HOTĂRÂRE din 13 iulie 2010

în Cauza Ahmed împotriva României, definitivă la 13 octombrie 2010



(Cererea nr. 34.621/03)În Cauza Ahmed împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22 iunie 2010,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 34.621/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean irakian, domnul Hamdoon Ahmed Ahmed (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de doamna E. Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 9 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul să fie examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi locuieşte în Irak. Nu există nicio informaţie precisă cu privire la domiciliul actual al reclamantului.5. Prin Ordonanţa din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pentru o durată de 10 ani de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Întemeindu-se pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (denumită în continuare OUG nr. 194/2002), procurorul a observat că existau suficiente indicii care arătau că reclamantul, care se stabilise pe teritoriul României din anul 1982, comisese fapte de natură să pună în pericol siguranţa statului. În plus, acesta a constatat că dreptul reclamantului de a se afla pe teritoriul României încetase la data la care fusese adoptată ordonanţa sus-menţionată.6. La data de 10 martie 2003, Direcţia pentru Străini l-a informat pe reclamant că fusese declarat indezirabil şi că trebuia să părăsească imediat teritoriul României.7. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 93 din OUG nr. 194/2002, plasarea reclamantului pe o durată de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit şi găzduire Otopeni (denumit în continuare centrul de tranzit), în vederea îndepărtării sale de pe teritoriul României. Părţile relevante ale ordonanţei respective prevăd următoarele:"Procurorul C.P. al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (…)Constată:Prin Ordonanţa din 7 martie 2003, s-a dispus, în baza art. 83 alin. 3 din OUG nr. 194/2002 declararea ca indezirabil a reclamantului pentru motive de siguranţă naţională.Având în vedere faptul că la data de 10 martie 2003 cetăţeanului străin i s-a adus la cunoştinţă această măsură şi că acesta nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul României, urmează să fie dispusă luarea acestuia în custodie publică (…)."8. Prin Adresa din data de 10 martie 2003, şeful Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a informat Direcţia pentru Străini despre procedura de acordare a statutului de refugiat politic reclamantului, care era pendinte şi care nu permitea îndepărtarea acestuia de pe teritoriu din cauza dreptului său de şedere în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la pronunţarea unei decizii definitive care să statueze asupra cererii sale de acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul Naţional pentru Refugiaţi menţiona Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România*) ca temei legal.––––Notă …
*) Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogată prin art. 152 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006.1. Procedura de plasare a reclamantului în centrul de tranzit9. La data de 10 martie 2003, cu ocazia admiterii reclamantului în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmânat regulamentul intern al centrului şi ordonanţa parchetului din data de 10 martie 2003 şi a fost informat despre faptul că putea face plângere împotriva acestei decizii, fără ca o astfel de plângere să fie suspensivă de executare. Ordonanţa parchetului menţiona ca motiv unic pentru plasarea sa în centru faptul că a fost declarat persoană indezirabilă şi că nu a părăsit teritoriul în termenul prevăzut de lege.10. La data de 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a solicitat preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti prelungirea măsurii de plasare a reclamantului în centrul de tranzit, motivând că autorităţile competente nu fuseseră în măsură să execute măsura îndepărtării de pe teritoriul României, reclamantul neaflându-se în posesia unui document de transport valabil.11. Prin Sentinţa din data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis această cerere şi a prelungit măsura plasării reclamantului până la data de 8 iulie 2003. Curtea de apel a statuat, pe de o parte, că Ordonanţa din 10 martie 2003 era încă valabilă, nefiind desfiinţată prin nicio hotărâre judecătorească, şi, pe de altă parte, că reclamantul nu avea document de călătorie şi făcea obiectul unei proceduri de acordare a statutului de refugiat. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 12 februarie 2004, prin respingerea recursului formulat de reclamant împotriva deciziei menţionate mai sus a curţii de apel.2. Contestarea ordonanţei de îndepărtare de pe teritoriul României12. La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat Ordonanţa din 7 martie 2003 prin care parchetul îl declarase persoană indezirabilă şi a dispus să părăsească teritoriul României. El arăta că este perfect integrat în societatea românească: locuia în România de 21 de ani, unde venise pentru a studia arhitectura; se căsătorise cu o femeie de naţionalitate română (de care divorţase de curând) şi era administratorul unei societăţi comerciale înregistrate în România. De asemenea, el a arătat că, dacă ar fi fost trimis înapoi în ţara sa de origine după studii, ar fi fost obligat, conform legii irakiene, să efectueze un stagiu militar obligatoriu; or, el se opunea vehement politicii militare a guvernului irakian, în special a preşedintelui de la acea dată. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională a României şi a solicitat instanţei să verifice informaţiile ce au stat la baza acestei constatări a parchetului şi la baza deciziei prin care era declarat indezirabil, pe care o considera injustă.13. Prin Sentinţa din data de 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins contestaţia. Aceasta a reţinut că măsura litigioasă fusese luată de parchet în temeiul OUG nr. 194/2002 şi că datele şi informaţiile ce au stat la baza deciziei parchetului nu puteau în niciun caz să fie aduse la cunoştinţa persoanei declarate indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat, conform OUG nr. 194/2002 şi Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, coroborate.14. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, arătând că prima instanţă nu analizase temeinicia contestaţiei sale deoarece omisese să îi solicite parchetului informaţiile ce stătuseră la baza deciziei prin care a fost declarat indezirabil, ceea ce i-ar fi permis să exercite un control al motivelor pe care s-a întemeiat această decizie. Pe de altă parte, el a arătat că în faţa judecătorilor nu fusese adusă nicio probă în sprijinul tezei parchetului şi că singurul document depus la dosar era Ordonanţa parchetului din 7 martie 2003; or, acest document era lapidar şi nu conţinea indicii sau informaţii care să le permită judecătorilor să verifice dacă comisese sau nu fapte de natură să pună în pericol siguranţa statului.15. Conform afirmaţiilor Guvernului, la data de 26 iunie 2003, o nouă cerere de prelungire a măsurii de luare în custodie a reclamantului a fost admisă prin Sentinţa din data de 2 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dispunându-se prelungirea acestei măsuri până la data de 8 septembrie 2003. La dosar nu au fost depuse copii ale acestor hotărâri judecătoreşti.16. Prin Decizia din data de 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil. Aceasta a reţinut că sentinţa Curţii de Apel Bucureşti era definitivă şi nu putea face obiectul niciunei căi de atac.3. Demersuri în vederea obţinerii unui titlu de călătorie17. Din dosar reiese că, la o dată neprecizată, titlul de călătorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucureşti un titlu de călătorie temporar, valabil până la data de 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai fost prelungit de Ambasada Irakului.18. Autorităţile române i-au eliberat reclamantului un nou titlu de călătorie valabil până la data de 25 iulie 2003, prelungit ulterior până la data de 4 septembrie 2003. Aceleaşi autorităţi au solicitat Ambasadei Iordanului şi Ambasadei Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însă au fost refuzate.4. Procedura având ca obiect obţinerea statutului de refugiat şi îndepărtarea reclamantului de pe teritoriu19. Prin Sentinţa din 21 aprilie 2003, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea formulată de reclamant împotriva unei decizii a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, prin care acestuia i s-a refuzat statutul de persoană refugiată pe teritoriul României. Instanţa a statuat că simplul refuz al reclamantului de a se înrola în armata irakiană din cauză că se considera o persoană pacifistă şi că nu era de acord cu politica militară irakiană nu era un motiv suficient pentru a i se acordă statutul de refugiat. Această sentinţă a rămas definitivă după ce a fost confirmată în recurs prin Decizia din data de 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti.20. Reclamantul a părăsit teritoriul României la data de 26 septembrie 2003. Conform informaţiilor furnizate de avocata sa, el se află în prezent în Irak, unde are "o situaţie dramatică". Nu a mai fost oferită nicio altă precizare pentru a susţine această afirmaţie.II. Dreptul şi practica internă pertinenteA. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)21. Prevederile relevante sunt următoarele:Art. 81"(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională. … (3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură (…) … (4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel: … a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieşte; … b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul." … Art. 83"(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1). … (3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii. … (4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil. … (5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (…)" … Art. 84"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil." … Art. 85"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti (…) Hotărârea este definitivă şi irevocabilă.(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului (…)" … Art. 93Luarea în custodie publică a străinilor"(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertăţii de mişcare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea (…)(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune de către procurorul care a dispus măsura declarării ca indezirabil, prin ordonanţa prevăzută la art. 83 alin. (3) (…) … (6) Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării nu poate depăşi 6 luni (…) … (8) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura returnării pot depune (…) plângere împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în condiţiile prevăzute de alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligată să o rezolve în termen de 3 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendă executarea măsurii luării în custodie publică (…)" … Art. 95Drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre"(3) Străinii cazaţi în centre au dreptul de a fi informaţi imediat după aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre motivele principale care au condus la luarea măsurii, drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii în aceste centre. Motivul luării în custodie publică, precum şi drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre le vor fi comunicate în scris de către persoanele desemnate să conducă aceste centre."B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale22. Într-o cauză similară cu cea a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii art. 84 § 2 din OUG nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminării, dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul că „existau informaţii suficiente şi întemeiate conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”.23. Curtea Constituţională a considerat că articolul sus-menţionat era conform cu Constituţia şi cu Convenţia, din următoarele motive:"Situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca aceasta să încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală ce rezultă din aceste două situaţii justifică existenţa unor reguli distincte.Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. 3, potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze […] siguranţa naţională».Dispoziţiile art. 84 alin. 2 din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. 1 [din ordonanţa sus-menţionată], împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie (…)Curtea nu poate reţine nici [critica] referitoare la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile OUG nr. 194/2002, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), (…) Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia contra Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie.»"C. Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000)24. Prevederile relevante sunt următoarele:Art. 13"Până la soluţionarea cererii sale prin hotărâre definitivă şi irevocabilă străinul care solicită acordarea statutului de refugiat are următoarele drepturi şi obligaţii:a) dreptul de şedere în România, până la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu excepţia cererilor respinse ca evident nefondate în urma soluţionării acestora în cadrul procedurilor accelerate; (…)". … ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 din Convenţie25. Reclamantul se plânge de faptul că a fost luat în custodie publică, în vederea înlăturării sale de pe teritoriu, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El invocă art. 5 § 1 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede următoarele:"1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:(…)f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane (…) împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare." … 26. Guvernul arată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta măsura de îndepărtare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. În acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotărâri judecătoreşti în sprijinul argumentului său. Pe de altă parte, acesta nu contestă că luarea în custodie publică a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de libertate, însă afirmă că această privare ţinea de situaţiile prevăzute limitativ la art. 5 din Convenţie. Conform afirmaţiilor Guvernului, privarea de libertate era prevăzută de lege, şi anume de OUG nr. 194/2002, şi nu era o măsură arbitrară deoarece a fost luată de autorităţile statului pentru a lupta împotriva migraţiei ilegale. În fine, acesta adaugă că prelungirea măsurii de luare în custodie publică în centrul de tranzit a fost justificată de lipsa unui titlu de călătorie şi a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.27. Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, care prevedea şi luarea sa în custodie publică în centrul special. Autorităţile au refuzat să îi aducă la cunoştinţă informaţiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informaţii cu caracter de secret de stat. Conform afirmaţiilor sale, calea de atac invocată de Guvernul pârât nu este eficientă. El adaugă că durata luării sale în custodie publică în centrul de tranzit a fost excesivă şi că motivele luării sale în custodie, care i-au rămas necunoscute, nu justifică o astfel de restricţie a libertăţii.28. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 din Convenţie prevede lista exhaustivă a situaţiilor în care indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal, înţelegându-se bineînţeles că acestor situaţii trebuie să li se dea o interpretare restrictivă, având în vedere că este vorba de excepţii de la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale (Quinn împotriva Franţei, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, § 42).29. În speţă, nimeni nu contestă faptul că timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost deţinut în aşteptarea unei expulzări, în sensul art. 5 § 1 f) din Convenţie. Această prevedere impune doar ca "o procedură de expulzare [să fie] în curs"; prin urmare, nu este cazul să se verifice dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu din perspectiva legislaţiei interne sau a Convenţiei. În acest sens, art. 5 § 1 f) din Convenţie nu prevede aceeaşi protecţie ca şi art. 5 § 1 c) din Convenţie (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1862-1863, § 112; Mohd împotriva Greciei, nr. 11.919/03, § 19, 27 aprilie 2006; Kaya, sus-menţionată, § 17).30. Termenii "legală" şi "conform legii" ce figurează în art. 5 § 1 din Convenţie fac trimitere în principal la legislaţia naţională şi consfinţesc obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. Pe lângă aceasta, Convenţia prevede conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele, Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-II; Mohd, menţionată mai sus, § 20).31. În speţă, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare, străinii declaraţi indezirabili să fie găzduiţi în centre special amenajate în vederea expulzării lor, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 6 luni. Curtea poate accepta că măsura respectivă avea un temei în dreptul intern. Rămâne de stabilit dacă dreptul intern respecta cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel în cauză de o privare arbitrară de libertate.32. În ceea ce priveşte accesibilitatea, legea menţionată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilităţii.33. În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte că, desigur, în contextul special al măsurilor ce ţin de siguranţă naţională, cerinţa de previzibilitate nu poate fi aceeaşi ca în alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116, şi Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002). Totuşi, nicio persoană ce face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie. Într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care un loc special îl ocupă garanţia procedurilor de control eficient de către puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării democraţiei, astfel de măsuri riscă să o submineze, ba chiar să o distrugă (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 55 şi 59, CEDO 2000-V).34. În cauză, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil şi reprezenta, în opinia autorităţilor, un pericol pentru siguranţa naţională (paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Însă, aşa cum rezultă din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. Este suficient să se constate că, în afara motivului general menţionat mai sus, autorităţile, referindu-se în special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate şi care se aflau la baza privării sale de libertate.35. În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a comunică motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor aflaţi în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeaşi ordonanţă, ce reglementează drepturile persoanelor astfel deţinute, conţine obligaţia ca autorităţile să îi informeze pe străinii plasaţi în aceste centre despre motivele acestei măsuri (conform § 21 de mai sus).36. În cauză, deşi reclamantului i s-a făcut o comunicare în ziua plasării sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul României, fără nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fără succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, invocând aceleaşi motive (conform §§ 12-14 de mai sus).37. Curtea este de părere că o a doua contestaţie având ca obiect aceleaşi motive formale ca şi cele invocate în Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, respinsă de instanţele interne din cauza caracterului secret al informaţiilor, era sortită eşecului şi, prin urmare, nu constituia în speţă o cale de atac efectivă, susceptibilă să remedieze situaţia denunţată. În acest sens, hotărârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natură să confirme existenţa unei jurisprudenţe bine stabilite asupra eficienţei acestor căi de atac.38. Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al autorităţilor, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era prevăzută de "o lege" care să corespundă cerinţelor Convenţiei. La aceasta se adaugă şi termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost deţinut în centrul de tranzit, contrar legislaţiei interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.39. În ceea ce priveşte dificultăţile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea reţine că această situaţie, în circumstanţele speţei, nu îi poate fi imputabilă reclamantului şi nu poate justifica, având în vedere concluzia prevăzută în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.40. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerinţelor art. 5 § 1 din Convenţie.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 741. Reclamantul se plânge în esenţă de faptul că parchetul nu a comunicat nici avocatului său, nici instanţelor sesizate cu contestaţia sa împotriva ordonanţei prin care se dispunea ca acesta să părăsească teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede următoarele:"1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; … b) să ceară examinarea cazului său; şi … c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. … 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională."A. Asupra admisibilităţii42. Guvernul contestă aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi arată că reclamantul nu deţinea un titlu de şedere valabil pe teritoriul României.43. Reclamantul se opune argumentului Guvernului şi invocă procedura acordării statutului de refugiat în România, aflată pe rol, care îi conferea, în temeiul art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, un drept de şedere pe teritoriul României timp de 15 zile de la pronunţarea unei decizii definitive ce statuează asupra cererii sale de acordare a acestui statut.44. Curtea constată de la început că, în caz de expulzare, în afară de protecţia ce le este oferită în special prin art. 3 şi 8 din Convenţie coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 132, 20 iunie 2002).45. Pe de altă parte, garanţiile sus-menţionate nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].46. În speţă, reclamantul a făcut obiectul mai multor proceduri interne şi, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obţinut un drept de şedere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsă.47. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului48. Guvernul afirmă că expulzarea reclamantului a avut loc numai după respingerea contestaţiei reclamantului împotriva Ordonanţei din 7 martie 2003. Acesta mai adaugă că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia judecării contestaţiei sale, reclamantul a beneficiat de garanţiile de ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.49. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi invocă necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonanţei din 7 martie 2003 şi nerespectarea garanţiilor procedurale.50. În speţă, Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de siguranţă naţională, situaţie prevăzută de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul să se prevaleze de garanţiile enunţate în paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce însoţeşte Protocolul nr. 7).51. Curtea constată că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât "în executarea unei decizii adoptate conform legii".52. Deoarece cuvântul "lege" desemnează legea naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legătură şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie.53. Curtea observă că în cauzele Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, § 59, 12 octombrie 2006) şi Lupsa împotriva României (nr. 10.337/04, § 59, 8 iunie 2006) a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece autorităţile nu le dăduseră reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de altă parte, parchetul nu le comunicase ordonanţele date împotriva lor în timp util. În speţă, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în teritoriu şi expulzat pe motivul că Serviciul Român de Informaţii deţinea "informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională". Spre deosebire de cele două cauze menţionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua plasării sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca în cele două cauze menţionate mai sus, Curtea observă lipsa unei trimiteri la faptele imputate în comunicarea făcută reclamantului, aceasta având un caracter pur formal (conform § 8 de mai sus).54. În lipsa oricărui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observă că situaţia din speţă este similară cu cea a reclamanţilor din cauzele Lupsa şi Kaya, menţionate mai sus. În aceste două cauze, Curtea mai constatase şi că temeiul legal al expulzării reclamanţilor nu oferea garanţiile minimale împotriva arbitrarului autorităţilor (conform Lupsa, precitată, § 56, Kaya, precitată, § 56).55. În speţă, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislaţiei interne (conform § 38 de mai sus) şi conchide că reclamantul nu a avut posibilitatea să îşi exercite drepturile prevăzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.56. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.III. Pretinsa încălcare a art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie57. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele plasării sale în centrul special. Invocând în esenţă art. 5 § 4 din Convenţie, el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva măsurii de plasare în centrul special, din cauza necomunicării motivelor acestei măsuri.58. Având în vedere concluziile sale prevăzute în paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciază că nu este cazul să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica Catolică din Chania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII şi Denes şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, § 59, 3 martie 2009).IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări59. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamant în cererea sa, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei, drept care trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Convenţie.V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie60. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu61. Reclamantul solicită suma de 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit din cauza plasării sale în centrul special şi a îndepărtării sale din teritoriu. De asemenea, acesta menţionează situaţia dificilă în care se află de la îndepărtarea sa din teritoriu, fiind obligat să îşi vândă bunurile deţinute în România, să asiste la falimentul societăţii sale, să îşi stabilească reşedinţa într-o altă ţară şi să lucreze ca muncitor pentru a-şi întreţine familia.62. Guvernul se opune cererii formulate de reclamant şi afirmă că pentru prejudiciul invocat nu se prezintă niciun document justificativ. Guvernul consideră că o parte din aceste prejudicii sunt de ordin material şi că nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările invocate. În subsidiar, Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.63. Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările stabilite şi prejudiciul material pretins. Totuşi, Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, aceasta hotărăşte să îi acorde reclamantului suma de 8.000 EUR în acest sens.B. Cheltuieli de judecată64. Reclamantul nu solicită nicio sumă drept cheltuieli de judecată.C. Dobânzi moratorii65. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;4. hotărăşte că nu este cazul să analizeze capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie;5. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale; … b) ca suma în discuţie să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit; … c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 6. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește