HOTĂRÂRE din 13 mai 2008

în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României



(Cererea nr. 15.872/03)Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22 aprilie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.872/03) îndreptată împotriva României, prin care o editură de drept român, S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 29 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de administratorul şi asociatul său unic, domnul Ioan Enescu. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu, agent al Guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.3. Societatea reclamantă a susţinut în special că decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a fost admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a avut ca efect încălcarea dreptului său la un proces echitabil, aşa cum este acesta recunoscut de art. 6 din Convenţie, precum şi a dreptului său la respectarea bunurilor, încălcându-se art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.4. La data de 4 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzeiA. Publicarea traducerii în limba română a romanului Shogun5. La data de 15 noiembrie 1985, editura română Univers şi societatea americană Foreign Rights Inc., agent literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract referitor la publicarea de către editura Univers a unui număr de 35.000 de exemplare din romanul Shogun de James Clavell, român tradus în limba română de către doamna Doina Cerăceanu. Contractul stipula că drepturile de utilizare a traducerii efectuate de doamna Cerăceanu erau cedate de societatea Foreign Rights Inc., proprietara drepturilor, editurii Univers până la data de 15 noiembrie 1991.6. La data de 23 noiembrie 1991, societatea reclamantă a încheiat cu doamna Cerăceanu un contract pentru publicarea a 50.000 de exemplare ale romanului Shogun, pentru o sumă de 280.000 lei. Pentru a obţine acest contract, doamna Cerăceanu îi dăduse de înţeles societăţii reclamante că deţine drepturile de exploatare asupra traducerii sale.7. La puţin timp după semnarea acestui contract, doamna Cerăceanu a acordat unei alte edituri, Azur, drepturi exclusive în vederea publicării traducerii sale a romanului Shogun. Ulterior, societatea reclamantă a reziliat contractul încheiat cu doamna Cerăceanu.8. La data de 15 iulie 1992, societatea reclamantă a încheiat cu F.A. un contract în vederea traducerii aceluiaşi român. Conform art. 7 din acest contract, F.A. îşi asuma întreaga responsabilitate pentru caracterul original al traducerii sale. La o dată ce nu a fost precizată, reclamanta a publicat 50.100 de exemplare ale traducerii efectuate de F.A.9. Dorind să publice şi traducerea efectuată de doamna Cerăceanu, societatea reclamantă s-a întors împotriva societăţii Azur, iar la data de 24 iulie 1992 cele două edituri au încheiat un contract de asociere în participaţiune referitor la publicarea unui număr de 60.000 de exemplare ale traducerii efectuate de doamna Cerăceanu după romanul Shogun. La data de 12 august 1992 a fost introdus pe piaţă un tiraj de 64.814 exemplare, sub sigla ambelor edituri, Azur şi Orizonturi.10. La data de 29 septembrie 1992, când contractul de asociere în participaţiune a fost executat în întregime, doamna Cerăceanu şi-a retras drepturile de la editura Azur.B. Acţiunea având ca obiect despăgubiri introdusă de doamna Cerăceanu pentru plagiat11. La data de 22 decembrie 1992, doamna Cerăceanu a chemat în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti societatea reclamantă şi pe traducătorul F.A., acuzându-i că i-ar fi plagiat traducerea romanului Shogun.12. La data de 28 februarie 1996, după 20 de înfăţişări, doamna Cerăceanu şi-a completat cererea făcută în faţa Tribunalului Bucureşti cu un al doilea capăt de cerere referitor la prejudiciul suferit din cauza publicării unui număr de 64.814 exemplare ale traducerii sale de către editurile Azur şi Orizonturi. Societatea reclamantă afirmă că acest capăt de cerere nu a fost niciodată dezbătut în faţa instanţelor.13. În urma unei cereri de strămutare întemeiate pe motive de bănuială legitimă, formulată de societatea reclamantă, cauza a fost trimisă spre judecare Tribunalului Judeţean Argeş.14. Tribunalul a dispus efectuarea mai multor expertize de specialitate de către experţi traducători pentru a stabili originalitatea traducerii, precum şi o expertiză contabilă.15. La data de 16 ianuarie 1997, doamna Cerăceanu a depus la dosarul Tribunalului Judeţean Argeş un document, înregistrat la fila cu nr. 121 din dosar, arătând că Foreign Rights Inc., agentul literar al lui James Clavell, deţinea toate drepturile asupra traducerii în limba română a romanului Shogun.16. Prin Sentinţa din data de 13 iulie 1999, Tribunalul Judeţean Argeş a respins acţiunea doamnei Cerăceanu. Acesta a constatat că fuseseră efectuate 4 expertize, două de către experţi propuşi de reclamantă şi două de experţi propuşi de pârâţi. Dintre aceşti 4 experţi, B., T. şi I. au constatat existenţa plagiatului, în timp ce A.I.I. a considerat că traducerea lui F.A. era o creaţie originală. Instanţa a constatat că, ulterior, T. depusese un raport complementar, excluzând existenţa plagiatului. Instanţa a considerat convingătoare expertizele lui T. şi A.I.I., care constatau originalitatea traducerii efectuate de F.A. şi, aşadar, lipsa plagiatului. Mai mult chiar, instanţa a statuat că societatea reclamantă nu îşi putea asuma răspunderea pentru traducerea efectuată de F.A., deoarece contractul încheiat între acesta şi societatea reclamantă stipula în mod expres că responsabilitatea pentru originalitatea traducerii îi revenea în exclusivitate traducătorului.17. Doamna Cerăceanu a formulat apel împotriva acestei sentinţe, arătând că expertizele urmăreau să demonstreze că traducerea efectuată de F.A. era un plagiat.18. Prin Decizia din data de 4 aprilie 2000, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul traducătoarei, a casat Sentinţa din data de 13 iulie 1999 şi a statuat că traducerea lui F.A. era un plagiat şi că pârâţii trebuiau să îşi asume în mod solidar consecinţele acestui act, deoarece contractul încheiat între F.A. şi Orizonturi, care stipula că F.A. îşi asumă întreaga responsabilitate pentru traducerea sa, nu îi era opozabil doamnei Cerăceanu. Curtea de Apel Piteşti i-a obligat pe pârâţi să plătească în solidum suma de 196.441.622 lei româneşti (ROL) din cauza publicării unui număr de 50.100 de exemplare ale romanului Shogun tradus de F.A.19. Curtea a mai statuat că doamna Cerăceanu suferise un prejudiciu distinct din cauza publicării de către editurile Orizonturi şi Azur a unui număr de 64.814 exemplare ale traducerii sale a romanului şi a obligat societatea reclamantă să îi plătească suma de 253.637.658 ROL.20. F.A. şi societatea reclamantă au formulat un recurs, care a fost admis prin Decizia definitivă din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie. Pe fond, această instanţă a respins acţiunea introdusă de traducătoare, statuând, pe baza expertizelor aflate la dosar, că traducerea efectuată de F.A. nu era un plagiat.C. Recursul în anulare formulat de procurorul general al României şi cererile formulate în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului21. La data de 17 septembrie 2001, doamna Cerăceanu a sesizat Curtea cu două cereri, dintre care una înregistrată sub nr. 31.250/02, referitoare la acţiunea în plagiat.22. La data de 6 noiembrie 2001, doamna Cerăceanu a formulat un memoriu în faţa procurorului general al României, solicitând acestuia să introducă un recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din data de 19 iunie 2001.23. La data de 19 iunie 2002, procurorul general a introdus un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat anularea Deciziei din data de 19 iunie 2001 în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de Justiţie asupra expertizelor efectuate, procurorul general a considerat că Decizia din data de 19 iunie 2001 era vădit eronată şi a solicitat rejudecarea cauzei şi constatarea existenţei plagiatului.24. Reclamanta a informat Curtea Supremă de Justiţie printr-un memoriu că a introdus două cereri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a afirmat că "parchetul a formulat recursul în anulare abia după ce i-am prezentat răspunsul pe care l-am primit de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care mi-a acceptat cele două cereri".25. Avocatul din partea Foreign Rights Inc. a informat Curtea Supremă de Justiţie că Foreign Rights Inc. deţinea în exclusivitate drepturile de utilizare a traducerii efectuate de doamna Cerăceanu şi că aceasta din urmă nu putea, aşadar, fără acordul din partea Foreign Rights Inc., să încheie contracte în vederea publicării traducerii sale. Acesta a depus la Curtea Supremă de Justiţie copia diferitelor documente relevante, inclusiv a contractului încheiat cu doamna Cerăceanu.26. Prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că expertiza "reputatului" traducător B. demonstrase că F.A. plagiase traducerea doamnei Cerăceanu şi, prin urmare, a admis recursul în anulare, a casat în întregime Decizia din data de 19 iunie 2001 ca vădit neîntemeiată şi a confirmat Hotărârea din data de 4 aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plagiat, cât şi în ceea ce priveşte publicarea de către editurile Orizonturi şi Azur a circa 64.000 de exemplare ale romanului. Reclamanta a fost obligată să plătească, pe de o parte, în solidar cu F.A., suma de 196.441.622 ROL pentru plagiat şi, pe de altă parte, suma de 253.637.658 ROL. În decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut nicio trimitere la probele depuse de Foreign Rights Inc.D. Contestaţia în anulare şi cererea de revizuire27. La data de 29 ianuarie 2003, societatea reclamantă şi F.A. au formulat o contestaţie în anulare împotriva Deciziei din data de 13 ianuarie 2003. Aceştia au arătat că procurorul general nu solicitase anularea Deciziei din data de 19 iunie 2001 decât în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plagiat şi că, prin urmare, anularea restului dispozitivului deciziei, referitor la publicarea în colaborare cu Azur a traducerii efectuate de doamna Cerăceanu, era ilegală.28. Invocând art. 49, 51 şi 320 din Codul de procedură civilă, avocatul din partea Foreign Rights Inc. a formulat o cerere de intervenţie în numele societăţii reclamante. Această cerere a fost respinsă prin Încheierea de şedinţă din 15 martie 2004, pe motivul că ea nu putea fi prezentată în afara analizei fondului. Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, Curtea Supremă de Justiţie a amânat analiza contestaţiei în anulare.29. La data de 7 februarie 2003, societatea reclamantă şi F.A. au solicitat revizuirea Deciziei din data de 13 ianuarie 2003. Aceştia au arătat că atunci când a statuat asupra recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat, cu încălcarea art. 322 alin. 2 din Codul de procedură civilă, asupra unui capăt de cerere ce nu fusese invocat de procurorul general în recursul său în anulare, şi anume asupra publicării în colaborare a unui număr de circa 64.000 de exemplare.30. Prin două decizii diferite din data de 15 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire şi contestaţia în anulare.E. Executarea silită începută împotriva reclamantei31. La data de 11 ianuarie 2006, doamna Cerăceanu a chemat în judecată reclamanta cu două acţiuni având ca obiect executarea silită a creanţei sale, constatate prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, confirmând Decizia din data de 4 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.32. Printr-o primă acţiune, ea a solicitat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să dispună poprirea conturilor reclamantei. Prin cea de-a doua acţiune, ea a solicitat Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti să dispună deschiderea procedurii de faliment împotriva reclamantei.1. Cererea de poprire a conturilor reclamantei33. Prin Sentinţa din data de 18 ianuarie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins o cerere de poprire a conturilor reclamantei, formulată de doamna Cerăceanu. Judecătoria a considerat că executarea silită era prescrisă.34. Prin Decizia din data de 28 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis recursul doamnei Cerăceanu împotriva Sentinţei din data de 18 ianuarie 2006. Tribunalul a dispus executarea silită prin poprirea conturilor reclamantei până la achitarea datoriei sale în valoare de 45.022,93 lei noi româneşti (RON), constatată prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003.2. Deschiderea procedurii de faliment împotriva reclamantei35. Prin Sentinţa din data de 14 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis cererea doamnei Cerăceanu şi a dispus deschiderea procedurii de faliment în privinţa societăţii reclamante, pe motivul că aceasta nu îşi achitase datoria în valoare de 45.022,93 RON constatată prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003. Din acest fapt instanţa a dedus că societatea debitoare nu făcuse dovada că nu se afla în stare de insolvabilitate. Mai mult, instanţa a mai considerat că:"Faptul că debitoarea îşi achită obligaţiile către bugetul consolidat de stat nu răstoarnă prezumţia că aceasta nu ar avea disponibilităţi băneşti necesare acoperirii datoriilor sale exigibile, aşa cum este creanţa creditoarei Cerăceanu Doina, prezumţie ce reiese din prevederile art. 36 din Legea nr. 64/1995, cu modificările ulterioare.”Instanţa a dispus interzicerea vânzării părţilor sociale ale societăţii reclamante şi poprirea tuturor conturilor sale bancare. A fost numit un administrator judiciar, iar instanţa a stabilit la suma de 2000 RON remuneraţia lunară pe care societatea va trebui să i-o plătească acestuia.36. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei sentinţe.37. La data de 15 septembrie 2006, aceasta a consemnat o sumă în valoare de 45.022,93 RON la dispoziţia instanţei, cu precizarea "consemnare sumă pentru Dosarul nr. 1.899/3/2006 CAB – Secţia a V-a comercială".38. Din certificatul fiscal eliberat reclamantei la data de 30 mai 2007 rezultă că nu avea nicio datorie faţă de stat.39. La data de 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul societăţii reclamante. Decizia a fost redactată la data de 25 iunie 2007.40. Procedura de faliment a continuat în faţa Tribunalului Bucureşti.41. În urma unei cereri de strămutare întemeiate pe motive de bănuială legitimă, formulată de societatea reclamantă, cauza a fost transmisă spre judecare Tribunalului Judeţean Argeş prin Decizia din data de 8 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.42. Procedura de faliment se află în prezent pe rolul Tribunalului Judeţean Argeş.43. La data de 25 septembrie 2007, societatea reclamantă a consemnat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia doamnei Cerăceanu, suma de 45.022,93 RON. Ulterior, aceasta a încasat suma respectivă.F. Alte proceduri relevante1. Condamnarea pentru fraudă a doamnei Cerăceanu44. În urma plângerii reclamantei, prin soluţia dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 15 octombrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, doamnei Cerăceanu i-a fost aplicată o amendă administrativă în valoare de 10.000.000 ROL pentru săvârşirea faptei de înşelăciune în contractul încheiat la data de 23 noiembrie 1991 cu editura reclamantă. În urma unui recurs ierarhic al părţii interesate, această soluţie a fost menţinută la data de 5 ianuarie 2005.45. În urma plângerii doamnei Cerăceanu, prin Sentinţa din data de 25 februarie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, soluţia dispusă de procuror a fost menţinută. Instanţa a reţinut că, la încheierea contractului din data de 23 noiembrie 1991, doamna Cerăceanu îi dăduse de înţeles în mod fraudulos cocontractantului său, şi anume editurii reclamante, că avea dreptul să autorizeze publicarea traducerii sale a romanului Shogun. Or, agenţia Foreign Rights Inc. New York era cea care, în urma unui contract încheiat anterior cu traducătoarea, avea, în realitate, dreptul să autorizeze reeditarea traducerii în limba română a romanului. Aşadar, traducătoarea nu putea autoriza reeditarea traducerii sale fără acordul agenţiei. În ciuda faptului că ea cunoştea aceste aspecte legale ce decurgeau din contractul său din 1985 încheiat cu agenţia, aceasta indusese în eroare cu bună-ştiinţă editura Orizonturi. Instanţa a constatat că doamna Cerăceanu i-a cauzat editurii un prejudiciu de 218.000 ROL, adică remuneraţia prevăzută prin contractul din 23 noiembrie 1991.46. Recursul doamnei Cerăceanu împotriva acestei sentinţe a fost respins prin hotărârea Tribunalului Bucureşti din data de 20 mai 2005.47. În urma sancţionării doamnei Cerăceanu pentru înşelăciune, reclamanta a formulat o nouă cerere în revizuire a Deciziei din data de 13 ianuarie 2003. Această cerere a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 ianuarie 2008.2. Acţiunea civilă în constatare48. La data de 7 ianuarie 2005, reclamanta a chemat-o în judecată pe doamna Cerăceanu în faţa Tribunalului Bucureşti cu o acţiune civilă prin care solicită instanţei să constate că pârâta nu avea dreptul să autorizeze reproducerea traducerii în limba română a romanului Shogun.49. Prin Sentinţa din data de 6 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat că doamna Cerăceanu nu mai avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care i-o cedase prin contract agentului autorului. Tribunalul a reţinut că drepturile de autorizare a reeditării traducerii în discuţie îi aparţineau agenţiei Foreign Rights Inc. New York.II. Dreptul intern pertinent50. Prevederile esenţiale din dreptul intern relevant referitor la recursul în anulare sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, §§ 32-33 CEDO 1999-VII şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005, § 22.51. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, art. 330-330^4 din Codul de procedură civilă ce reglementau recursul în anulare au fost abrogate. Totuşi, în temeiul prevederilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a ordonanţei erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunţate hotărârile.52. La data evenimentelor, procedura de faliment era reglementată prin Legea nr. 64/1995 din 22 iunie 1995, republicată, cu modificări, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004. Ea a fost modificată prin Legea nr. 249/2005 din 22 iulie 2005. Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 din 5 aprilie 2006. Noua lege ce reglementează falimentul a intrat în vigoare la data de 20 iulie 2006.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie53. Conform afirmaţiilor reclamantei, Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva unei hotărâri definitive, a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."54. Guvernul se opune acestui argument.A. Asupra admisibilităţii55. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului56. Guvernul subliniază că, în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, recursul în anulare a fost introdus în scopul păstrării legalităţii şi al unei interpretări coerente a prevederilor legale în vigoare. De asemenea, Guvernul arată că, spre deosebire de Cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., în care recursul în anulare fusese introdus la cererea autorităţilor de stat, în speţă litigiul s-a desfăşurat între particulari, iar procurorul general a introdus recursul său în anulare la cererea uneia dintre părţi.Pe de altă parte, Guvernul afirmă că Hotărârea din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care se admitea recursul în anulare, nu şi-a produs efectele, deoarece reclamanta nu i-a plătit doamnei Cerăceanu sumele datorate.57. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Aceasta arată că recursul în anulare intervenit într-un litigiu între particulari, motivat prin aprecierea eronată a probelor administrate, a încălcat legea internă în vigoare la data evenimentelor. Ea susţine, pe de altă parte, că recursul în anulare a dus la deschiderea procedurii de faliment împotriva sa, exclusiv din cauza singurei sale datorii către doamna Cerăceanu, constatată prin decizia pronunţată în urma acestui recurs în anulare.58. De asemenea, reclamanta arată că recursul în anulare a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, care i-a impus să îi plătească doamnei Cerăceanu o despăgubire pentru drepturile sale de proprietate intelectuală asupra traducerii romanului Shogun, în ciuda faptului că aceasta din urmă nu era titulara acestor drepturi. Reclamanta face trimitere în acest sens la constatările instanţelor din alte două proceduri, una penală, finalizată prin sancţionarea doamnei Cerăceanu pentru înşelăciune în contracte, şi alta civilă, prin care s-a constatat lipsa drepturilor de proprietate intelectuală asupra traducerii sale a romanului Shogun.59. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).60. În speţă, Curtea observă că reclamanta din procedura internă, în cazul de faţă un particular, a exercitat cele două căi de atac ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi arăta criticile referitoare la Sentinţa din data de 13 iulie 1999. Această sentinţă pronunţată în favoarea reclamantei a fost confirmată prin Decizia rămasă definitivă din data de 19 iunie 2001. Procurorul nu a intervenit în niciun moment în cadrul procedurii.61. Curtea constată că în cauza de faţă se regăsesc două dintre elementele care au determinat Curtea, în Cauza Brumărescu, să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi rejudecarea unei decizii definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat (vezi şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, § 36).62. În fine, Curtea constată că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, recursul în anulare în materie civilă a fost desfiinţat, autorităţile române recunoscând astfel, cel puţin indirect, că această cale de atac extraordinară era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.63. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea Deciziei definitive din data de 19 iunie 2001 i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.64. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie65. Reclamanta se plânge de faptul că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut în art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."66. Guvernul se opune acestui argument.A. Asupra admisibilităţii67. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului68. Reclamanta consideră că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie ce anulează Decizia definitivă din 19 iunie 2001 a constituit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, ingerinţă ce nu urmărea un scop de utilitate publică.69. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor era prevăzută de lege şi urmărea un interes legitim, şi anume repararea unei erori comise în aprecierea probelor de către instanţele care au judecat cauza înainte.70. Curtea reaminteşte că Decizia definitivă din data de 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a statuat că reclamanta publicase în mod legal traducerea originală a romanului Shogun efectuată de F.A. şi a înlăturat orice responsabilitate a acesteia în ceea ce priveşte faptele ce stau la baza prezentei cereri, şi anume cu privire la orice obligaţie de plată către doamna Cerăceanu, referitor la publicarea traducerii romanului, efectuată de aceasta din urmă. Curtea constată că această decizie a fost pronunţată cu putere de lucru judecat şi că nu era revocabilă. Aşadar, reclamanta beneficia de o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, constând în dreptul de a edita o traducere în limba română a romanului Shogun.71. În continuare, Curtea constată că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat Decizia definitivă din data de 19 iunie 2001 şi a statuat că reclamanta nu avea dreptul să publice traducerea romanului Shogun şi a condamnat-o să plătească suma de 45.022,93 RON cu titlu de daune-interese. Curtea consideră că această situaţie este similară cu cea a reclamantului din Cauza Brumărescu menţionată mai sus. Aşadar, Curtea apreciază că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).72. Curtea reaminteşte că o privare de proprietate ce intră sub incidenţa acestei a doua norme poate fi justificată numai dacă se demonstrează în special că ea a avut loc pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).73. În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor de către tribunal în Sentinţa sa din data de 13 iulie 1999 şi de către Curtea Supremă de Justiţie, în Decizia sa din 19 iunie 2001, şi nu o eroare de drept, pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. Or, în cazul de faţă, pârâta a putut să beneficieze de căile de atac ordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în faţa instanţelor superioare. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această aşa-zisă eroare nu este suficientă pentru a legitima privarea de un drept dobândit în deplină legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi şi Hotărârea S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, § 46)74. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie75. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu1. Prejudiciul material76. Într-o primă cerere de reparaţie echitabilă formulată în termenul acordat de Curte în acest scop, reclamanta solicită, pentru reparaţia prejudiciului său material şi sub rezerva executării silite împotriva sa până la data hotărârii Curţii, suma de 45.000 RON, actualizată cu rata inflaţiei, sumă pe care aceasta a fost obligată să o plătească prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 13 ianuarie 2003. În plus, aceasta îi solicită Curţii să constate că gravele circumstanţe ale încălcării drepturilor sale nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei pronunţate în urma recursului în anulare.77. La data de 25 iunie 2007, în ziua redactării Deciziei din data de 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, care confirma în mod definitiv sentinţa ce autoriza deschiderea procedurii de faliment, reclamanta a adresat Curţii o completare la cererea sa iniţială de reparaţie echitabilă. Pe lângă pretenţiile sale prezentate iniţial, aceasta solicită suma de 214.345 euro (EUR) pentru pierderea de câştiguri din cauza deschiderii împotriva sa a procedurii falimentului, reprezentând beneficiul pierdut în baza contractelor aflate în curs de executare, precum şi profitul estimat pentru următorii 3 ani, calculat în funcţie de profitul realizat în ultimii 3 ani.De asemenea, reclamanta solicită suma de 15.094 EUR pentru prejudiciul material ce acoperă plata lunară datorată lichidatorului judiciar, pentru perioada estimată a duratei procedurii de faliment. Aceasta arată că societatea fusese obligată la această plată lunară prin decizia de deschidere a acestei proceduri.78. Prin scrisoarea din data de 17 octombrie 2007, reclamanta a informat Curtea că a plătit suma de 45.022,93 RON la care fusese obligată prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003, suferind astfel un prejudiciu material concret, a cărui reparaţie o solicită.79. Guvernul contestă aceste pretenţii. Înainte de plată efectuată de reclamantă, el a arătat că aceasta nu plătise suma pe care ar fi trebuit să o achite în temeiul Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din data de 13 ianuarie 2003. În ceea ce priveşte celelalte sume solicitate, Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată şi pretinsul prejudiciu material suferit şi că, în orice caz, cererile nu sunt dovedite.80. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, în sensul Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia.Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care doresc să le folosească pentru a se conforma unei hotărâri ce constată o încălcare, pronunţată într-o cauză în care ele sunt părţi. Dacă natura încălcării permite o restitutio în integrum, statul pârât are obligaţia de a o îndeplini. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 îi conferă Curţii puterea de a-i acorda părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră adecvată [(Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I)].81. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio în integrum presupune ca reclamanţii să fie repuşi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor acestei prevederi [(Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12)].82. Curtea constată că deja a acordat, atunci când a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie din cauza nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, sume cu titlu de prejudiciu material suferit în urma anulării unei decizii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03, § 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74.154/01, § 30, 14 noiembrie 2006).83. În cauza de faţă, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, din cauza anulării, în urma recursului formulat de procurorul general, a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă, şi anume Decizia definitivă din data de 19 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, recunoscându-i reclamantei o valoare patrimonială certă.84. În speţă, Curtea observă că reclamanta i-a plătit creditoarei sale suma de 45.022,93 RON, în baza hotărârii pronunţate în recursul în anulare. Aşadar, reclamantei trebuie să i se acorde această sumă în temeiul art. 41 din Convenţie.85. În ceea ce priveşte celelalte sume solicitate cu titlu de daune materiale, din cauza deschiderii procedurii de faliment, Curtea reaminteşte că, într-o cauză similară, nu a distins nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul solicitat. În ceea ce priveşte pierderile de câştig, Curtea a declarat că nu poate specula asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, citată anterior, § 53).86. Totuşi, spre deosebire de situaţia reţinută în cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., din dosar nu rezultă că societatea reclamantă se confrunta cu dificultăţi financiare înainte de recursul în anulare litigios (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, citată anterior, §§ 20 şi 51). Situaţia de faliment a societăţii reclamante este consecinţa directă a recursului în anulare ce face obiectul prezentei cereri. Prin urmare, aceasta a suferit un prejudiciu semnificativ ce trebuie să dea ocazia unei despăgubiri [vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (reparaţie echitabilă), nr. 48.553/99, § 71, 2 octombrie 2003].Având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei, Curtea, statuând în echitate, îi alocă suma de 50.000 EUR, pe lângă cea alocată la paragraful 84 de mai sus, cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. I la Convenţie.2. Prejudiciul moral87. Reclamanta solicită suma de 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale în urma deschiderii unei proceduri de faliment, pornită exclusiv pentru datoria constatată prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 13 ianuarie 2003, ce face obiectul prezentei cereri. Astfel, aceasta face trimitere la publicările deschiderii procedurii de faliment împotriva sa în Buletinul insolvenţei din lunile februarie, mai şi iunie 2007.88. Guvernul contestă această sumă ca fiind excesivă şi nesusţinută.89. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Curtea a statuat deja că prejudiciul nonmaterial poate cuprinde, pentru o societate comercială, elemente mai mult sau mai puţin "obiective" şi "subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia societăţii, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor ce trebuie luate, tulburările cauzate în administrarea societăţii înseşi, ale căror consecinţe nu se pretează unui calcul exact şi, în fine, deşi într-o măsură mai mică, neliniştea şi neplăcerile cauzate membrilor organelor de conducere ale societăţii (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, [MC], nr. 35.382/97, § 35, CEDO 2000-IV).90. În speţă, Curtea apreciază că situaţia de incertitudine prelungită în care a fost pusă reclamanta probabil că a cauzat, pe de o parte, tulburări considerabile în planificarea deciziilor ce trebuiau luate în ceea ce priveşte administrarea activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. Pe de altă parte, această incertitudine probabil că a afectat şi reputaţia reclamantei în ochii clienţilor săi actuali şi potenţiali, afectând succesul comercial şi viabilitatea însăşi a societăţii, în detrimentul asociaţilor şi al angajaţilor (vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată anterior, § 80 şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 94, CEDO 2005-II).91. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte să îi aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.B. Cheltuieli de judecată92. Reclamanta nu a trimis nicio cerere privind cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.93. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi moratorii94. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume: … i) 45.022,93 RON (patruzeci şi cinci mii douăzeci şi doi lei noi româneşti şi nouăzeci şi trei bani); precum şi … (îi) 50.000 EUR (cincizeci mii euro), cu titlu de daune materiale;(iii) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale;b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; … c) ca sumele menţionate mai sus la pct. (îi) şi (iii) să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall, Santiago Quesada,preşedinte grefier–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește