reluând aceeaşi motivare ca cea a instanţelor inferioare.14. Conform unei adrese a Primăriei Constanţa, trimisă la data de 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată neprecizată, reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în baza Legii nr. 10/2001. Din aceeaşi adresă rezultă că cererii sale nu i s-a dat curs favorabil.II. Dreptul şi practica interne pertinente15. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 116. Reclamantul pretinde că vânzarea bunului unor terţi, validată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 30 noiembrie 2001, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului18. Guvernul evocă dificultăţile pe care le ridica problema caselor naţionalizate la vremea respectivă, având în vedere contextul politic şi juridic al societăţii româneşti. El insistă asupra preocupării legiuitorului de a păstra un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi cele ale chiriaşilor. În opinia Guvernului, Curtea trebuie să ia în considerare situaţia economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietăţii foştilor proprietari ai caselor naţionalizate.19. Guvernul rezumă obiectivele Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor naţionalizate, tinzând spre echilibrul dintre cerinţele reparaţiei şi ale siguranţei raporturilor juridice, şi, în fine, pe cele ale Legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi. El reaminteşte că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o mare putere discreţionară, nu numai în ceea ce priveşte alegerea măsurilor pentru garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau pentru reglementarea în materia dreptului proprietăţii, dar şi pentru a-şi rezerva timpul necesar implementării lor. El apreciază că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză.21. În fine, Guvernul consideră că o posibilă întârziere în acordarea despăgubirilor nu va fi de natură să rupă justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.22. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El apreciază că s-a adus atingere dreptului său de proprietate şi invocă, mutatis mutandis, hotărârile Străin, citată mai sus (§§ 39-40) şi Păduraru, citată mai sus (§§ 38-53). El afirmă că incertitudinea din domeniul legislativ invocată de Guvern este imputabilă statului şi nu va putea fi considerată ca o "circumstanţă excepţională" care justifică o ingerinţă în dreptul său de proprietate asupra bunului în discuţie.23. Curtea reaminteşte că în Cauza Străin, citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, a constituit o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.24. Mai mult, în Cauza Păduraru, citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de problema de interes general a restituirii sau vânzării imobilelor ce au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamanţilor, care s-au găsit în imposibilitatea de a-şi recupera toate bunurile, deşi dispuneau de o hotărâre definitivă ce dispunea ca statul să li le restituie.25. În speţă, Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se abată de la jurisprudenţa citată mai sus, având în vedere că situaţia de fapt este aproximativ aceeaşi. În cauza de faţă, după exemplul Cauzei Brumărescu, citată mai sus, nişte terţi au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în Cauza Străin, citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 10-13 de mai sus).26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995 îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, el nu a primit niciun răspuns favorabil până în prezent (paragraful 14 de mai sus).27. Curtea observă că, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept de despăgubire, la valoarea estimată în bani a bunului ce nu poate fi restituit, persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca cea a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele ce nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni odată ce societatea va fi cotată la bursă.28. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de agreare de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Cotarea sa efectivă la bursă este preconizată, conform ultimelor informaţii, pentru iunie-iulie 2007.29. În speţă, dacă presupunem că cererea de restituire formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri către reclamant şi că cererii acestuia, întemeiată pe legea mai sus menţionată, nu i s-a dat curs încă. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 de modificare a ei nu iau în considerare prejudiciul determinat de lipsa prelungită de despăgubire acordată persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor în baza unei hotărâri definitive.30. Drept care, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului imobiliar situat în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, combinat cu lipsa totală de despăgubire timp de aproape 5 ani, l-au făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie31. Reclamantul pretinde că vânzarea casei către chiriaşii D.A. şi D.E. a condus la imposibilitatea de a obţine executarea Hotărârii definitive din 2 decembrie 2000 a Tribunalului Judeţean Constanţa, care a dispus ca statul să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenţie, care prevede astfel:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."32. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 23-30 de mai sus, că nu are rost să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis şi printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, şi Biserica Catolică din Canιe împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, § 50).III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie33. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu34. În principal, reclamantul solicită restituirea casei în discuţie sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un raport de expertiză. De asemenea, el solicită 43.920 EUR pentru privarea de dreptul său începând din anul 2002 şi până în 2006. De asemenea, el solicită 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele, îngrijorarea şi incertitudinea cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.35. Guvernul apreciază că valoarea comercială a bunului este de 57.039 EUR. El prezintă opinia expertului imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu este cazul să se acorde o asemenea despăgubire şi invocă, printre altele, Cauza Buzatu împotriva României (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii (Strain împotriva României, citată mai sus, § 84) şi apreciază că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suportat.36. În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a depus la dosar un răspuns la opinia expertului Guvernului, în care el insistă asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El exprimă anumite îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea expertului Guvernului care şi-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul L.M., persoană care efectuează toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. Conform celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare număr de expertize efectuate pentru Guvern şi ţinând seama de onorariile practicate de acest expert, această situaţie poate influenţa, într-o anumită măsură, rezultatele expertizelor.37. În ceea ce priveşte suma corespunzătoare privării de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicită Curţii fie să-i acorde o reparaţie pecuniară cu acest titlu, fie să ţină cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva României (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, el îi solicită Curţii să ţină cont de faptul că a existat, de asemenea, o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza imposibilităţii de a executa hotărârea ce dispunea restituirea bunului.38. În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi a terenului alăturat, aşa cum a fost ea dispusă la data de 2 februarie 2000 de către Tribunalul Judeţean Constanţa, l-ar pune pe reclamant cât mai curând posibil într-o situaţie ce ar echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea dispune ca el să-i plătească persoanei în cauză, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.39. În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate în cazurile de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu (satisfacţie echitabilă), citată mai sus, §§ 22 şi 23].40. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligarea restituirii în natură a bunurilor ieşite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la valoarea comercială a bunului la momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).41. Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază că valoarea comercială actuală a bunului este de 80.000 EUR.42. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a bunului în discuţie (conform Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportată de reclamant începând din anul 1997, cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004).43. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat.B. Cheltuieli de judecată44. De asemenea, reclamantul solicită 3.048,26 EUR drept cheltuieli de judecată suportate în faţa Curţii, pe care le detaliază după cum urmează: 30,81 EUR pentru taxe de curier, 238,87 EUR pentru onorariul expertului, precum şi 2.778,58 EUR pentru onorarii avocaţiale. Reclamantul a depus la dosar documente justificative în acest sens. În ceea ce priveşte ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar o copie a unei convenţii referitoare la plata directă efectuată către avocata sa.45. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de onorarii avocaţiale este prea ridicată şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii, în special la cauzele bulgare (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Conform spuselor Guvernului, în aceste trei cauze, onorariile avocaţiale au fost calculate pe baza unui tarif de 40 EUR pe oră, în timp ce în cauza de faţă avocata reclamantului a practicat un tarif de 80 EUR pe oră, ceea ce reprezintă un tarif excesiv.46. În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul reaminteşte că avocatul său a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 80,25 EUR sau chiar 5 EUR pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 EUR pe oră, adică o valoare mai mică decât cea invocată de Guvernul pârât.47. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26 EUR. Ţinând cont de convenţia mai sus menţionată, precum şi de asistenţa judiciară a Consiliului Europei, Curtea decide ca suma de 1.928,58 EUR să-i fie plătită direct avocatei reclamantului.C. Dobânzi moratorii48. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte că nu este necesar să statueze asupra fondului capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să-i restituie reclamantului casa situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 80.000 EUR (optzeci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să-i plătească reclamantului: … (i) 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale;(îi) 269,68 EUR (două sute şaizeci şi nouă euro şi şaizeci şi opt cenţi) cu titlu de cheltuieli de judecată;(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus;d) ca statul pârât să-i plătească direct avocatei reclamantului 1.928,58 EUR (una mie nouă sute douăzeci şi opt euro şi cincizeci şi opt cenţi) cu titlu de cheltuieli de judecată; … e) ca aceste sume să fie convertite în lei noi româneşti (RON) la data plăţii; … f) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte, Grefier,Bostjan M. Zupancic Vincent Berger–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește