HOTĂRÂRE din 14 aprilie 2009

în Cauza Didu împotriva României



(Cererea nr. 34.814/02)În Cauza Didu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24 martie 2009,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 34.814/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ion Didu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Gruia, avocat din Craiova. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 15 martie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum permite art. 29 paragraful 3 din Convenţie, acesta a hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte la Craiova.5. La data de 3 aprilie 1995, împotriva sa a fost începută urmărirea penală.6. În urma unui rechizitoriu din data de 20 octombrie 1995, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Craiova de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj. În aceeaşi zi, parchetul l-a arestat preventiv, rămânând arestat până la data de 19 decembrie 1996. Acesta era acuzat de fals în înscrisuri, uz de fals şi lovire şi alte violenţe. Într-adevăr, el era bănuit că ar fi falsificat şi apoi ar fi folosit procese-verbale întocmite cu ocazia unei vânzări la licitaţie în anul 1992 şi că l-ar fi lovit pe P.M. în anul 1994 cu ocazia unei altercaţii apărute în legătură cu această vânzare.7. La data de 22 februarie 1996, la cererea reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza spre judecare în faţa Judecătoriei Drăgăşani. La rândul său, aceasta s-a desesizat în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în urma unei cereri de recuzare a judecătorului, introdusă de reclamant. Această din urmă instanţă, considerându-se necompetentă ratione materiae, a trimis cauza spre judecare la Tribunalul Vâlcea.8. La data de 25 februarie 1998, Tribunalul Vâlcea şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.9. La data de 7 aprilie 1998, în urma conflictului negativ de competenţă apărut între Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, printr-o decizie definitivă, competenţa de a judeca această cauză în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.10. Prin Sentinţa din data de 1 septembrie 1999, după audierea martorilor propuşi şi după ce a dispus o expertiză medico-legală, Judecătoria Râmnicu Vâlcea l-a achitat pe reclamant.11. La data de 26 aprilie 2000, în urma apelului formulat de parchet şi de P.M., Tribunalul Vâlcea, statuând că schimbarea de încadrare juridică solicitată de parchet şi acţiunea civilă introdusă de P.M. nu fuseseră examinate, a casat sentinţa anterioară şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.12. La data de 14 iunie 2000, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a confirmat achitarea reclamantului, statuând că falsul în înscrisuri şi uzul de fals care îi erau reproşate nu existau şi că lovirea şi vătămarea nu fuseseră comise de el.13. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Tribunalul Vâlcea a admis apelul parchetului şi al lui P.M., a schimbat încadrarea juridică a faptelor şi temeiul achitării şi l-a condamnat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată către stat şi către P.M.14. La data de 24 mai 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul parchetului şi pe cel al reclamantului şi a casat cu trimitere spre rejudecare Decizia din data de 7 noiembrie 2000. Ea a statuat că tribunalul nu pusese în discuţie recalificarea juridică a faptelor şi că, în acest fel, nu îi dăduse reclamantului posibilitatea de a-şi pregăti apărarea sau de a formula noi cereri.15. După retrimiterea cauzei spre rejudecare, apelul parchetului împotriva Sentinţei din data de 14 iunie 2000 a fost admis de Tribunalul Vâlcea, care, prin Decizia din 14 noiembrie 2001, a schimbat temeiul achitării. Atât parchetul, cât şi reclamantul au introdus recurs în faţa Curţii de Apel Piteşti.16. La data de 5 martie 2002, în faţa curţii de apel a avut loc o şedinţă de judecată. Procurorul a solicitat constatarea vinovăţiei reclamantului, dar şi încetarea procesului penal, din cauza prescripţiei răspunderii penale a reclamantului. Acesta a cerut ca Sentinţa din 14 iunie 2000 să fie confirmată. Curtea de Apel nu a administrat nicio probă, iar pronunţarea a fost amânată.17. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 12 martie 2002, Curtea de Apel a admis recursul parchetului, a casat hotărârile pronunţate la data de 14 iunie 2000 şi 14 noiembrie 2001 şi, după ce a reexaminat cauza, a statuat că instanţele au interpretat greşit faptele, că reclamantul era vinovat de fals în înscrisuri şi de lovire şi vătămare şi că ar fi trebuit atrasă răspunderea sa penală. Pentru a constata vinovăţia reclamantului, curtea s-a întemeiat pe declaraţiile luate în anul 1998 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, printre care şi cea a martorului V.H. Reclamantul nu a fost audiat, iar Curtea de Apel nu a administrat nicio probă. Curtea a statuat "că rezultă în mod sigur" din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie şi că reclamantul comisese într-adevăr infracţiunea de lovire şi vătămare. Dispozitivul conţinea următoarele:"Admite (…) recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea (…).Casează hotărârea, precum şi Sentinţa penală nr. 917 din 14 iunie 2000, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, şi înlătură achitarea inculpatului Didu Ion.În temeiul art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală, încetează procesul penal pentru infracţiunile prevăzute la art. 288 alin. 1, art. 291 şi 181 din Codul penal, infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 630/P/95 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Dolj, şi constată că răspunderea penală este prescrisă. (…)”18. Recursul reclamantului a fost respins şi acesta a fost obligat să plătească 10.000.000 de lei româneşti către stat, drept cheltuieli de judecată.19. La o dată neprecizată, procurorul general a formulat recurs în anulare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva Deciziei rămase definitivă din data de 12 martie 2002, pe motivul că instanţa de apel omisese să examineze latura civilă a cauzei.20. Prin Decizia din data de 9 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Decizia din 12 martie 2002 pe latura sa civilă şi a anulat procesele-verbale ale vânzării la licitaţie din anul 1992. Înalta instanţă a considerat că, chiar dacă partea lezată nu se constituise parte civilă în cadrul procesului penal, instanţele ar fi trebuit, din oficiu, pentru aplicarea art. 348 din Codul de procedură penală, să anuleze înscrisul care făcuse obiectul infracţiunii de fals.II. Dreptul intern pertinentA. Constituţia21. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:"ARTICOLUL 23Libertatea individuală(…)8. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."B. Codul de procedură penală22. Articolele relevante în speţă din Codul de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor şi până la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, prevăd următoarele:"ARTICOLUL 10Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicatăAcţiunea penală (…) nu mai poate fi exercitată dacă:(…)g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului." … "ARTICOLUL 66Prezumţia de nevinovăţieÎnvinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.""ARTICOLUL 192Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuriÎn caz de achitare sau de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:1. În caz de achitare, de către:(…)c) inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei. … (…)3. În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:(…)b) inculpat, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 3. … În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.(…)""ARTICOLUL 385^15Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii (…):2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi (…)d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs (…)" … "ARTICOLUL 385^16(1) Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare (…).” … ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 paragraful 1 din Convenţie23. Reclamantul susţine că durata procedurii a încălcat principiul "termenului rezonabil" prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Fragmentele relevante în speţă din această prevedere sunt următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."24. Guvernul se opune acestui argument. El consideră că această cauză avea o complexitate specială şi că reclamantul contribuise la prelungirea duratei procedurii, printre altele, prin cererile sale de amânare în vederea pregătirii apărării sale, angajării unui avocat, administrării probelor, recuzării judecătorilor sau strămutării cauzei.25. Curtea observă că perioada ce trebuie luată în considerare a început cel târziu la data de 20 octombrie 1995 şi s-a încheiat la data de 12 martie 2002. Prin urmare, ea a durat aproximativ 6 ani şi 5 luni, pentru 3 grade de competenţă judiciară.A. Asupra admisibilităţii26. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului27. Curtea reaminteşte încă de la început că rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).28. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Pelissier şi Sassi, menţionată mai sus).29. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. În mod special, ea observă că procedura a fost prelungită fie din cauza necompetenţei materiale a instanţelor şi a termenului necesar rezolvării conflictului negativ de competenţă, fie prin jocul celor două casări cu trimitere spre rejudecare, până la constatarea prescripţiei răspunderii penale. Or, nu este exagerat să considerăm că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările cu trimitere spre rejudecare au cauzat întârzieri ce nu i-ar putea fi imputate reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole împotriva României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007).30. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă şi nu respectă cerinţa "termenului rezonabil".Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 paragraful 2 din Convenţie31. Reclamantul se plânge de faptul că vinovăţia sa a fost stabilită de Curtea de Apel Piteşti pe baza unor probe ce nu figurau în dosar şi care se întemeiau pe o greşită interpretare a declaraţiilor martorilor luate de instanţele inferioare, declaraţii în baza cărora el a fost mai înainte achitat. Reclamantul vede în acest lucru o încălcare a art. 6 paragraful 2 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."A. Asupra admisibilităţii32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altă parte, constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului33. Pentru Guvern, situaţia în speţă este diferită de cea reţinută de Curte în cauzele Minelli împotriva Elveţiei (25 martie 1983, seria A nr. 62), Lutz împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123), Nolkenbockhoff împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123) şi Englert împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123). În acest sens, el arată că prescripţia împiedică răspunderea penală, dar că ea nu înlătură caracterul penal al faptelor.34. În ceea ce priveşte omisiunea Curţii de Apel de a audia din nou martorii, Guvernul subliniază că aceştia fuseseră deja audiaţi în timpul procedurii. Admiţând că V.H. nu a fost interogat ca martor în faţa instanţelor, acesta susţine că menţionarea lui V.H. ca martor nu este decât o simplă eroare materială. El adaugă că reclamantul a putut să îşi administreze toate probele pe care le considera relevante în faţa instanţelor inferioare şi că analiza instanţelor nu lasă să se întrevadă o idee preconcepută a judecătorilor cu privire la vinovăţia reclamantului.35. În ceea ce priveşte obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, Guvernul afirmă că aceasta nu constituie o sancţiune sau o măsură asimilabilă, prin efectele sale, unei pedepse şi că îşi avea temeiul în art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. b) şi alin. 2 din Codul de procedură penală (CPP).36. Reclamantul nu a prezentat observaţiile sale în termenul stabilit de Curte.37. Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 6 paragraful 2 se numără printre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală impus de paragraful 1 (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Curtea a analizat deja cereri din perspectiva celor două paragrafe coroborate (Bernard împotriva Franţei, 23 aprilie 1998, § 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Janosevic împotriva Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, şi a statuat că art. 6 paragraful 2 reglementa întreaga procedură penală, independent de rezultatul urmăririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (Pandy împotriva Belgiei, nr. 13.583/02, § 41, 21 septembrie 2006).38. Apoi, Curtea reaminteşte că trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie (vezi, printre altele, Leutscher împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-II).39. Curtea reiterează şi că prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale; este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea interesată este vinovată [vezi, printre multe altele, Minelli, menţionată mai sus, § 37, şi McHugo împotriva Elveţiei (dec.), nr. 55.705/00, 12 mai 2005].40. În speţă, Curtea constată că după ce a casat hotărârile instanţelor inferioare, instanţei de recurs îi revenea să judece, în temeiul art. 385^16 din CPP, circumstanţele cauzei în fapt şi în drept şi a fost determinată să studieze în ansamblul său problema vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pe de altă parte, aceasta a procedat la o nouă analiză a probelor ce stăteau la baza acuzaţiei, fără a audia încă o dată martorii şi fără a îl interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia reclamantului şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic: era vorba, într-adevăr, să aprecieze dacă reclamantul a comis infracţiunile de fals şi uz de fals şi dacă l-a agresat pe P.M.41. Curtea de Apel constatase prescripţia răspunderii penale în temeiul art. 10 alin. 1 lit. g) din CPP după o nouă analiză a probelor. Făcând trimitere la probele ce fuseseră administrate mai înainte şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, curtea a statuat în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals „că rezultă în mod sigur” din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie. În ceea ce priveşte capătul de acuzare referitor la lovire şi vătămare, Curtea a apreciat că tot din probele administrate rezultă că reclamantul comisese infracţiunea respectivă. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În viziunea Curţii, această motivare ar putea da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, § 38, seria A nr. 49). Extrasul menţionat mai sus nu se limita la a descrie o „stare de suspiciune” sau un pronostic, el prezenta ca stabilite anumite fapte enunţate în rechizitoriu fără să se fi stabilit un nou termen de judecată şi fără ca instanţa de apel să se fi pronunţat cu privire la probele ce trebuiau administrate. Rezultă că, prin închiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se asupra vinovăţiei sale în virtutea Codului penal (vezi, a contrario, McHugo, menţionată mai sus).42. Mai mult chiar, făcând acest lucru, Curtea de Apel a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de judecată în temeiul art. 192 alin. 2 din CPP, conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cărei recurs a fost respins. În opinia Curţii, cele două aspecte ale hotărârii se dovedesc a fi nedisociabile (Minelli, menţionată mai sus, § 38). Într-adevăr, dacă reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi obligat să plătească cheltuielile de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat să repare prejudiciul [art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c) din CPP]. Sprijinindu-se pe argumentul Guvernului, conform căruia prescripţia înlătură răspunderea penală, dar nu înlătură caracterul penal al faptelor, Curtea constată că hotărârea cuprinde cu atât mai mult o constatare de vinovăţie cu cât motivarea a determinat Curtea să constate că infracţiunile au fost într-adevăr comise, dar că a intervenit prescripţia răspunderii civile (vezi, a contrario, Nolkenbockhoff, menţionată mai sus, §§ 39-40, Englert, menţionată mai sus, §§ 39-40, şi Adolf, menţionată mai sus, §§ 36-41). Pe de altă parte, constatarea vinovăţiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acţiuni civile în despăgubire a părţii lezate, greşeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.43. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie.III. Asupra celorlalte pretinse încălcări44. Prin scrisoarea din data de 16 aprilie 2007, reclamantul se plânge că, prin Decizia din 9 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri făcute direct în recursul în anulare şi că această decizie a atras asupra sa consecinţe patrimoniale importante.45. Trebuie menţionat că reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la data de 16 aprilie 2007, adică după mai mult de 6 luni de la Decizia din 9 decembrie 2003, care constituie, în speţă, decizia internă definitivă în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenţie.46. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în aplicarea art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie47. Conform art. 41 din Convenţie:"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."48. Curtea observă că reclamantul nu şi-a prezentat cererile de reparaţie echitabilă în termenul acordat.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe durata procedurii şi prezumţia de nevinovăţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a procedurii;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie.Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 14 aprilie 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește