HOTĂRÂRE din 12 octombrie 2006

în Cauza Ruxanda Ionescu împotriva României



(Cererea nr. 2.608/02)StrasbourgÎn Cauza Ruxanda Ionescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), reunită în cadrul unei camere formate din domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelski, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la 21 septembrie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 2.608/02 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Ruxanda Ionescu (reclamanta) a sesizat Curtea în data de 23 noiembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de E. Cinteză, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu.3. La data de 24 mai 2005, preşedintele Secţiei a III-a a dispus comunicarea cererii către Guvern. În baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3), acesta a hotărât ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate în acelaşi timp.4. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 paragraful 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele Cauzei5. Reclamanta este născută în 1937 şi locuieşte în Bucureşti.6. În anul 1950, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a preluat posesia unui bun imobil situat în Bucureşti, str. Edgar Quinet nr. 9, constând într-o clădire cu mai multe apartamente, care a aparţinut tatălui reclamantei.7. În data de 11 octombrie 1996, societatea H., administrator al bunurilor aparţinând statului, a vândut soţilor P.C. apartamentul nr. 3 din imobilul litigios, în care aceştia locuiau în calitate de chiriaşi.1. Acţiunea în revendicare8. În data de 20 februarie 1998, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în revendicare a imobilului în cauză, îndreptată împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.9. Printr-o hotărâre definitivă din data de 3 aprilie 1998, instanţa a admis cererea reclamantei, cu motivarea că statul preluase posesia imobilului fără a avea un titlu valabil, şi a dispus restituirea imobilului de către pârât. Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie în data de 2 iunie 1998.10. Printr-o dispoziţie din data de 15 septembrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului către reclamantă. Printr-un proces-verbal încheiat la data de 24 martie 1999, reclamanta a fost pusă în posesia imobilului, cu excepţia apartamentului nr. 3, vândut anterior soţilor P.C.11. Printr-o hotărâre definitivă din data de 3 decembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că P.E. era creditorul soţilor P.C. pentru suma de 31.269 dolari americani (USD). P.E. a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu scopul de a iniţia executarea silită imobiliară împotriva soţilor P.C. şi a solicitat vânzarea la licitaţie a apartamentului lor.12. Printr-o hotărâre definitivă din data de 15 septembrie 1999, în urma vânzării la licitaţie, instanţa a atribuit apartamentul litigios lui P.E.13. În data de 4 noiembrie 1999, P.E. şi-a înscris dreptul său de proprietate în registrul de transcripţiuni imobiliare.2. Acţiunea tinzând la obţinerea restituirii apartamentului nr. 314. În data de 15 octombrie 1999, printr-o acţiune introdusă împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, societăţii H. şi soţilor P.C., reclamanta a solicitat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare încheiat la data de 11 octombrie 1996.15. La termenul din data de 6 ianuarie 2000, P.E. a formulat o cerere de intervenţie, cu scopul de a se constata dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, susţinând că, în urma Hotărârii definitive din data de 15 septembrie 1999, el era proprietarul acestui apartament şi că era un subdobânditor de bună-credinţă.16. La termenul din data de 10 februarie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că îşi îndreaptă cererea împotriva lui P.E. Ulterior, la termenul din data de 30 martie 2000, P.E. a formulat o cerere reconvenţională, reiterând pe fond argumentele invocate în sprijinul cererii de intervenţie.17. Prin Hotărârea din data de 11 mai 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, a admis cererea reconvenţională formulată de P.E., motivând că acesta îşi transcrisese dreptul său de proprietate în registrul de transcripţiuni, şi a constatat validitatea contractului de vânzare încheiat la data de 11 octombrie 1996, reţinând buna-credinţă a soţilor P.C. la încheierea sa.18. Prin Hotărârea din data de 17 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul reclamantei şi a respins cererea reconvenţională formulată de P.E. Instanţa a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, că acesta datează dinaintea anului 1950 şi că legalitatea sa fusese constatată prin Hotărârea definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din data de 3 aprilie 1998, care a dobândit autoritate de lucru judecat. A reţinut, pe de altă parte, că titlul de proprietate al lui P.E. decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între un neproprietar, în speţă statul, şi soţii P.C. În aceste circumstanţe, după ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantei şi P.E., instanţa a reţinut că titlul reclamantei era preferabil.19. În recursul introdus de P.E., prin Decizia definitivă din data de 6 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a modificat decizia dată în apel şi a menţinut sentinţa dată de prima instanţă. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apartamentul fusese vândut chiriaşilor, în data de 11 octombrie 1996, în baza şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, că reclamanta obţinuse o decizie favorabilă de restituire a imobilului în data de 3 aprilie 1998 şi că, în afară de aceste aspecte, imobilul litigios intrase în circuitul executării silite imobiliare, fapt neimputabil lui P.E. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că reclamanta ar fi putut beneficia de o indemnizare, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.3. Demersuri pentru a obţine restituirea apartamentului litigios conform dispoziţiilor Legii nr. 10/200120. În data de 19 iulie 2001, reclamanta a adresat o notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, în scopul de a obţine restituirea apartamentului nr. 3 din imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. Edgar Quinet nr. 9, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.21. Din dosar reiese că, până la această dată, reclamanta nu a primit niciun răspuns la cererea sa.II. Dreptul şi practica interne pertinente22. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).23. Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001, prevede că indemnizarea la care au dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilelor naţionalizate şi al cărei cuantum va fi fixat în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizări primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni în momentul în care Proprietatea va fi cotată la bursă. Pe de altă parte, art. 3 din legea sus-menţionată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de convertirea lor în acţiuni.24. În data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi pentru ca aceste acţiuni să poată face obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie ca, mai întâi să fie urmată procedura de agrement de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). După calendarul previzional al Fondului "Proprietatea", care a fost modificat de mai multe ori, cotarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 125. Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Cu privire la admisibilitate26. Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declară admisibilă.B. Pe fond27. Amintind cauzele Brezny şi Brezny împotriva Slovaciei [(decizie), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky împotriva Slovaciei ([MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004) şi Costandache împotriva României [(decizie), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002], Guvernul consideră că CEDO nu are competenţa ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizării imobilului litigios, care a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei de către România. De asemenea, Guvernul consideră că reclamanta nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 amintit, de vreme ce dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă înainte de vânzarea bunului către terţi.28. Chiar dacă prin Hotărârea definitivă din data de 3 aprilie 1998 statul a fost obligat să restituie imobilul către reclamantă, aceasta nu avea posesia apartamentului în discuţie şi nu plătise impozit pentru acesta, neputând aşadar să pretindă că are un interes patrimonial substanţial, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, statul însuşi nu mai era proprietarul apartamentului în momentul introducerii acţiunii în revendicare de către reclamantă, deoarece îl vânduse în data de 11 octombrie 1996 către soţii P.C. Mai mult, Hotărârea definitivă din data de 3 aprilie 1998, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, nu era opozabilă cumpărătorilor P.C.29. Chiar presupunând că Decizia Curţii de Apel Bucureşti din data de 6 iulie 2001 constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, Guvernul consideră că această ingerinţă era prevăzută de lege, mai precis de dreptul comun, şi urmărea un scop legitim, respectiv protecţia drepturilor altuia. Mai mult, Guvernul susţine că imobilul a intrat în "circuitul civil", iar reclamanta nu a acţionat cu diligenţă pentru a cere constatarea nulităţii contractului de vânzare din 11 octombrie 1996, pentru că a introdus această acţiune la mai mult de un an după ce fusese informată cu privire la vânzarea apartamentului către chiriaşi. Guvernul apreciază că reclamanta nu mai putea obţine restituirea apartamentului, ci o indemnizare, în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1.30. În sfârşit, Guvernul solicită Curţii să ţină cont de reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, prin care se urmăreşte accelerarea procedurii de restituire şi, acolo unde această restituire nu este posibilă, acordarea unei indemnizări sub forma unei participaţii la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM).31. Reclamanta contestă această teză. Potrivit reclamantei, instanţele interne au recunoscut dreptul său de proprietate şi consideră că vânzarea apartamentului în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu a fost legală, întrucât naţionalizarea a fost „fără titlu”. Cât priveşte posibilitatea obţinerii unei indemnizări, reclamanta consideră că Legea nr. 10/2001 nu acoperă şi situaţia proprietarilor ale căror imobile, restituite în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, au fost vândute de către stat unor terţi. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectul bunurilor.32. Curtea aminteşte că în Cauza Străin citată mai sus, ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acelei persoane, combinată cu absenţa totală a indemnizării, constituie o privare de proprietate, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, citată mai sus, § 39 şi 59).33. Mai mult, în Cauza Păduraru, citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent la problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera întregul bun, chiar dacă beneficia de o hotărâre definitivă care obliga statul să i-l restituie.34. În speţă, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se depărta de jurisprudenţa amintită, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cauzele Păduraru şi Porţeanu (§ 33), în cauza de faţă terţii au devenit proprietari ai apartamentului litigios înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. i, întocmai ca în aceste cauze, ca şi în Cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută ca proprietar legitim, instanţele apreciind ca incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (a se vedea paragrafele 9 şi 10 de mai sus).35. Curtea aminteşte, de asemenea, că în Cauza Brumărescu, mai sus citată, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă datând din anul 1993, a fost repus în discuţie de către terţul intervenient, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun, în baza unui act de cumpărare datând din anul 1973. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit că procedura iniţiată în faţa ei de către domnul Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi (Brumărescu, mai sus citată, § 69). Curtea a confirmat această abordare în hotărârea sa asupra satisfacţiei echitabile, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, "fără a impieta asupra oricărei pretenţii" pe care terţii intervenienţi ar putea să o aibă asupra unei părţi din proprietatea reclamantului [Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă)] [MC], nr. 28.342/95, § 22 în fine, CEDO 2001-I).36. Curtea reţine că vânzarea de către stat a bunului reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât vânzarea bunurilor naţionalizate în mod legal, o împiedică pe aceasta să se bucure de dreptul său. Curtea observă că, în cadrul acţiunii în revendicare introduse împotriva lui P.E., Curtea de Apel Bucureşti a statuat în Hotărârea sa din data de 6 iulie 2001 că actul de vânzare din data de 11 octombrie 1996 respectase dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, în prezenta cauză, apartamentul litigios a intrat în „circuitul civil”, mai precis în patrimoniul lui P.E., în urma unei vânzări la licitaţie.37. Mai mult, Curtea reţine că, deşi Curtea de Apel Bucureşti constatase că reclamanta avea dreptul să obţină o indemnizare, nicio astfel de indemnizare nu i-a fost acordată pentru această privare. În fapt, reclamanta a introdus, la data de 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului, în baza Legii nr. 10/2001, completată între timp prin Legea nr. 247/2005, dar nici până în prezent nu a primit vreun răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici referitor la indemnizarea la care Guvernul susţine că ar avea dreptul.38. Curtea reţine că, deşi în data de 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001, operaţiunile prealabile acordării unei indemnizări efective nu s-au finalizat până în prezent şi că, după calendarul previzional pentru Fondul „Proprietatea”, cotarea sa efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006 (paragrafele 23 şi 24 de mai sus).39. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă şi ar face obiectul unei indemnizări, Curtea observă că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o indemnizare efectivă a reclamantei şi că cererea sa întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei examinări de mai bine de 5 ani. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu ia în considerare prejudiciul suferit prin lipsirea îndelungată de indemnizare a persoanelor care, ca şi reclamanta, s-au văzut private de bunurile lor, care le-au fost restituite în baza unei hotărâri definitive (Porţeanu, citată mai sus, § 34).40. Prin urmare, Curtea consideră că nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 3, combinată cu absenţa totală a indemnizării, i-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.41. A avut loc aşadar o încălcare a acestei dispoziţii.II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie42. În formularea art. 41 din Convenţie:"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu43. Reclamanta pretinde, cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea apartamentului nr. 3, fie acordarea sumei de 100.000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piaţă a acestuia. Reclamanta solicită suma de 10.000 EUR cu titlu de despăgubiri morale pentru disconfortul cauzat de frustrarea determinată de imposibilitatea de a se bucura de bunul său.44. Guvernul reiterează observaţiile sale cu privire la posibilitatea reclamantei de a obţine o indemnizare. După ce a făcut o scurtă descriere a modului în care funcţionează Fondul "Proprietatea", Guvernul consideră că trebuie luată în considerare, întocmai ca în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO, 2004-V), larga marjă de apreciere a statului în a alege măsurile ce vizează respectarea drepturilor patrimoniale şi în a dispune de timpul necesar pentru punerea lor în practică. Guvernul consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi funcţional într-un termen rezonabil. Astfel, conform susţinerilor Guvernului, întârzierea în acordarea unei indemnizări reprezintă o circumstanţă excepţională.45. În sfârşit, pentru cazul în care Curtea ar considera că cererea întemeiată pe art. 41 din Convenţie ar fi în stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 85.258 EUR. În acest sens, depune un raport de expertiză. Cu privire la eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa violare a prevederilor Convenţiei şi daunele morale solicitate şi că, în orice caz, pretinsul prejudiciu ar fi compensat în mod suficient printr-o eventuală constatare a încălcării.46. Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare a prevederilor Convenţiei antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt acestei violări şi de a elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Metaxas, citată mai sus, § 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă)] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO, 2000-XI).47. În cauza de faţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Edgar Quinet nr. 9, aşa cum a fost ea dispusă prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ar plasa reclamanta, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, în absenţa unei astfel de restituiri de către stat, în termen de 3 luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că statul va trebui să plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă reprezentând valoarea actuală a apartamentului.48. Cu privire la acest aspect, Curtea remarcă cu interes că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii unui bun scos din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul imposibilităţii restituirii, cauzată, de exemplu, de vânzarea bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o indemnizare în cuantum egal cu valoarea de piaţă a bunului în momentul acordării acestei indemnizări (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).49. În cauza de faţă, cu privire la determinarea cuantumului indemnizării ce ar putea fi acordată reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a depus o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului, dar că a estimat valoarea bunului în cauză la suma de 100.000 EUR. Cât priveşte Guvernul, acesta a prezentat un raport întocmit de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi de 85.258 EUR.50. Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 87.000 EUR.51. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au reprezentat atingeri grave ale dreptului reclamantei la respectul bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.B. Cheltuieli de judecată52. Reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.53. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Aşa fiind, în cauza de faţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă de bani cu acest titlu.C. Majorări de întârziere54. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3, situat la primul etaj al imobilului în chestiune, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; că, în lipsa restituirii, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 87.000 EUR (optzeci şi şapte mii de euro) cu titlu de daune materiale; că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantei suma de 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, la care se adaugă sumele datorate cu titlu de impozit, convertite în lei la rata de schimb aplicabilă în ziua plăţii; … b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; … 4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în conformitate art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte,John HediganVincent Berger,grefier––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește