HOTĂRÂRE din 11 octombrie 2007

în Cauza Ştefanescu împotriva României



(Cererea nr. 9.555/03)StrasbourgÎn cauza Ştefanescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9.555/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Gabriel Marian Ştefanescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii săi, domnul B. Aurescu, apoi doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea a decis să îi comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (acces la o instanţă). În conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPT4. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte în Bucureşti.5. El a ocupat postul de director general al Direcţiei controlul ministrului în cadrul Ministerului Transporturilor (Ministerul).La data de 16 decembrie 1996, reclamantul a fost concediat pentru necorespundere profesională, prin Ordinul ministrului din 13 decembrie 1996.În luna ianuarie 1997, reclamantul s-a reangajat.6. Prin Sentinţa din 3 decembrie 1997, menţinută prin Decizia irevocabilă din 1 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Ministerul a fost obligat să îl reintegreze pe reclamant în postul său şi să îi plătească salariul din decembrie 1996 până în ianuarie 1997, adică 818.537 lei româneşti vechi (ROL), precum şi suma de 5.000.000 ROL cu titlu de daune morale.7. Cererile sale adresate Ministerului la data de 5 aprilie 1999 şi 20 iunie 2000 pentru a obţine executarea deciziei de mai sus au rămas fără răspuns.8. Prin Hotărârea Guvernului nr. 263/1999, intrată în vigoare la data de 14 aprilie 1999, Direcţia controlul ministrului a fost desfiinţată şi înlocuită cu Direcţia generală controlul ministrului şi Inspecţia de Stat în Transporturi.Prin Hotărârea Guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost desfiinţat, înfiinţându-se un nou Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL).9. Reclamantul şi-a reînnoit cererile de executare la MLPTL.Acesta l-a informat, la data de 5 februarie 2001, că postul pe care îl solicita în noul minister era ocupat de un terţ şi că, prin urmare, reintegrarea sa în post nu mai era posibilă, dar că puteau fi disponibile posturi de execuţie la MLPTL, dacă era interesat. Deoarece la data respectivă reclamantul era angajat la Ministerul Finanţelor, noua direcţie a MLPTL i-a cerut să prezinte dovada rezilierii contractului său de muncă încheiat cu Ministerul Finanţelor, pentru a-l putea reintegra, eventual, într-un nou post.10. Reclamantul a răspuns că schimbarea denumirii fostului său post şi faptul că acum el era ocupat de un terţ nu anulau obligaţia MLPTL de a executa Decizia din data de 1 februarie 1999 şi că, în orice caz, în lipsa unui nou ordin care să îl anuleze pe cel din data de 13 decembrie 1996 (a se vedea paragraful 5 de mai sus), el nu-şi va rezilia contractul de muncă încheiat cu Ministerul Finanţelor.11. Între timp, prin Decizia definitivă din 12 martie 2001, la cererea reclamantului, Tribunalul Municipiului Bucureşti a obligat ministerul la plata către reclamant de daune cominatorii, reţinând pe de altă parte că schimbarea ulterioară a denumirii direcţiei pe care o condusese reclamantul nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra în postul său.12. Cu toate acestea, la data de 28 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general, a casat Decizia din 12 martie 2001 şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucureşti, pe motivul că probele ce dovedeau că MLPTL nu a preluat toate obligaţiile fostului Minister al Transporturilor în ceea ce priveşte personalul nu fuseseră luate în considerare de instanţe.13. La data de 9 iulie 2002, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins acţiunea reclamantului, pe motivul că daunele cominatorii nu pot fi acordate în cazul obligaţiilor personale, aşa cum era cazul în speţă, şi că singura posibilitate de a constrânge Ministerul să execute decizia era amenda civilă, ce urma să fie plătită nu către reclamant, ci către bugetul de stat. Instanţa nu a statuat asupra chestiunii dacă MLPTL a preluat de la fostul minister obligaţia de a-l reintegra în post pe reclamant.Această sentinţă a fost confirmată, în urma recursului reclamantului, prin Decizia definitivă din 26 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.14. La data de 21 aprilie 2003, MLPTL l-a informat pe reclamant despre respingerea unei noi cereri de executare, în urma sentinţei pronunţate de Tribunalul Municipiului Bucureşti la data de 9 iulie 2002.15. În paralel, reclamantul a introdus plângeri penale împotriva responsabililor de la fostul Minister al Transporturilor şi de la MLPTL, fără niciun rezultat.16. Din elementele aflate la dosar rezultă că Decizia din data de 1 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost încă executată.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie17. Reclamantul susţine că neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti i-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, aşa cum este el prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie. Mai mult, el consideră că neexecutarea deciziei a încălcat principiul supremaţiei dreptului, prevăzut în preambulul Convenţiei. În fine, el consideră că recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva Deciziei din 12 martie 2001 a făcut imposibilă executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.Părţile relevante ale art. 6 alin. 1 din Convenţie sunt următoarele:Articolul 6 alin. 1"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale de către o instanţă (…),care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii18. În lumina jurisprudenţei Pellegrin împotriva Franţei [(MC), nr. 28.541/95, §§ 59 şi 63-66, CEDO 1999- VIII], Guvernul apreciază că art. 6 alin. 1 nu se aplică în speţă, în măsura în care atribuţiile legate de postul reclamantului presupun o participare la exercitarea puterii publice, ceea ce îi dă dreptul statului să impună o relaţie specială de încredere şi loialitate din partea sa.19. Reclamantul se opune acestei interpretări şi arată că legea română în vigoare permite accesul la o instanţă pentru a anula o concediere abuzivă, fără a ţine seama de diferenţele dintre funcţionari şi angajaţii titulari ai unui contract de muncă de drept comun.20. Curtea reaminteşte evoluţia recentă a jurisprudenţei sale în materie, în special Hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei [(MC), nr. 63.235/00, CEDO 2007-…] în care ea a considerat că, pentru a constata inaplicabilitatea art. 6, dreptul intern trebuie mai întâi să fi exclus în mod expres accesul la o instanţă în ceea ce priveşte postul respectiv sau categoria de salariaţi respectivă (Eskelinen, citată mai sus, § 62), ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.De asemenea, în cauza menţionată mai sus Curtea a apreciat că, în principiu, nimic nu justifică exceptarea de la garanţiile art. 6 a conflictelor de muncă ordinare, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorităţii de stat (ibidem).Art. 6 alin. 1 este aşadar aplicabil în speţă.21. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului22. Guvernul reaminteşte că, începând cu data de 14 aprilie 1999, direcţia în care a lucrat reclamantul a încetat să existe şi că în anul 2001 însuşi Ministerul a fost desfiinţat. Prin urmare, reclamantul nu mai putea fi reintegrat în post. În orice caz, MLPTL i-a propus un post nou, pe care reclamantul l-a refuzat. În opinia sa, acest minister nu avea nicio obligaţie de a-i propune un post echivalent cu cel deţinut anterior.23. Reclamantul se opune acestui argument. El reaminteşte că salariul corespunzător postului de execuţie este cu 50% mai mic decât cel pentru un post de director. De asemenea, el reaminteşte că nu a primit încă despăgubirea dispusă de decizia neexecutată.24. Curtea reaminteşte că, în cauza de faţă, deşi reclamantul a obţinut la data de 1 februarie 1999 o decizie irevocabilă ce dispunea ca Ministerul Transporturilor să îl reintegreze în post şi să îi plătească anumite sume de bani şi deşi ulterior a făcut demersuri în vederea executării, această decizie nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.25. Mai mult, nicio autoritate internă nu a constatat în mod definitiv imposibilitatea reintegrării reclamantului în postul său (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004). Curtea reaminteşte că problema dacă obligaţia fostului minister de a-l reintegra în post pe reclamant a fost preluată de MLPTL nu a fost soluţionată definitiv de instanţele interne (a se vedea paragrafele 11-13 de mai sus).Pe de altă parte, reclamantului nu i s-ar putea reproşa refuzul de a accepta un post de execuţie în locul celui de director general pe care îl deţinuse, în măsura în care nu s-a contestat faptul că postul propus era inferior postului avut.26. În sfârşit, Curtea reaminteşte că, dacă ar accepta argumentul Guvernului conform căruia executarea nu mai este posibilă dată fiind desfiinţarea direcţiei în care lucra reclamantul şi a fostului minister, ar însemna să admită că, în cazul de faţă, administraţia s-ar fi putut sustrage de la executarea unei decizii judecătoreşti invocând pur şi simplu desfiinţarea ulterioară a postului ocupat de partea interesată înaintea concedierii sale ilegale (Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005).27. Mai mult, reclamantului nu i s-au plătit încă sumele dispuse de instanţe ca salarii datorate şi despăgubiri.28. Curtea a examinat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (Tacea împotriva României, nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78.047/01, 7 aprilie 2005, şi Orha împotriva României, nr. 1.486/02, 12 octombrie 2006).29. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru a asigura executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.30. Având în vedere concluzia la care a ajuns, Curtea nu consideră necesar să analizeze restul capătului de cerere, referitor în special la pretinsa încălcare a principiului supremaţiei dreptului, prevăzut în preambulul Convenţiei, şi pretinsul obstacol în executare pe care l-a constituit Decizia din 12 martie 2001 (a se vedea paragraful 17 de mai sus).II. Asupra celorlalte pretinse încălcări31. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că, contrar articolului, concedierea sa a fost determinată de opiniile sale. Totuşi, Curtea constată că reclamantul a fost concediat la data de 16 decembrie 1996, adică cu mai mult de 6 luni înainte de introducerea prezentei cereri la data de 4 martie 2003. În plus, el nu a formulat un astfel de capăt de cerere în faţa instanţelor naţionale. În orice caz, nimic din dosar nu indică vreo aparenţă de discriminare ce ar putea să ridice probleme din perspectiva articolelor invocate.Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie32. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu33. Reclamantul solicită cu titlu de daune materiale următoarele sume:– 1.043 euro (EUR), reprezentând valoarea reactualizată a salariilor acordate prin Sentinţa din 3 decembrie 1997;– 592 EUR, reprezentând valoarea reactualizată a daunelor morale acordate prin aceeaşi sentinţă;– 5.441,25 EUR, reprezentând diferenţa dintre salariul său pe postul de execuţie pe care îl deţine în prezent şi cel pe care l-ar fi avut ca director general;– 1.632,75 EUR, reprezentând indemnizaţiile pe care le-ar fi putut primi în tot acest timp în fostul său post;– 10.882,5 EUR, reprezentând pierderea suferită prin faptul că majorările salariale au fost calculate în funcţie de salariul său actual şi nu în funcţie de salariul său de director general;– 5.000 EUR, corespunzând costurilor ocazionate de teza sa de doctorat după concedierea sa, având în vedere că nu a mai avut acces la baza tehnică a Ministerului.De asemenea, el solicită 75.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.34. Guvernul se opune acestor cereri şi apreciază că reclamantul a făcut greşeli în calculul sumelor avansate. Apoi, el reaminteşte că reclamantul a abuzat de baza tehnică a Ministerului pentru a-şi scrie teza de doctorat şi că nimic nu îi permite, după concedierea sa, să continue acest abuz şi să folosească facilităţile Ministerului pentru nevoile personale. Prin urmare, cererea de rambursare a costului tezei sale, estimat la 5.000 EUR, nu este justificată.În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul reaminteşte că reclamantul şi-a găsit un alt loc de muncă la o lună după concedierea sa, neputând să justifice aşadar nicio suferinţă reală în acest sens.35. În primul rând, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului în postul său şi plata despăgubirilor.36. De asemenea, Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage după sine pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].37. În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului într-un post echivalent celui deţinut înainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate în funcţie de inflaţie, precum şi plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza neexecutării deciziei respective l-ar repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate.38. În cazul în care statul pârât nu procedează la reintegrarea în post a reclamantului în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi împotriva României, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citată mai sus, § 72, şi Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul să îi plătească reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, această sumă cuprinzând şi sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999.39. Pe de altă parte, în lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizaţiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost concediat sau dacă ar fi fost reintegrat imediat în acelaşi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. De asemenea, ea observă împreună cu Guvernul că suma de 5.000 EUR nu are nicio legătură de cauzalitate cu încălcările constatate.40. Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.41. În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale.B. Cheltuieli de judecată42. Reclamantul solicită, de asemenea, suma de 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.43. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al valorii acestora să fie dovedite (Iatridis, citată mai sus, § 54).44. Curtea observă că pretenţiile reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată nu sunt însoţite de documentele justificative necesare. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă.C. Dobânzi moratorii45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,ÎN UNANIMITATE,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 (dreptul de acces la o instanţă) şi pe preambulul Convenţiei şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (acces la o instanţă);3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze restul capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi nici capătul de cerere întemeiat pe preambulul Convenţiei;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să execute Decizia din data de 1 februarie 1999 şi să plătească despăgubirile aferente în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei executări, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 2.500 EUR (două mii cinci sute euro), cu titlu de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … d) ca sumele respective să fie convertite în lei româneşti noi (RON) la cursul de schimb valabil la data plăţii; … e) ca, începând de la expirarea acestui termen şi până la data plăţii, aceste sume să fie majorate cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteSantiago Quesada,grefier–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește