HOTĂRÂRE din 12 octombrie 2006

în Cauza Kaya împotriva României



(Cererea nr. 33.970/05)În Cauza Kaya împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), reunită într-o cameră compusă din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelski, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea (nr. 33.970/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean turc, domnul Saban Kaya (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 15 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de domnul avocat A. Irmieş, din Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. În 26 octombrie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a decis să comunice cererea Guvernului român şi celui turc.Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele Secţiei a III-a a decis că admisibilitatea şi temeinicia cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele speţei4. Reclamantul, cetăţean turc de origine kurdă, s-a născut în 1969 şi locuieşte în prezent în Turcia.5. Conform afirmaţiilor reclamantului, necontestate de Guvern, la data faptelor el locuia în România de mai mult de 5 ani. În 2003, reclamantul s-a căsătorit cu A.-I.P., cetăţeană româncă. O copie a certificatului de căsătorie a fost depusă la dosar.6. Printr-o ordonanţă din 15 aprilie 2005, procurorul P.C. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant "indezirabil" şi i-a interzis şederea pe teritoriul României pentru o perioadă de 15 ani, pe motiv că existau "informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională". Ultimul paragraf al ordonanţei menţiona că ea trebuia să fie comunicată reclamantului şi pusă în executare de Autoritatea pentru străini, în virtutea art. 81 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.7. Conform documentelor depuse la dosar de către reclamant, la 19 aprilie 2005 Ministerul de Interne a informat Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Afacerilor Externe şi poliţia de frontieră că reclamantului i se interzisese şederea.8. Printr-o scrisoare din 18 aprilie 2005, Ministerul de Interne a solicitat Autorităţii pentru străini să îndeplinească formalităţile necesare în vederea transferării reclamantului la centrul special pentru străini "Tudor Gociu". Cu această ocazie, Ministerul de Interne a informat Autoritatea pentru străini că reclamantul deţinea un permis de şedere valabil până la data de 8 iunie 2005.9. La 18 aprilie 2005, reclamantul a fost arestat de către agenţi de la poliţia de frontieră şi de la Autoritatea pentru străini. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal de către 3 agenţi de la poliţia de frontieră. În aceeaşi zi, reclamantul a fost condus de către agenţii de poliţie în faţa Autorităţii pentru străini din Bucureşti. A doua zi, reclamantul a fost expulzat în Turcia.10. La 19 aprilie 2005, avocatul reclamantului a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie administrativă împotriva Ordonanţei Parchetului din 15 aprilie 2005. El a cerut, de asemenea, suspendarea executării măsurii. Avocatul reclamantului a evidenţiat faptul că reclamantul locuia de mult timp în România, că era căsătorit cu o cetăţeană româncă şi că nu săvârşise nicio infracţiune împotriva securităţii statului.11. Audierea în faţa Curţii de Apel Bucureşti a avut loc la 20 aprilie 2005. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, Curtea de Apel a respins contestaţia, cu următoarea motivare:"Curtea, din analiza ansamblului probator administrat la dosarul cauzei, precum şi a susţinerilor şi apărărilor formulate, constată:În sensul dispoziţiei art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, «Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară sau există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică».Măsura dispusă de procurorul desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a luat la solicitarea Serviciului Român de Informaţii, adresată cu nr. 001382622 din 15 aprilie 2005, care a constatat că faţă de dispoziţiile art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 sunt suficiente indicii temeinice că reclamantul desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, fapt pentru care s-au făcut aplicabile dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004.Faţă de dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motive ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate, astfel că acestea nu pot fi, sub nicio formă, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.Se mai constată de către instanţă că punerea în executare a ordonanţei atacate s-a realizat sub incidenţa prevederilor art. 93 alin. (1) şi (4) şi ale art. 83 alin. (4^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, privind introducerea şi scoaterea din centrul de cazare «Tudor Gociu» (…), îndepărtarea de pe teritoriul României fiind realizată la data de 19 aprilie 2005.Având în vedere cele expuse şi dată fiind gravitatea abaterilor săvârşite, de natură a pune în pericol siguranţa naţională (…), Curtea urmează a respinge acţiunea formulată de reclamantul Kaya Saban ca nefondată."În temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre este irevocabilă.II. Dreptul şi practica interne pertinenteA. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)12. Dispoziţiile aplicabile sunt următoarele:Articolul 81"(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională. … (3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură (…) … (4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel: … a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieşte; … b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul." … Articolul 83"(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1). … (3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii. … (4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil. … (5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (…)." … Articolul 84"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil." … Articolul 85"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa instanţei este definitivă şi irevocabilă.(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei (…)." … Articolul 93Luarea în custodie publică a străinilor"(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertăţii de mişcare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea.……………………………………………………………………………….(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune de către procurorul care a dispus măsura declarării ca indezirabil, prin ordonanţa prevăzută la art. 83 alin. (3). … ……………………………………………………………………………….(6) Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării nu poate depăşi 6 luni. … (7) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura returnării pot depune plângere împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în condiţiile prevăzute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligată să o rezolve în termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendă executarea măsurii luării în custodie publică." … B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale13. Într-o cauză similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constituţionale de nediscriminare, cele ale dreptului de acces la un tribunal şi ale dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestării ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motiv că „existau informaţii suficiente şi serioase potrivit cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională”.14. Curtea Constituţională a considerat că articolul precitat era conform Constituţiei şi Convenţiei, pentru următoarele motive:"În cauza de faţă situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii, justifică existenţa unor reguli distincte.Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze […] siguranţa naţională».Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie.Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 § 1), precum şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi 10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia împotriva Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie»."ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie15. Reclamantul invocă nelegalitatea detenţiei care a precedat expulzarea sa, cu încălcarea art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, care prevede următoarele:"Art. 5.1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (…)f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare." … 16. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 cuprinde lista completă a circumstanţelor în care indivizii pot fi privaţi în mod legal de libertatea lor, luând în considerare faptul că aceste circumstanţe implică o interpretare restrictivă, fiind vorba despre excepţii de la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale (Quinn împotriva Franţei, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A, nr. 311, p. 17, § 42).17. În speţă, nimeni nu contestă faptul că reclamantul a fost deţinut în aşteptarea unei expulzări în sensul art. 5 § 1 lit. f). Această dispoziţie impune doar ca "o procedură de expulzare (să fie) în curs"; nu este necesar să se verifice dacă decizia iniţială de expulzare se justifică sau nu în raport cu legislaţia internă sau cu Convenţia. Din acest punct de vedere, art. 5 § 1 lit. f) nu prevede aceeaşi protecţie ca art. 5 § 1 lit. c) (Chahal împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pp. 1862-3, § 112).18. Revine totuşi Curţii responsabilitatea de a verifica dacă detenţia reclamantului a fost "legală" în raport cu această dispoziţie, ţinând în special cont de garanţiile pe care le oferă sistemul intern. În privinţa "legalităţii" unei detenţii, ţinând cont de "căile legale", Convenţia trimite în principal la obligaţia de respectare a normelor de fond, precum şi a celor de procedură din legislaţia naţională, dar ea impune în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protecţia individului contra arbitrariului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-II).19. Din acest punct de vedere, Curtea aminteşte că, impunând ca orice privare de libertate să fie efectuată "conform căilor legale", art. 5 § 1 prevede în primul rând ca orice arestare sau detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern. Totuşi, aceste prevederi nu se limitează la a trimite la dreptul intern; ele vizează, de asemenea, calitatea legii; aceasta trebuie să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului, noţiune inerentă ansamblului articolelor Convenţiei. Această calitate implică faptul că o lege naţională care autorizează o privare de libertate trebuie să fie suficient de accesibilă şi precisă pentru a se evita orice pericol de arbitrariu (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, p. 850, § 50).20. Curtea observă că, în speţă, plasarea reclamantului în centrul special avea o bază în dreptul intern: art. 93 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, potrivit căruia o persoană poate fi luată în custodie publică, în aşteptarea expulzării sale, dacă a fost declarată indezirabilă sau dacă ea a făcut obiectul unei proceduri de expulzare. Art. 93 prevede, de asemenea, durata şi modalităţile detenţiei.Or, în ceea ce priveşte detenţia reclamantului între 18 şi 19 aprilie 2005, Curtea relevă că baza legală a acestei privări de libertate este Ordonanţa din 15 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care se întemeiază pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, citată mai sus.21. Curtea reaminteşte că rolul său nu este acela de a examina în abstracto legislaţia şi practica interne aplicabile în această cauză, ci acela de a aprecia dacă modul în care ele au afectat reclamantul încalcă prevederile Convenţiei [a se vedea, mutatis mutandis, Padovani împotriva Italiei, Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A, nr. 257-B, p. 20, § 24, şi Bellerin Lagares împotriva Spaniei (decizie), nr. 31.548/02, 4 noiembrie 2003]. Or, detenţia, în speţă, nu a durat decât o zi, un interval de timp pe care Curtea nu îl consideră nerezonabil.În plus, conform art. 93 citat mai sus, reclamantul avea posibilitatea contestării măsurii luării sale în custodie publică.22. În lumina criteriilor degajate din jurisprudenţă şi ţinând cont de ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea apreciază că durata detenţiei, de numai o zi, este rezonabilă.Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie23. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil cu ocazia procedurii care s-a derulat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care s-a finalizat prin Hotărârea din 20 aprilie 2005.24. Curtea aminteşte că deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, cum a fost cazul în speţă cu privire la Hotărârea din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, nu implică contestarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi nici nu se referă la temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie [Maaouia împotriva Franţei (MC), nr. 39.652/98, § 40, CEDO 2000-X].Astfel, Curtea apreciază că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 425. Fără a-şi susţine afirmaţiile, reclamantul invocă o violare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 4.26. Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt susţinute. Prin urmare, ele sunt în mod evident nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie27. Reclamantul invocă faptul că măsura de expulzare, precum şi interdicţia de şedere pe o durată de 15 ani pronunţate împotriva sa aduc atingere dreptului său la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, astfel redactat:"Art. 8.1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."A. Asupra admisibilităţii28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă că, de altfel, acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar deci să fie declarat admisibil.B. Pe fond1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe29. Guvernul nu contestă existenţa unei vieţi private şi familiale a reclamantului în România înainte de expulzarea lui, dar susţine că această măsură, precum şi interdicţia de şedere nu au constituit o ingerinţă în viaţa sa privată şi familială. În această privinţă, arată că reclamantul nu avea drept de şedere permanentă în România, ci locuia pe baza unei vize valabile până la 8 iunie 2005, care putea fi reînnoită. Mai mult, subliniază că soţia reclamantului putea să meargă în Turcia pentru a continua viaţa familială, după expulzare. Guvernul susţine că reclamantul, care se găsea în România de numai 5 ani, nu şi-a petrecut "cea mai mare parte a existenţei" sale pe teritoriul acestei ţări. În sfârşit, consideră că nu a existat nicio ingerinţă în viaţa sa privată şi familială.30. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului. El afirmă că soţiei sale i-a fost imposibil să se mute în Turcia, ţinând cont de religia sa. El contestă accesibilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, precum şi scopul măsurii de expulzare, luată în conformitate cu ordonanţa menţionată. În final, el invocă absenţa oricărei probe care ar putea indica periculozitatea sa pentru siguranţa naţională.31. Curtea constată că realitatea unei vieţi private şi familiale a reclamantului în România anterior expulzării sale nu este contestată.32. Într-o cauză similară, Curtea a reţinut că integrarea reclamantului în societatea românească şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie erau incontestabile şi că interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc a pus capăt acelei integrări şi a generat o perturbare radicală a vieţii sale private şi familiale (Lupşa împotriva României, nr. 10.337/04, §§ 24-27, 8 iunie 2006).33. În speţă, reclamantul a intrat în România în anul 2000, unde a locuit de atunci în mod regulat şi şi-a întemeiat o familie cu o cetăţeană româncă.34. Astfel, Curtea consideră că a existat o ingerinţă în viaţa sa privată şi familială.2. Cu privire la justificarea ingerinţei35. O astfel de ingerinţă încalcă Convenţia, dacă nu respectă exigenţele § 2 al art. 8. Astfel, trebuie analizat dacă ea era "prevăzută de lege", dacă avea la bază unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu paragraful menţionat şi dacă era "necesară într-o societate democratică".36. Guvernul invocă faptul că măsura litigioasă este în conformitate cu criteriile § 2 al art. 8. El evidenţiază faptul că măsura era prevăzută de lege, mai exact de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, şi că se îndeplineşte astfel condiţia accesibilităţii. În ceea ce priveşte condiţia previzibilităţii, Guvernul apreciază că este, de asemenea, îndeplinită, din moment ce art. 83 din ordonanţa mai sus menţionată prevede că interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc nu poate fi impusă decât în cazuri strict enumerate, atunci când se cunoaşte că un străin desfăşoară, a desfăşurat ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.37. Guvernul afirmă că măsura litigioasă urmărea un scop legitim, şi anume apărarea securităţii naţionale, că era necesară într-o societate democratică, astfel că se justifica printr-o nevoie socială imperioasă şi că era proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a concluziona cu privire la proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul subliniază că trebuie să se ţină cont, pe de o parte, de gravitatea faptelor de care reclamantul era suspectat şi, pe de altă parte, şi de faptul că partenera sa era liberă să îl viziteze şi eventual să se mute în Turcia.38. În Cauza Lupşa împotriva României menţionată anterior, Curtea a statuat că art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 – text legal care a stat la baza expulzării şi a interdicţiei de şedere a reclamantului – îndeplineşte criteriul accesibilităţii, dar ridică probleme din punctul de vedere al previzibilităţii.39. În speţă, ca şi în Cauza Lupşa împotriva României, mai sus menţionată, printr-o ordonanţă a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea "informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională".40. Curtea constată că nu a fost iniţiată urmărirea penală împotriva reclamantului pe motiv că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau în altă ţară. Exceptând motivul general mai sus menţionat, autorităţile nu au furnizat reclamantului nicio altă precizare.41. Curtea aminteşte că orice persoană împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive de securitate naţională trebuie să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului. În special, persoana trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa un control al măsurii litigioase din partea unui organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării unui eventual abuz din partea autorităţilor. În faţa unui astfel de organ de control persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a combate argumentele autorităţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § § 123 şi 124, 20 iunie 2002).42. La fel ca în Cauza Lupşa împotriva României menţionată anterior (§ 41), Curtea de Apel Bucureşti s-a mărginit la un examen pur formal al ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare referitoare la faptele de care era acuzat reclamantul nu a fost furnizată curţii de apel, astfel încât aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică.43. Datorită faptului că reclamantul nu a beneficiat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel de un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, Curtea a concluzionat că atingerea adusă vieţii sale private nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată anterior, § 128).44. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că nu mai este necesară examinarea plângerii reclamantului pentru a stabili dacă atingerea a urmărit un "scop legitim" şi dacă a fost "necesară într-o societate democratică".45. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 746. Reclamantul a denunţat o atingere adusă garanţiilor procedurale în cazul expulzării. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele:"1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; … b) să ceară examinarea cazului său; şi … c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. … 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională."A. Cu privire la admisibilitate47. Curtea constată că plângerea nu este în mod evident nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază, pe de altă parte, că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate, fapt pentru care hotărăşte să o declare admisibilă.B. Pe fond48. Guvernul nu contestă aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite că reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garanţiile prevăzute de acest articol. Cu toate acestea, Guvernul consideră că motive de securitate naţională reclamă măsuri urgente. Astfel, apreciază că expulzarea reclamantului a fost justificată conform § 2 al art. 1.49. Guvernul susţine, de asemenea, că reclamantul, deşi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei jurisdicţii. Astfel, evidenţiază faptul că reclamantul a fost reprezentat de un avocat care a putut expune în faţa curţii considerentele care susţineau neexpulzarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, Decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).50. Reclamantul afirmă că nu a fost niciodată informat asupra motivelor expulzării sale şi reiterează imposibilitatea avocatului său de a-i asigura apărarea în lipsa oricăror dovezi împotriva sa.51. Curtea aminteşte că în caz de expulzare, dincolo de protecţia care le este oferită în special de art. 3 şi 8, coroborate cu art. 13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţii specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată anterior, § 132).52. Pe de altă parte Curtea relevă faptul că garanţiile mai sus menţionate nu se aplică decât străinului aflat legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest protocol [Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57.575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57.574/00, 14 martie 2002].53. În speţă, Curtea constată că nu se contestă faptul că reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul expulzării sale. Astfel, deşi a fost expulzat de urgenţă din motive de securitate naţională, fapt permis de § 1 al art. 1, el avea dreptul de a se prevala, după expulzarea sa, de garanţiile prevăzute de § 1 (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7).54. Curtea relevă faptul că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât "în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea".55. Cuvântul "lege" se referă la legea naţională, trimiterea la aceasta vizând, conform ansamblului dispoziţiilor Convenţiei, nu numai existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale drepturilor garantate de Convenţie, venind din partea puterii publice.56. Curtea reiterează constatarea pe care a făcut-o cu ocazia examinării capătului de cerere privind art. 8 din Convenţie, şi anume că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care a reprezentat baza legală a expulzării reclamantului, nu i-a oferit acestuia garanţii minime împotriva arbitrariului autorităţilor.57. În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea, a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce legea nu corespunde cererilor Convenţiei.58. În orice caz, Curtea apreciază că autorităţile interne au încălcat garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în virtutea § 1 lit. a) şi b) al acestui articol.59. În această privinţă, Curtea constată, pe de o parte, că autorităţile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu privind faptele de care este acuzat şi, pe de altă parte, că parchetul nu i-a comunicat ordonanţa luată împotriva sa decât în ziua singurei audieri în faţa curţii de apel. Pe de altă parte, Curtea observă că curtea de apel a respins orice cerere de amânare, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului să studieze ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar documente în sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa.60. Amintind că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea consideră, având în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în această cauză, că reclamantul nu a putut, cu adevărat, să obţină examinarea cauzei sale din perspectiva motivelor care susţineau neexpulzarea sa.61. A existat deci o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7.VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie62. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei şi a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu63. Reclamantul solicită 500.000 EUR, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin expulzarea sa.64. Guvernul contestă aceste pretenţii, apreciind că sunt exorbitante şi nejustificate. În plus, susţine că nu există nicio legătură directă între încălcările invocate şi prejudiciul pretins. Guvernul face trimitere la Cauza Beldjoudi împotriva Franţei (Hotărârea din 26 martie 1992, seria A, nr. 234-A, § 86), în care Curtea a apreciat că simpla constatare a încălcării constituie o reparaţie suficientă în această privinţă. Guvernul aminteşte şi de cauzele Al-Nashif împotriva Bulgariei, mai sus citată (§ 148), Slivenko împotriva Letoniei [(MC), nr. 48.321/99, § 167, CEDO 2003-X] şi Mokrani împotriva Franţei (nr. 52.206/99, § 43, 15 iulie 2003), în care Curtea a acordat, cu titlu de daune morale, o sumă mai mică decât cea solicitată de reclamant.65. Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte să acorde reclamantului 10.000 EUR cu acest titlu.B. Cheltuieli de judecată66. Reclamantul nu solicită restituirea cheltuielilor de judecată.67. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decât în condiţiile în care le-a cerut. Astfel că, în cauză, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi68. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE:1. declară cererea admisibilă cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă pentru rest;2. declară că a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie;3. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7;4. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, 10.000 EUR (zece mii de euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, convertibilă în lei româneşti noi la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii; … b) că, începând de la data expirării termenului amintit până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană în această perioadă, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale; … 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.John Hedigan,preşedinteVincent Berger,grefier––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește