HOTĂRÂRE din 11 octombrie 2007

în Cauza Puşcaş împotriva României



(Cererea nr. 30.502/03)În Cauza Puşcaş împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.502/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestei ţări, domnul Marius Traian Puşcaş (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R. H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 6 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1961 şi locuieşte în Oneşti.5. În anul 1950, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului situat în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22, compus dintr-o casă şi terenul aferent în suprafaţă de 1.569 mp, a cărui proprietară era mama reclamantului.A. Acţiunea în revendicare a imobilului şi vânzarea de către autorităţi a apartamentului nr. 16. La o dată neprecizată, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (Legea nr. 112/1995), mama reclamantului a solicitat comisiei administrative competente restituirea imobilului în discuţie.7. Printr-un contract încheiat la data de 21 octombrie 1997 în baza Legii nr. 112/1995, întreprinderea de stat mandatară a Primăriei Braşov, Societatea R., a vândut două camere din imobilul respectiv, şi anume apartamentul nr. 1, familiei M.-L., chiriaşi ai Primăriei Braşov în acest apartament.8. Prin Sentinţa din 14 mai 1998, menţinută în ultimă instanţă prin Decizia din 5 iulie 1999 a Curţii de Apel Braşov, Judecătoria Braşov a statuat că naţionalizarea imobilului în discuţie fusese ilegală şi a obligat Primăria Braşov să îi restituie reclamantului, în calitatea sa de unic moştenitor al mamei sale, casa şi terenul aferent în suprafaţă de 1.569 mp.9. Prin Procesul-verbal din 9 noiembrie 1999, întocmit la sediul Societăţii R. şi semnat de reclamant, un executor judecătoresc a constatat punerea reclamantului în posesia imobilului situat la nr. 22, Calea Stejărişului. S-a menţionat în cadrul acestuia, la cererea Societăţii R., că apartamentul nr. 1 îi fusese vândut familiei M.-L. şi că celelalte două apartamente erau ocupate de chiriaşii statului. Societatea R. s-a arătat a fi de acord cu executarea Sentinţei din 14 mai 1998 menţionate mai sus, cu condiţia ca reclamantul să respecte drepturile chiriaşilor, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999). Reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi a început să plătească impozitele aferente casei şi terenului.B. Anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 1 şi recursul în anulare formulat de procurorul general10. Printr-o sentinţă din 14 iunie 2000, Judecătoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în anularea contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1997 şi a dispus ca familia M.-L. şi Primăria Braşov să restabilească situaţia anterioară încheierii acestui contract. Instanţa a statuat că, din moment ce apartamentul în litigiu fusese naţionalizat fără titlu, acesta nu era proprietatea statului şi nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.11. Printr-o decizie definitivă din 17 septembrie 2001, judecând în ultimă instanţă, Curtea de Apel Braşov a confirmat sentinţa menţionată mai sus, precizând că părţile la contractul de vânzare-cumpărare încălcaseră prevederile imperative ale Hotărârii Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, în măsura în care familia M.-L., care prezentase instanţelor un contract de închiriere din data de 2 septembrie 1996, nu beneficia de un astfel de contract în momentul intrării în vigoare a legii menţionate anterior.12. La data de 12 decembrie 2001, un executor judecătoresc a întocmit un proces-verbal de punere a reclamantului în posesia apartamentului nr. 1, iar acesta s-a înscris la autorităţile fiscale ca proprietar al acestui apartament.13. Printr-o sentinţă din 2 decembrie 2002, Judecătoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în evacuarea familiei M.-L. din apartamentul în discuţie.14. La o dată neprecizată, familia M.-L. a sesizat Curtea de Apel Braşov cu o cerere în revizuire a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionată mai sus, susţinând că numai după pronunţarea acestei decizii au putut obţine o copie a primului lor contract de închiriere din anul 1976, al cărui original se afla în posesia organelor administrative. Prin Decizia din 13 mai 2002, Curtea de Apel Braşov a respins cererea în revizuire apreciind că, dacă contractul de închiriere din 1976 era un document nou referitor la camerele în privinţa cărora fusese pronunţată Decizia din 17 septembrie 2001, rămânea totuşi adevărat faptul că acesta nu fusese hotărâtor, văzând motivele pe care s-a întemeiat anularea contractului de vânzare-cumpărare, şi că familiei M.-L. i-ar fi fost îngăduit să obţină o copie pentru a o prezenta înainte de pronunţarea deciziei respective.15. Printr-o decizie din 13 mai 2002, Curtea de Apel Braşov a respins contestaţia în anulare formulată de familia M.-L. împotriva Deciziei definitive din 17 septembrie 2001, pentru motive similare.16. La data de 5 septembrie 2002, în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă (CPC), procurorul general al României a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva Sentinţei din 16 mai 2000 şi a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionate mai sus. El a apreciat că aceste hotărâri fuseseră pronunţate în urma unei încălcări esenţiale a legii, ceea ce condusese la o falsă apreciere asupra fondului cauzei.17. Prin Decizia din 7 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi, casând hotărârile menţionate mai sus, favorabile reclamantului, a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1997, considerând că din dosarul cauzei reieşea că familia M.-L. beneficiase de un contract de închiriere din anul 1978 şi că fusese de bună-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.18. În urma acestei decizii, prin Decizia din 27 noiembrie 2003, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea în evacuarea familiei M.-L. din apartamentul nr. 1, statuând că, în temeiul Deciziei din 7 martie 2003, menţionată anterior, această familie beneficia de un contract de vânzare-cumpărare valabil având ca obiect bunul respectiv.19. În prezent, o acţiune introdusă de familia M.-L., având ca obiect radierea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului în cauză în cartea funciară, se află pe rolul instanţelor interne.20. Pe de altă parte, conform afirmaţiilor reclamantului, familia M.-L. ocupă în prezent, fără niciun drept, o parcelă de 450 mp din terenul aferent casei.C. Punerea reclamantului în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 21. După punerea sa în posesia imobilului prin Procesul-verbal din 9 noiembrie 1999, reclamantul i-a notificat pe chiriaşii apartamentelor nr. 2 şi 3, şi anume familiile A. şi, respectiv, C. şi M., pentru a încheia un contract de închiriere în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, ceea ce chiriaşii au refuzat.22. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în evacuarea acestor chiriaşi, formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, însă aceasta i-a fost respinsă, nefiind dovedită urgenţa.23. Printr-o decizie din 10 iunie 2003, pronunţată într-o nouă acţiune în evacuare, statuând în ultimă instanţă, Tribunalul Braşov a dispus evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr. 2 şi 3. Reclamantul a sesizat un executor judecătoresc în vederea executării silite a acestei decizii.24. După 4 somaţii rămase fără răspuns, la data de 27 octombrie 2003, executorul judecătoresc, însoţit de agenţi de poliţie şi de reclamant, i-a evacuat pe chiriaşi din apartamentul nr. 2, care acceptaseră, de altfel, să părăsească locuinţa, şi a întocmit un proces-verbal în acest sens, menţionând refuzul de executare din partea chiriaşilor din apartamentul nr. 3. Din dosar rezultă că aceştia au continuat să împiedice accesul reclamantului în imobil, încuind uşa de la intrare.25. După alte 3 somaţii ale acestora, la data de 3 februarie 2004, reclamantul, asistat de executorul judecătoresc şi de agenţii de poliţie, a fost pus în posesia apartamentului nr. 3, după evacuarea familiilor C. şi M. La data de 9 februarie 2004, aceştia au intrat cu forţa în apartamentul nr. 3 şi s-au instalat în el, blocând şi uşa de la intrarea în imobil.26. La datele de 12 februarie şi 22 martie 2004, după o vizită la faţa locului împreună cu un agent de poliţie, reclamantul a făcut o plângere penală, în calitate de parte civilă, împotriva familiilor C. şi M. pentru mai multe infracţiuni, printre care tulburarea de posesie şi nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.27. În ceea ce priveşte prima infracţiune pretins săvârşită, prin Sentinţa din 21 ianuarie 2005, Judecătoria Braşov i-a achitat pe membrii familiilor C. şi M., cu motivarea că aceştia locuiseră în stradă, împreună cu un copil minor, şi că ocupaseră apartamentul nr. 3 datorită frigului, fără a fi conştienţi de caracterul ilegal al faptelor lor, având în vedere că reclamantul nu întreprinsese acţiuni pentru a-şi exercită dreptul de folosinţă al apartamentului după evacuarea lor.28. La data de 19 octombrie 2005, reclamantul a chemat agenţii de poliţie, care au întocmit un proces-verbal, menţionând că familia C. refuza accesul părţii interesate în imobil. Observând că între părţi mai existau şi alte litigii pe rol, poliţia a considerat că acele conflicte dintre reclamant şi foştii chiriaşi erau de competenţa instanţelor de judecată.29. Printr-o decizie din 18 noiembrie 2005, statuând în ultimă instanţă, Tribunalul Braşov a casat Sentinţa din 21 ianuarie 2005, menţionată mai sus, şi i-a condamnat pe foştii chiriaşi ai apartamentului nr. 3 la plata unei amenzi penale pentru tulburare de posesie, cu excepţia lui M.V., recidivist, care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de două luni. Instanţa i-a condamnat şi la plata unor daune-interese în valoare de 180 lei româneşti (RON) pe lună până la data la care vor înceta tulburarea respectivă, astfel încât reclamantul să poată reintra în posesia apartamentului său. Instanţa a luat în considerare, printre altele, faptul că foştii chiriaşi refuzaseră să încheie un contract de închiriere cu reclamantul şi că era de datoria autorităţilor, şi nu a reclamantului, să le asigure o locuinţă.30. După respingerea de către instanţe a unei cereri de suspendare a executării şi de mutare a familiilor C. şi M. într-un alt apartament, în temeiul unei decizii a Primăriei Braşov din martie 2006, reclamantul asistat de executorul judecătoresc a intrat în posesia apartamentului nr. 3 la data de 26 iunie 2006.31. Conform afirmaţiilor reclamantului, după punerea sa în posesie i-a solicitat executorului judecătoresc să continue procedura de executare în ceea ce priveşte sumele datorate de familiile C. şi M. în baza Deciziei din 18 noiembrie 2005. Potrivit celor susţinute de reclamant, debitorii săi sunt insolvabili şi nu poate obţine executarea silită a sumelor respective.32. Prin Decizia din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel Braşov i-a achitat pe foştii chiriaşi ai apartamentului nr. 3, în privinţa cărora reclamantul depusese o plângere penală cu constituire ca parte civilă pentru infracţiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, motivat de faptul că fuseseră deja condamnaţi pentru aceleaşi fapte prin Decizia din 18 noiembrie 2005, citată anterior. Curtea de Apel a precizat că reclamantul putea introduce o acţiune civilă pentru recuperarea prejudiciului pretins.D. Procedurile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru o parte din terenul în litigiu şi pentru apartamentul nr. 11. Procedura întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 198933. La o dată neprecizată, reclamantul a trimis o adresă la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Primăriei Braşov, solicitând eliberarea unui document referitor la calificarea funciară a terenului situat în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22.34. La data de 16 martie 2005, serviciul de cadastru i-a trimis o adresă reclamantului, semnată de directorul serviciului şi de viceprimar, precizând că din cadastrul efectuat în anul 1978 rezultă că terenul situat la nr. 22, Calea Stejărişului, era compus din 3 parcele, de 833 mp, 433 mp şi, respectiv, 129 mp, în total 1.395 mp. În opinia reclamantului, diferenţa de 174 mp dintre suprafaţa înscrisă în cartea funciară şi în Sentinţa definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov (1.569 mp) şi cea rezultată din cadastru (1.395 mp) ar fi fost folosită de autorităţi la realizarea drumului dintre Braşov şi staţiunea montană Poiana Braşov în perioada 1950-1970, drum alăturat terenului său.35. La o dată neprecizată, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamantul a sesizat Tribunalul Braşov cu o acţiune în anularea unei decizii administrative din 21 decembrie 2005 a Societăţii R., care îi respinsese cererea de restituire efectivă a întregului imobil naţionalizat în anul 1950, în special a apartamentului nr. 1, sau de acordare de despăgubiri. Reclamantul şi-a completat acţiunea solicitând, în baza aceleiaşi legi, despăgubiri pentru parcela de teren ocupată de drumul menţionat mai sus. Printr-o sentinţă din 5 mai 2006, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantului, statuând că legea invocată nu era aplicabilă în speţă, având în vedere că partea interesată devenise proprietarul casei şi al terenului aferent în baza Sentinţei definitive din 14 mai 1998 şi că fusese pus în posesia acestora la data de 9 noiembrie 1999, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Instanţa a adăugat că, pentru a-şi valorifica pretenţiile faţă de apartamentul nr. 1 şi de parcela în discuţie, a căror posesie nu o are, reclamantul nu putea decât să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor apartamentului şi, respectiv, o acţiune formulată în temeiul dreptului comun.36. Atât apelul, cât şi recursul reclamantului împotriva sentinţei menţionate mai sus au fost respinse ca nefondate, primul prin Decizia din 29 septembrie 2006 a Curţii de Apel Braşov, iar al doilea prin Decizia din 25 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), pronunţat în ultimă instanţă.2. Procedura întemeiată pe dreptul comun37. Prin Sentinţa din 5 decembrie 2005, judecătoria a respins acţiunea reclamantului prin care urmărea să obţină o despăgubire pentru diferenţa de 174 mp de teren menţionată mai sus, statuând că acţiunea fusese îndreptată din eroare împotriva Primăriei Braşov şi a Direcţiei Finanţelor Publice Braşov.38. Prin Decizia din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Braşov a admis recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate şi a dispus casarea acesteia, trimiţând-o spre rejudecare. S-a statuat că această instanţă încălcase principiul contradictorialităţii şi că nu analizase pe fond cererea de despăgubiri pentru parcela în litigiu, invitându-l în acest sens pe reclamant să precizeze temeiul juridic al cererii sale.39. În prezent, procedura se află pe rol în primă instanţă la Judecătoria Braşov.II. Dreptul intern pertinent40. Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotărârile SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 96/03, §§ 21-25, 16 februarie 2006).41. Art. 399 şi 401 din CPC prevăd, în materie de executare silită, că părţile interesate pot contesta orice act de executare în cel mult 15 zile de la data la care au aflat de actul respectiv.Pe de altă parte, art. 674 din CPC prevede că o instanţă poate fi sesizată cu o acţiune posesorie împotriva unei tulburări de posesie, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: tulburarea respectivă durează de mai puţin de un an, partea interesată dovedeşte că s-a aflat în posesia imobilului timp de cel puţin un an înainte ca tulburarea să fi avut loc, iar posesia în cauză trebuie să fie utilă, adică continuă, publică şi în nume propriu (animus sibi habendi). Totuşi, partea interesată nu trebuie să facă dovada decât a întrunirii primei condiţii, în cazul în care a fost deposedată prin violenţă.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie42. Reclamantul pretinde că reanalizarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, în urma formulării unui recurs în anulare de către procurorul general, a dus la nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii43. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului44. Făcând trimitere la cauza Brumărescu, Guvernul admite că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care supune unei noi judecăţi o hotărâre judecătorească definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Totuşi, acesta subliniază că, ulterior deciziei sus-menţionate, CPC a fost modificat în anul 2003 şi că prevederile legale ce îi permiteau procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva unei sentinţe definitive au fost abrogate.45. Reclamantul contestă argumentele Guvernului şi afirmă că anularea Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.46. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care exprimă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.47. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţionarea de către instanţe în mod definitiv a oricărui litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu, citată anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei sentinţe definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o rejudecare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).48. În speţă, având în vedere concluziile sale şi observaţiile părţilor, Curtea nu întrevede niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.50. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 151. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său de a i se respecta bunurile, făcând referire la art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra imposibilităţii de a se bucura de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 152. Reclamantul se plânge de zădărnicirea dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr. 1 ca urmare a Deciziei pronunţate la data de 7 martie 2003 de Curtea Supremă de Justiţie asupra recursului în anulare formulat de procurorul general, care a confirmat valabilitatea vânzării acestui apartament de către stat familiei M.-L.1. Asupra admisibilităţii53. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.2. Asupra fondului54. Referindu-se la diferitele legi adoptate succesiv de stat ulterior anului 1989 în materie de imobile naţionalizate, printre care în special Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Guvernul arată că procedura întemeiată pe aceste prevederi legale era încă pe rol la data la care a formulat observaţiile sale. Acesta susţine că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi nu ar afecta justul echilibru ce trebuie păstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantului.55. Reclamantul afirmă că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, însoţită de lipsa totală de despăgubire, a dus la o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăţii.56. Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul beneficiază de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii cu privire la articolul citat mai sus, având în vedere Sentinţa definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov prin care se dispunea ca autorităţile să îi restituie acestuia imobilul situat în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22, inclusiv apartamentul nr. 1 aflat în litigiu.57. Curtea constată că, în urma recursului în anulare, Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anularea contractului de vânzare în litigiu, ca urmare a constatării bunei-credinţe a terţilor cumpărători, a creat o situaţie dacă nu identică, cel puţin similară cu cea a reclamantei din Cauza Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că la finalizarea procedurii în cauză coexistă două titluri de proprietate asupra apartamentului nr. 1 şi că reclamantul se află în imposibilitatea de a obţine folosinţa bunului al cărui proprietar a fost recunoscut.58. Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri în cauze care au ridicat probleme similare cu cele ale cauzei de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Porteanu, citată anterior, §§ 32-35). Aceasta reaminteşte că a statuat că vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestei alte persoane, reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, însoţită de lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României, citată anterior, §§ 39, 43 şi 59).59. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. În special, constată că instanţele interne au statuat că reclamantul nu putea obţine despăgubiri în temeiul legilor invocate de Guvern (vezi paragrafele 35 şi 36 de mai sus).60. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 1, însoţită de lipsa totală de despăgubire timp de peste 8 ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a i se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.B. Asupra tardivităţii executării Deciziei din 10 iunie 2003 care dispunea evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr. 2 şi 361. Reclamantul susţine că inacţiunea autorităţilor sesizate în vederea executării Deciziei din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov l-a împiedicat să redobândească posesia acestor apartamente în perioada 2003-2006.62. Curtea constată că, în speţă, executarea deciziei litigioase impunea o obligaţie în sarcina particularilor, şi anume aceea de a părăsi apartamentele nr. 2 şi 3. Aceasta reaminteşte că atunci când statul nu este debitorul obligaţiei, Curtea are exclusiv sarcina de a analiza dacă, având în vedere obligaţiile pozitive ce le revin, măsurile adoptate de autorităţi pentru a asigura executarea deciziei în cauză au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003).63. În speţă, din dosar rezultă că executorul judecătoresc i-a pus în întârziere de mai multe ori pe debitori în sensul de a părăsi apartamentele respective, apelând la agenţi de poliţie, astfel că reclamantul a fost pus în posesia efectivă a apartamentelor nr. 2 şi 3 la data de 3 februarie 2004. Pe de altă parte, după ce foştii chiriaşi s-au întors cu forţa în apartamentul nr. 3 în luna februarie 2004, blocându-i accesul şi la celălalt apartament, reclamantul a obţinut punerea sa efectivă în posesia apartamentului nr. 3 la data de 26 iunie 2006, cu ajutorul agenţilor de poliţie, în urma Deciziei din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului Braşov, care i-a condamnat pe foştii locatari la plata unei amenzi penale şi a unor despăgubiri (vezi, per a contrario, Ruianu, citată anterior, §§ 72 şi 73).64. Având în vedere faptele relevante, Curtea apreciază că imposibilitatea reclamantului de a reintra în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 înainte de luna iunie 2006 se datorează în primul rând comportamentului foştilor chiriaşi în cauză. Autorităţile au dat dovadă de promptitudine în ajutorul acordat reclamantului în demersurile sale pentru evacuarea chiriaşilor, condamnându-i chiar la pedepse penale pentru tulburare de posesie şi găsind o soluţie în oferirea unei alte locuinţe.65. În ceea ce priveşte plata daunelor-interese acordate prin Decizia din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului Braşov, Curtea constată că procedura de executare silită este în desfăşurare. Mai mult, în ceea ce priveşte observaţiile reclamantului legate de imposibilitatea de a obţine sumele respective, reaminteşte că statul nu ar trebui considerat responsabil pentru neplata unei creanţe executorii datorate insolvabilităţii unui debitor "privat" (vezi, mutatis mutandis, Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003) şi apreciază că reclamantul nu a prezentat niciun element care să ducă la concluzia că executorul judecătoresc învestit cu executarea ar fi răspunzător de întârzierile în derularea acestei proceduri.66. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu şi-au neglijat obligaţiile pozitive referitoare la punerea reclamantului în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 după pronunţarea Deciziei din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov.Prin urmare, capătul de cerere al reclamantului în această privinţă este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.C. Asupra lipsei de restituire efectivă sau, în caz contrar, de despăgubire pentru întregul teren identificat în Sentinţa definitivă din 14 mai 19981. Asupra lipsei de restituire a parcelei în suprafaţă de 450 mp ocupată de cumpărătorii apartamentului nr. 167. În observaţiile sale ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamantul se plânge de faptul că nu se află în posesia efectivă a terenului în suprafaţă de 1.395 mp, din moment ce o parcelă de 450 mp din acesta este ocupată fără niciun drept de cumpărătorii apartamentului nr. 1, care au un comportament ostil faţă de el, urmând a le fi atribuită de către autorităţi. Invocând obligaţiile pozitive ale autorităţilor, el consideră că acestea sunt răspunzătoare de imposibilitatea sa de a redobândi posesia asupra acestei parcele.68. Curtea observă că în Contractul din 21 octombrie 1997, a cărui validitate a fost confirmată prin Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, nu s-a prevăzut ca obiect decât vânzarea apartamentului nr. 1, cu excluderea oricărei parcele din terenul reclamantului, şi că în dosar nu există niciun element care să susţină afirmaţia părţii interesate conform căreia parcela în cauză urmează a fi atribuită de către autorităţi cumpărătorilor apartamentului sus-menţionat. De altfel, din dosar şi din afirmaţiile părţii interesate rezultă că nici autorităţile, nici chiar cumpărătorii apartamentului nr. 1 nu contestă dreptul său de proprietate asupra parcelei în discuţie, în suprafaţă de 450 mp; aceştia din urmă ar ocupa această parcelă în prezent fără niciun titlu, prin stăpânire de fapt.69. Curtea apreciază, aşadar, că nu există nicio ingerinţă a autorităţilor în dreptul de proprietate al reclamantului în această privinţă. De asemenea, aceasta constată că reclamantul nu a sesizat autorităţile cu nicio acţiune vizând încetarea aşa-zisei încălcări din partea terţilor asupra parcelei în discuţie, fie prin intermediul unei plângeri penale cu constituire de parte civilă pentru tulburare de posesie, fie printr-o acţiune civilă în revendicare sau chiar, în special dacă tulburarea respectivă este caracterizată prin violenţă din partea unor terţi, prin intermediul unei acţiuni posesorii (vezi paragraful 41 în fine de mai sus), aceste căi fiind căi de recurs efective.70. Prin urmare, acest capăt de cerere al reclamantului este vădit neîntemeiat şi trebuie respins pentru aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.2. Asupra lipsei de restituire sau de despăgubire pentru o parcelă de teren în suprafaţă de 174 mp71. Reclamantul se plânge de faptul că, în pofida prevederilor Sentinţei definitive din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov, autorităţile nu i-au restituit decât 1.395 mp din terenul de 1.569 mp la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de un drum construit de autorităţi în perioada 1950-1970.72. Guvernul susţine că acest capăt de cerere al reclamantului este prematur şi că trebuie respins, ca urmare a neepuizării căilor de atac interne.73. Mai întâi, Guvernul apreciază că, dacă acesta ar fi considerat că nu a fost pus în posesia întregului teren în suprafaţă de 1.569 mp, nu ar fi trebuit să semneze Procesul-verbal întocmit la data de 9 noiembrie 1999, ci ar fi trebuit să sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiul art. 399 şi 401 din CPC. Printr-o astfel de acţiune reclamantul ar fi putut obţine efectuarea unei expertize tehnice şi executarea conformă a sentinţei respective. Considerând că o astfel de acţiune era adecvată, eficace şi accesibilă reclamantului, Guvernul oferă ca exemplu două sentinţe susceptibile de recurs, datate din anii 2005 şi 2006, prin care nişte procese-verbale de punere în posesie au fost anulate de instanţele interne din cauza neconformităţii lor cu deciziile definitive ce trebuiau executate. Instanţele în cauză au precizat că, în cadrul procedurilor de executare silită, executorii judecătoreşti nu sunt competenţi să modifice dispozitivul unei decizii definitive.74. În continuare, Guvernul consideră că înainte de a sesiza Curtea cu acest capăt de cerere, reclamantul ar trebui să aştepte finalizarea procedurii în despăgubire aflate pe rol, pe care el a pornit-o în faţa instanţelor naţionale în temeiul dreptului comun. În acest sens, consideră că în acest stadiu al procedurii interne afirmaţiile reclamantului nu se bazează pe o sentinţă sau pe un act administrativ definitiv, ci reprezintă mai degrabă o interpretare personală a diferitelor acte.75. Reclamantul susţine că executarea conformă a Sentinţei din 14 mai 1998 era imposibilă din cauza existenţei drumului dintre Braşov şi Poiana Braşov. Pe de altă parte, el nu a intrat în posesia efectivă a celor 1.395 mp de teren decât în iunie 2006, deoarece până la această dată foştii chiriaşi i-au împiedicat accesul în imobil, numeroase proceduri aflându-se pe rol. În ceea ce priveşte procedura în despăgubire, reclamantul observă că Guvernul, ca şi instanţele care i-au considerat acţiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, consideră că a acceptat punerea în posesie realizată în anul 1999.76. Curtea observă că reclamantul se plânge de faptul că, în pofida dispozitivului din Sentinţa definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov, autorităţile nu i-au restituit în realitate decât 1.395 mp din terenul de 1.569 mp la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de un drum. În susţinerea afirmaţiilor sale prezintă o adresă din 16 martie 2005 a Serviciului de Cadastru din Braşov, care precizează suprafaţa parcelelor ce compun terenul situat la nr. 22, Calea Stejărişului, din Braşov.77. În acest sens trebuie menţionat că, dacă o primă acţiune în despăgubire întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost respinsă fără o analiză pe fondul cauzei, reclamantul a formulat pe rolul instanţelor interne şi o acţiune în despăgubire întemeiată pe dreptul comun, care se află pe rol în primă instanţă în aşteptarea unei analize pe fond, aşa cum reiese din Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţată la data de 17 noiembrie 2006 de Tribunalul Braşov (vezi paragrafele 38 şi 39 de mai sus). Curtea nu poate specula asupra modului de soluţionare a acestei din urmă proceduri, care este în măsură să clarifice problemele referitoare la parcela asupra căreia reclamantul nu şi-a recăpătat niciodată posesia din cauza construirii unui drum de către autorităţi şi la dreptul părţii interesate la o despăgubire în temeiul dreptului comun. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie admisă, iar capătul de cerere trebuie respins ca prematur formulat.78. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca urmare a constatării neepuizării căilor de atac interne, în virtutea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie79. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu80. Reclamantul solicită, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea apartamentului nr. 1 sau, în lipsa restituirii, suma de 80.850 euro (EUR) reprezentând contravaloarea acestuia, precum şi suma de 18.240 EUR cu titlu de chirii neîncasate în perioada 2000-2007 pentru acest apartament. De asemenea, el solicită şi alte sume pentru nerestituirea întregului său teren şi pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor nr. 2 şi 3. De asemenea, reclamantul solicită suma de 51.500 EUR cu titlu de daune morale cauzate de suferinţele şi neplăcerile produse de starea de incertitudine şi de imposibilitatea recuperării întregului imobil.81. Constatând că contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu se referea decât la apartamentul nr. 1, Guvernul consideră, sprijinindu-se pe un raport de evaluare a preţurilor de pe piaţa imobiliară realizat de Camera Notarilor Publici din Braşov în anul 2005, că valoarea apartamentului nr. 1 este de 18.957 EUR. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cererea referitoare la chiriile neîncasate, acesta solicită respingerea sa, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii, care a statuat că ea nu poate specula asupra estimării valorii acestor chirii când a dispus restituirea bunului în cauză, şi consideră că existenţa unei atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantului ar putea fi luată în considerare la acordarea reparaţiei pentru prejudiciul moral. În acest sens, Guvernul consideră totuşi că partea interesată solicită sume care nu au nicio legătură de cauzalitate cu capetele de cerere comunicate de Curte şi că suma solicitată este, în orice caz, excesivă având în vedere jurisprudenţa Curţii.82. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită împiedicării exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 1, însoţită de lipsa totală de despăgubire timp de mai mult de 8 ani. Aceasta constată că cererile părţii interesate întemeiate pe acelaşi articol referitoare la terenul în cauză şi la apartamentele nr. 2 şi 3 au fost declarate inadmisibile. Prin urmare, nu este cazul să statueze asupra cererilor de reparaţie echitabilă formulate de reclamant în privinţa acestor ultime capete de cerere.83. Având în vedere situaţia de fapt, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o poziţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.84. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire, Curtea hotărăşte ca statul să îi plătească reclamantului, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.85. Având în vedere informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea apreciază că valoarea actuală de circulaţie a bunului este de 55.000 EUR.86. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate pentru apartamentul respectiv, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia acordării daunelor morale (vezi, mutatis mutandis, Radu împotriva României, nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006, şi Penescu împotriva României, nr. 13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).87. Curtea consideră că încălcarea gravă a dreptului reclamantului la respectarea proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, îi acordă suma de 7.000 EUR cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.B. Cheltuieli de judecată88. Reclamantul solicită şi suma de 1.122 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne, precum şi, în general, pentru costurile diferitelor servicii (fotocopii, autentificare de documente etc.) şi furnizează documente justificative privind ansamblul procedurilor interne.89. Guvernul nu se opune achitării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.90. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, în special de necesitatea cheltuielilor ocazionate pentru remedierea încălcărilor constatate, Curtea consideră rezonabilă suma totală de 400 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordă reclamantului.C. Dobânzi moratorii91. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la încălcarea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din casa situată în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca în lipsa acestei restituiri statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 55.000 EUR (cincizeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantului suma de 7.000 EUR (şapte mii euro) cu titlu de daune morale şi 400 EUR (patru sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată; … d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește