HOTĂRÂRE din 11 octombrie 2007

Cauza Fischer împotriva României



(Cererea nr. 28.400/04)StrasbourgÎn Cauza Fischer împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.400/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Tiberiu Fischer (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ovidiu Podaru, avocat din Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul prevederilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1951 şi locuieşte la Haifa, Israel.5. Reclamantul şi F.I., mama sa, erau coproprietarii unui imobil situat la nr. 3B din str. Gheorghe Doja din Alba Iulia, România. La data de 30 aprilie 1987, statul a preluat posesia imobilului cu acordarea unei compensaţii în temeiul Decretului nr. 223/1974, conform căruia persoanele care emigrau în străinătate erau obligate să transfere statului imobilele pe care le deţineau (Decretul nr. 223/1974). Statul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.6. La data de 22 iulie 1997, statul le-a vândut imobilul în cauză soţilor G.1. Acţiunea în anulare7. La data de 29 septembrie 1999, reclamantul şi F.I. au sesizat Judecătoria Alba Iulia cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local Alba Iulia, a societăţii F., administratoarea bunurilor statului, şi a soţilor G., prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997. De asemenea, ei au solicitat ca instanţa să dispună înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.8. La termenul de judecată din 13 ianuarie 2000, competenţa ratione materiae a instanţei a fost supusă dezbaterii părţilor şi, printr-o decizie din aceeaşi zi, Judecătoria Alba Iulia a fost desemnată ca instanţă competentă pentru a statua în cauza respectivă.9. Procesul a fost amânat de 5 ori pentru a-i permite reclamantului să precizeze obiectul acţiunii sale şi să depună la dosar probele pe care le considera relevante. La termenul de judecată din 20 iunie 2000, instanţa a audiat martori.10. Prin Sentinţa din 27 iunie 2000 instanţa a respins acţiunea. Reclamantul şi F.I. au introdus apel în faţa Tribunalului Judeţean Alba Iulia, reiterând motivele acţiunii lor.11. La data de 11 octombrie 2000, procesul a fost amânat la cererea avocatului reclamantului, iar la data de 22 noiembrie 2000, după dezbaterea pe fond, a rămas în pronunţare. La data de 29 noiembrie 2000, reclamantul a solicitat redeschiderea cauzei pentru a depune la dosar noi documente. Tribunalul i-a admis cererea şi a amânat procesul pentru data de 11 ianuarie 2001. La această ultimă dată, reclamantul nu s-a prezentat la termenul de judecată.12. La data de 7 februarie 2001, instanţa l-a decăzut pe reclamant din dreptul de a depune înscrisuri, pe motivul că nu îndeplinise obligaţia pe care îşi întemeiase cererea de amânare, şi a închis dezbaterile. Prin decizia din aceeaşi zi, Tribunalul a respins apelul, pe motivul că statul avea un titlu de proprietate asupra imobilului în cauză şi că îl vânduse soţilor G. cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 privind casele naţionalizate cu titlu (Legea nr. 112/1995), care proteja cumpărătorii de bună-credinţă.13. Reclamantul şi F.I. au formulat recurs. Prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia le-a admis recursul şi a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987, pe motivul că era întemeiată pe o cauză ilicită şi că despăgubirea plătită reclamantului era derizorie. În plus, ea a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei şi Codului civil în vigoare la data respectivă. Ea a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, pe motivul că titlul de proprietate al vânzătorului, adică al statului, era lovit de nulitate, şi a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantul şi al F.I. în cartea funciară.14. La data de 4 octombrie 2001, reclamantul şi F.I. şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi au început să plătească impozitul funciar. La data de 22 aprilie 2002, reclamantul i-a restituit statului compensaţia pe care o primise în anul 1987 în schimbul imobilului în cauză, reevaluată în funcţie de rata inflaţiei.2. Recursul în anulare15. La data de 5 septembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva Deciziei din 5 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia. El a arătat că decizia în cauză fusese pronunţată cu încălcarea legii, determinând o soluţionare incorectă a litigiului.16. El a argumentat că imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 223/1974, cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă. Prin urmare, imobilul în discuţie putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.17. La data de 7 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de amânare a reclamantului, pentru a-şi pregăti apărarea.18. Prin Decizia din 14 noiembrie 2003, redactată la data de 10 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare, a casat hotărârile pronunţate de instanţele de drept comun şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă în faţa Judecătoriei Alba Iulia. Ea a reţinut că, deşi statul nu avusese titlu de proprietate valabil asupra imobilului în discuţie, instanţele naţionale nu au analizat toate elementele relevante pentru a se pronunţa asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, în special dacă părţile au fost de bună-credinţă în momentul încheierii sale.3. Continuarea procedurii litigioase19. La datele de 3 şi 31 martie 2004, reclamantul a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi pregăti apărarea. La data de 14 aprilie 2004, instanţa a audiat părţile.20. Prin Sentinţa din 21 aprilie 2004 instanţa a admis parţial acţiunea reclamantului, a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 şi a considerat că statul nu deţinea titlu de proprietate valabil asupra imobilului. Totuşi, instanţa a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, pe motivul că din probele administrate la dosar a reieşit că soţii G. au fost de bunăcredinţă în momentul încheierii lui. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe, arătând că soţii G. nu au fost de bună-credinţă.21. La cererea soţilor G., prin Decizia din 3 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mureş.22. F.I. a decedat în timpul procedurii. La data de 10 martie 2005, pârâţii au supus atenţiei curţii de apel faptul că, după decesul ei, reclamantul nu a prezentat niciun certificat de deces şi nici nu a indicat eventualii moştenitori. Aceste documente au fost depuse la dosar la data de 12 mai 2005.23. La data de 9 iunie 2005 a avut loc dezbaterea pe fond.24. Prin Decizia din 17 iunie 2005 curtea de apel a respins apelul reclamantului pentru aceleaşi motive ca cele reţinute de judecătorie.25. Reclamantul a formulat un recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin Adresa nr. 11.763/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza în faţa curţii de apel, pe motivul că, în conformitate cu modificările aduse de Legea nr. 219/2005 prevederilor ce reglementau competenţele, curtea de apel era instanţa competentă să judece recursul.26. Prin Decizia din 22 noiembrie 2005 curtea de apel şi-a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin Decizia definitivă din 10 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.27. Prin Decizia definitivă din 6 decembrie 2006 curtea de apel a anulat recursul reclamantului din cauza nerespectării condiţiilor procedurale, şi anume pentru faptul că nu a fost motivat în termenul legal.II. Dreptul intern pertinent28. Articolele relevante prevăd următoarele:Articolul 330"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică."Articolul 330^1"În cazurile prevăzute la art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."29. Art. 330 şi 330^1 au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.30. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie31. Reclamantul susţine că repunerea în discuţie a Deciziei irevocabile a Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, el susţine că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor33. Guvernul face trimitere la cauza Brumărescu, în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza desfiinţării unei hotărâri irevocabile în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară [Cauza Brumărescu împotriva României, (MC) nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII].34. Totuşi, Guvernul subliniază că în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu citată mai sus, efectul principal al recursului în anulare a fost redeschiderea procedurii, reclamantul beneficiind ulterior de toate garanţiile unui proces echitabil. În plus, Guvernul observă că desfiinţarea Deciziei Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 s-a întemeiat pe omisiunea instanţelor de drept comun de a stabili un aspect esenţial în procedură, şi anume norma aplicabilă.35. În sfârşit, Guvernul reaminteşte modificarea Codului de procedură civilă, prin eliminarea căii extraordinare de atac a recursului în anulare în materie civilă.36. Reclamantul contestă acest argument. El apreciază că recursul în anulare a avut ca efect desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi executate. De asemenea, el observă că recursul în anulare a avut consecinţe asupra actelor de procedură realizate în prima procedură. Mai mult, el apreciază că efectele recursului în anulare nu sunt similare cu cele ale unei căi ordinare de recurs, în măsura în care acestea din urmă vizează drepturi caracterizate de un anumit grad de precaritate, în timp ce recursul în anulare a anulat un drept ale cărui existenţă şi extindere au fost stabilite în mod irevocabil.2. Aprecierea Curţii37. Curtea apreciază că, în circumstanţele cauzei, analiza sa trebuie să stabilească dacă, luată în ansamblu, procedura litigioasă din faţa instanţelor române este compatibilă cu dreptul reclamantului de a i se judeca în mod echitabil cauza, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei nr. 48.553/99, § 71, CEDO 2002-VII).38. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie supusă unei noi judecăţi (Cauza Brumărescu, citată mai sus, § 62, şi Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, §§ 56-58, 24 iulie 2003).39. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu o jurisprudenţă deja bine stabilită, instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă examinare a cauzei. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. De la acest principiu nu se poate deroga decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Cauza Riabykh, citată mai sus, § 52, şi Cauza Borshchevskiy împotriva Rusiei, nr. 14.853/03, § 42, 21 septembrie 2006).40. Mai mult, în Cauza Sovtransavto Holding, citată mai sus (§77), Curtea a statuat că un sistem judiciar marcat de posibilitatea unor desfiinţări repetate ale unei hotărâri definitive este, ca atare, incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice ce constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, în sensul art. 6 alin. 1.41. Curtea observă că în speţă, prin Decizia irevocabilă a Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 a fost admisă acţiunea reclamantului, constatându-se ilegalitatea naţionalizării şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi terţii chiriaşi. În consecinţă, reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, i-a restituit statului suma pe care a primit-o cu titlu de compensaţie şi a început să plătească taxele aferente dreptului său de proprietate. Prin urmare, Curtea apreciază că această decizie irevocabilă a produs efecte juridice.42. Curtea mai constată că, în urma unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac, Decizia irevocabilă din 5 septembrie 2001 a fost desfiinţată după 14 luni. Astfel, acţiunea reclamantului a fost parţial respinsă în partea sa referitoare la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce a dus la coexistenţa a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun.43. Curtea observă că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu a fost motivată în speţă de existenţa unor probe noi ce nu s-au aflat până atunci la dispoziţia părţilor şi care erau de natură să influenţeze soluţia (Cauza Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69.529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această desfiinţare s-a întemeiat exclusiv pe pretinsa aplicare greşită a legii naţionale de către instanţele ordinare în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare. Or, acestea au avut posibilitatea să analizeze şi să aplice aceste prevederi legale atunci când procedura se afla pe rolul lor.44. Pe de altă parte, trebuie observat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întemeiat desfiinţarea deciziei irevocabile pe elemente pe care părţile în procedură le-ar fi putut invoca în faţa instanţelor ordinare, dacă ar fi dorit acest lucru. Or, argumentele lor se refereau mai degrabă la ilegalitatea naţionalizării şi la lipsa titlului statului asupra imobilului în cauză decât la buna-credinţă a părţilor la încheierea contractului. Prin urmare, după părerea Curţii, recursul în anulare a urmărit în speţă mai degrabă să ajungă la o nouă analiză a cauzei decât să corecteze grave erori judiciare.45. Pe de altă parte, Curtea constată că în cauza de faţă se regăsesc elementele ce au determinat Curtea, în Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005), să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a unei autorităţi, procurorul general, care nu era parte în procedură, şi repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile ce dobândise autoritate de lucru judecat.46. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea ajunge la concluzia că Decizia din 14 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi a trimis cauza în faţa instanţelor ordinare, a avut aceleaşi consecinţe juridice cu cele sancţionate de Curte în Cauza Brumărescu citată mai sus (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 51, 22 decembrie 2004). Pe de altă parte, Curtea ia act că prevederile Codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare au fost abrogate de art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.47. Prin urmare, Curtea apreciază că redeschiderea unei proceduri încheiate cu o decizie irevocabilă, în urma unui recurs în anulare formulat de către un oficial ce nu era parte în procedură, şi desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001, favorabilă reclamantului, au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii48. Reclamantul se plânge şi de durata procedurii, pe care o consideră nerezonabilă. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra admisibilităţii49. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului50. Guvernul observă că durata procedurii este de 7 ani o lună şi 8 zile. În opinia sa, cauza avea o anumită complexitate, iar autorităţilor române nu le este imputabilă nicio perioadă de inacţiune. De asemenea, el constată că avocatul reclamantului a solicitat în mai multe rânduri amânarea procedurii şi că reclamantul a omis să depună la dosar, timp de 7 luni, documentele solicitate de instanţă referitoare la decesul lui F.I.51. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi apreciază că durata procedurii este imputabilă autorităţilor naţionale.52. În lumina concluziilor de mai sus, Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat capătul de cerere referitor la durata procedurii litigioase, deoarece acesta constituie unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja analizat de Curte (Cauza Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 83).III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie53. Reclamantul se plânge de faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 14 noiembrie 2003 a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, aşa cum este recunoscut în art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii1. Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern54. Guvernul arată că, datorită regulii neepuizării căilor de atac interne, impusă de art. 35 alin. 1 din Convenţie, Curtea nu poate analiza capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe încălcarea dreptului de a i se respecta bunurile. El invocă faptul că reclamantul nu a epuizat în mod valabil căile de atac ordinare pe care le avea la dispoziţie, în măsura în care recursul său împotriva Deciziei din 17 iunie 2005 a fost respins ca tardiv.55. Reclamantul apreciază că această cale de recurs nu era efectivă şi de natură să remedieze prejudiciul cauzat prin încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.56. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne are rolul de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste plângeri să îi fie aduse la cunoştinţă. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă un remediu efectiv, în ceea ce priveşte încălcarea pretinsă, şi disponibil, atât teoretic, cât şi practic la data evenimentelor, cu alte cuvinte că era accesibil, susceptibil să îi ofere reclamantului soluţionarea cererilor sale şi prezenta perspective rezonabile de reuşită [a se vedea, printre altele, Cauza Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, §§ 43 şi 46, CEDO 2006-…]57. Curtea constată că în speţă reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la respectarea bunurilor din cauza desfiinţării unei decizii irevocabile în urma recursului în anulare. Ea observă că, la data evenimentelor, legislaţia română în materie de procedură civilă nu prevedea nicio posibilitate pentru o cale de atac ordinară împotriva unei hotărâri adoptate în cadrul unui recurs în anulare al procurorului general. În plus, o hotărâre dată în urma unui recurs în anulare nu putea fi supusă unei căi de atac ordinare. Oricum ar fi, Curtea a statuat deja că, atunci când o chestiune a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă infirmată ulterior, un demers ulterior în vederea anulării nu poate favoriza securitatea juridică [cauzele Riabykh împotriva Rusiei (dec.), nr. 52.854/99, 21 februarie 2002, şi Sardine împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].58. În măsura în care Guvernul apreciază că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare constituia un remediu efectiv pentru a remedia situaţia creată în urma recursului în anulare, Curtea reiterează că chemarea în judecată a unui particular nu ar putea constitui o cale de atac de epuizat atunci când un reclamant se plânge de un act pozitiv al autorităţilor, cum este în cauză imposibilitatea de a se bucura de imobilul pe care autorităţile trebuiau să i-l restituie din cauza vânzării lui de către stat unor terţi [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 47 în fine, CEDO 1999-II, şi Mihai Iulian Popescu împotriva României nr. 2.911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005].59. În consecinţă, Curtea apreciază că recursul ordinar în cauză nu constituia o cale de atac adecvată şi efectivă în sensul art. 35 din Convenţie. Prin urmare, ea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne.2. Asupra admisibilităţii capătului de cerere60. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor61. Guvernul apreciază că constatarea caracterului abuziv al naţionalizării echivalează cu continuitatea dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, el observă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, rezultată din recursul în anulare, era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei.62. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei caselor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat după anul 1989 în materie. Astfel, el rezumă obiectivele legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind prima lege care reglementează global problema caselor naţionalizate, vizând echilibrul dintre cerinţa reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice, şi, în fine, Legea nr. 247/2005, care a modificat şi a completat Legea nr. 10/2001, creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi.63. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o mare putere discreţionară nu numai în ceea ce priveşte alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materia dreptului de proprietate, ci şi în ceea ce priveşte perioada de timp necesară implementării lor. El apreciază că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării unor despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emisiunea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză.64. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că întârzierea înregistrată în acordarea unor despăgubiri nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele de faţă, ţinând seama şi de circumstanţele excepţionale ale reglementării în materie.65. Reclamantul contestă acest argument. El observă că recursul în anulare era o cale de atac extraordinară şi că părţile în litigiu au avut ocazia să îşi expună argumentele în timpul procedurii ordinare. În ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii unei despăgubiri, reclamantul consideră că legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 nu iau în considerare cazurile proprietarilor al căror imobil, restituit în baza unei hotărâri irevocabile, a fost vândut de stat unor terţi. În orice caz, perspectiva de a li se acordă efectiv despăgubiri nu este previzibilă, având în vedere stadiul în care se află procesul de aplicare a acestor legi.2. Aprecierea Curţii66. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001 şi constată faptul că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Aşadar, reclamantul avea "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Brumărescu, citată mai sus, § 70, şi Cauza Androne, citată mai sus, § 57).67. Apoi, Curtea constată că, în urma recursului în anulare, Decizia din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş, care a rejudecat fondul cauzei şi a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, creează o situaţie dacă nu identică, cel puţin similară cu cea a reclamanţilor din Cauza Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; a se vedea şi Cauza Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că, la sfârşitul procedurii în cauză, coexistă două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun şi că reclamantul se află în imposibilitatea de a se bucura de bunul asupra căruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.68. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale prezentei cauze şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Porteanu, citată mai sus, §§ 32-35).69. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.70. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că în speţă zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie71. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu72. Reclamantul solicită restituirea imobilului în cauză, format din casă şi terenul aferent. În cazul în care restituirea imobilului nu mai este posibilă, el solicită 110.000 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţă a imobilului respectiv, conform raportului de expertiză depus. Din acest raport de expertiză reiese că expertul l-a întocmit în luna martie 2007 exclusiv pe baza datelor furnizate de reclamant, neputând avea acces la imobil din cauza opoziţiei terţilor cumpărători. Reclamantul solicită, de asemenea, 42.900 dolari americani (USD), reprezentând chiriile nepercepute începând cu data de 1 iulie 1987 până la punerea sa în posesie efectivă. De asemenea, el solicită suma de 35.000 USD cu titlu de daune morale cauzate de frustrarea provocată de recursul în anulare şi suma de 1.500 USD din cauza duratei nerezonabile a procedurii. El solicită ca sumele ce îi vor fi acordate să fie convertite în dolari americani, pe motiv că domiciliul său este în Israel.73. Guvernul furnizează opinia unui expert, datând din luna mai 2007, conform căreia valoarea imobilului în cauză este de 86.400 EUR. De asemenea, el constată că expertiza depusă la dosar de către reclamant se bazează exclusiv pe datele furnizate de acesta expertului şi pe supoziţii. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul observă că Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor nepercepute şi că acest prejudiciu ar putea fi eventual luat în considerare din perspectiva prejudiciului moral. Pe de altă parte, el apreciază că perioada dinainte de 20 iunie 1994 nu ar putea fi luată în considerare de Curte în măsura în care ea nu este competentă ratione temporis şi că, înainte de Decizia definitivă din 5 septembrie 2001, nicio hotărâre judecătorească nu a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului.74. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi eventualele încălcări ale Convenţiei şi că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. El apreciază că suma de 1.500 USD solicitată pentru reparaţia prejudiciului moral suferit din cauza duratei excesive a procedurii este conformă cu jurisprudenţa Curţii în materie.75. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI2]. Ea constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în desfiinţarea unei decizii irevocabile, cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a dreptului la respectarea bunurilor.76. Curtea apreciază că, în circumstanţele speţei, restituirea imobilului litigios reclamantului, al cărui drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, l-ar situa pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca statul să îi plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a imobilului.77. În speţă, în ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirii ce poate fi plătită reclamantului, Curtea observă că cele două părţi au furnizat expertize asupra valorii imobilului litigios. Având în vedere informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 95.000 EUR. Această sumă va fi convertită în dolari americani.78. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa de folosinţă a imobilului, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului închirierii casei în discuţie (Cauza Buzatu împotriva României nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), însă ea va ţine cont de acest aspect din perspectiva prejudiciului moral.79. Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea apreciază că desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001 şi imposibilitatea reclamantului de a se bucura de dreptul său de proprietate au adus o gravă atingere drepturilor sale, creându-i un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, sumă ce va fi convertită, de asemenea, în dolari americani.B. Cheltuieli de judecată80. Reclamantul solicită 2.342 USD pentru cheltuielile de deplasare din Israel în România pentru a putea participa la procedura internă şi pentru a completa personal formularul de cerere trimis Curţii şi 2.540 USD pentru salariile nepercepute din cauza deplasărilor sale în România. El solicită suma de 3.567 USD pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. În sfârşit, el solicită 508 USD pentru cheltuielile administrative de trimitere a dosarului şi pentru traducerile necesare pentru procedura în faţa Curţii, precum şi suma de 300 USD, reprezentând alte cheltuieli. Reclamantul a furnizat documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.81. Guvernul apreciază că cheltuielile de judecată suportate de reclamant pentru a se deplasa din străinătate în România pentru a participa la procedura internă şi a completa formularul de cerere nu erau necesare, în măsura în care era reprezentat de un avocat. De asemenea, el observă că o parte din cheltuielile de judecată solicitate de reclamant nu se referă la procedura ce face obiectul cererii sale şi că o mare parte din sumele solicitate nu sunt justificate.82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Curtea constată că doar o parte a cheltuielilor expuse de reclamant au fost cu adevărat şi în mod necesar efectuate şi au legătură cu încălcările constatate. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 2.000 EUR cu acest titlu, ce va fi convertită în dolari americani.C. Dobânzi moratorii83. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii;3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;5. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului imobilul situat în Alba Iulia, str. Gheorghe Doja nr. 3b în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 95.000 EUR (nouăzeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale; … c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantului suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus; … d) ca sumele respective să fie convertite în dolari americani, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 6. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,preşedinte grefier_________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește