HOTĂRÂRE din 10 ianuarie 2012

în Cauza Roşioru împotriva României



Strasbourg(Cererea nr. 37.554/06)În Cauza Roşioru împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită în camera compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 decembrie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 37.554/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Silviu Roşioru (reclamantul), a sesizat Curtea la 13 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de doamna N. Popescu, avocată în Bucureşti, şi de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).4. Reclamantul invocă o încălcare a art. 3 din Convenţie, plângându-se de agresiunile provocate de poliţişti în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000 şi de ineficienţa anchetei desfăşurate de autorităţile naţionale în privinţa acestor susţineri.5. La data de 21 septembrie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a mai decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamantul s-a născut în 1967 şi locuieşte în Buzău.A. Incidentul din 26 ianuarie 20007. În noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, în jurul orei 2 dimineaţa, reclamantul, însoţit de o prietenă, s-a dus la barul "America 2000" aflat la 2 kilometri de Buzău. Au urcat la primul etaj, unde se aflau separeurile. Acolo se aflau 6 poliţişti din forţele speciale care, având cagulele ridicate, consumau bere şi cafea. Poliţiştii făceau parte din Serviciul de intervenţie rapidă din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzău şi erau în misiune de supraveghere a unei conducte petroliere aparţinând societăţii Petrotrans.8. Când reclamantul a intrat în încăpere, grupul de poliţişti se pregătea de plecare. Văzând poliţiştii, reclamantul a zis "Cei cu teroriştii ăştia aici?". Reclamantul şi prietena sa au intrat apoi în separeul din care tocmai ieşiseră poliţiştii.9. Auzind afirmaţia reclamantului, poliţişti s-au întors, au dărâmat uşa separeului, l-au pus pe reclamant la podea şi, după ce l-au încătuşat, au început să-l lovească cu bastoanele şi picioarele. Poliţiştii au închis uşa localului şi au ordonat persoanelor aflate în bar să nu intervină "deoarece se aflau în misiune".10. Reclamantul a reuşit să scape, a ieşit din bar şi a urcat într-un taxi parcat afară. Poliţiştii l-au urmărit şi, în urma unei discuţii cu şoferul taxiului, l-au făcut pe reclamant să iasă din maşină. Apoi l-au suit într-o dubă.11. După ce l-au lăsat pe reclamant să aştepte jumătate de oră în dubă, poliţiştii l-au condus la sediul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzău. Pe tot parcursul drumului au continuat să-l lovească. Reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Ajuns la sediul poliţiei, reclamantul a fost pus în genunchi, cu mâinile încătuşate la spate, pe holul serviciului de poliţie rutieră. Prietena reclamantului l-a însoţit pe acesta pe întregul traseu şi la sediul poliţiei.12. La sediul poliţiei, la ora 4,30, s-a întocmit un proces-verbal de contravenţie pe numele reclamantului. În baza art. 2 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, poliţia i-a aplicat reclamantului o amendă contravenţională de 200.000 lei (ROL) pentru „proferarea de injurii împotriva angajaţilor localului şi refuzul de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale”. În procesul-verbal se preciza faptul că reclamantul şi-a recunoscut faptele. În procesul-verbal apărea o semnătură indescifrabilă, despre care reclamantul contestă că i-ar aparţine.13. Reclamantul a contestat în justiţie procesul-verbal de contravenţie şi amenda aplicată. Curtea nu a fost informată de soluţionarea acestei plângeri.14. Pe la ora 5 dimineaţa, poliţiştii l-au repus în libertate pe reclamant. Din cauza stării sale, reclamantul le-a solicitat poliţiştilor să-i cheme un taxi. Acesta a plecat cu taxiul direct la Spitalul Judeţean Buzău.B. Examenele medicale efectuate asupra reclamantului15. La Spitalul Judeţean Buzău, reclamantul a fost spitalizat de urgenţă în secţia chirurgie cu diagnosticul "traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe".16. La 28 ianuarie 2000, reclamantul a fost externat din Spitalul Judeţean Buzău, cu recomandarea medicilor de a se prezenta la Spitalul Fundeni din Bucureşti. Reclamantul a fost internat în acest ultim spital între 28 ianuarie şi 1 februarie 2000, cu diagnosticul "agresiune, policontuzii, contuzie toraco-abdominală, hematom mare extins pe fesierul stâng".17. Deşi nu se refăcuse complet, la 1 februarie 2000 reclamantul a cerut să fie externat din spital.18. La 4 februarie 2000, APADOR-CH, sesizată despre incidentul din 26 ianuarie 2000, l-a vizitat pe reclamant. Acesta era ţintuit la pat în domiciliul său. Cazul reclamantului a fost prezentat de APADOR-CH într-un raport privind agresiunile comise de poliţişti.19. La 14 februarie 2000, un medic legist de la Spitalul Judeţean Buzău l-a examinat pe reclamant. Raportul medico-legal întocmit cu această ocazie menţiona multiple echimoze în zona feţei şi ochilor, excoriaţii şi echimoze pe ambele braţe şi pe coapsa şi fesa stângi. Se preciza că piramida nazală a reclamantului era tumefiată.20. Între 14 februarie şi 6 martie 2000, reclamantul a fost internat într-un sanatoriu cu diagnosticul "tulburare depresivă în urma unei agresiuni fizice". Buletinul de externare din sanatoriu preciza că la internare reclamantul prezenta:"[…] o depresie accentuată, amintiri persistente ale traumatismelor fizice şi psihice suferite, anxietate, anorexie, anhedonie, astenie fizică şi psihică, tulburări […] mnezice, pierdere în greutate de 15 kg în 3 săptămâni, insomnie mixtă, coşmaruri, parestezii […], dureri corporale multiple (care coincid cu cele descrise în certificatele medico-legale prezentate), elemente care încă pot fi observate în prezent […]."21. Acelaşi buletin preciza că, în urma administrării tratamentului, evoluţia stării reclamantului a fost "lent favorabilă" şi că i s-a prescris un tratament medical. Se constatau următoarele:"se observă fenomene de schimbare a personalităţii într-un sens distonie-fobie-anancastic […]. În patogenie trebuie incluse politraumatismul fizic general, dar şi mental, psihotraumatismele consecutive şi hepatita cronică."22. La 23 martie 2001, la cererea parchetului, Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" din Bucureşti (INML) a întocmit o expertiză medico-legală referitoare la reclamant. Raportul constata că:"1. Persoana în cauză a prezentat leziuni care ar fi putut fi cauzate la data de 26 ianuarie 2000 prin lovituri repetate cu un obiect dur şi lung. Acesta a necesitat 16 zile de îngrijiri medicale.2. Tulburările psihice survenite ulterior constituie o reacţie psihică la situaţia conflictuală în care a fost implicată persoana, apariţia lor nefiind datorată unor leziuni traumatice […]"C. Cercetarea penală declanşată împotriva poliţiştilor23. La 28 ianuarie 2000, soţia reclamantului a sesizat Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Buzău cu o plângere penală împotriva celor 6 poliţişti care l-au agresat pe reclamant în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, denunţând violenţele la care acesta a fost supus. Aceasta acuza poliţiştii de tortură şi de purtare abuzivă. Reclamantul a depus o a doua plângere, la 31 ianuarie 2000, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.24. La acea dată, unul dintre poliţiştii acuzaţi avea grad de căpitan, iar ceilalţi 5 de plutonier. După mai multe trimiteri ale cauzei între diferite parchete, pe motive de necompetenţă ratione materiae, plângerea a fost examinată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.25. Audiată de procuror, prietena reclamantului a declarat că poliţiştii au dărâmat uşa de acces în separeu, l-au încătuşat pe reclamant cu mâinile la spate şi au început să-l lovească cu picioarele şi bastoanele. Tot atunci, unul dintre poliţişti i-a zis să îi însoţească la sediul poliţiei, motivând că aceasta nu avea cartea de identitate asupra ei. Şoferul de taxi (supra, pct. 10) a declarat că reclamantul a fost agresat de poliţişti.26. P.M., chelneriţa prezentă în bar în noaptea incidentului, a declarat că reclamantul, beat, folosise un vocabular vulgar, îi făcuse pe poliţişti "terorişti" şi îi ceruse cheile separeului în care se afla. Speriată, aceasta a coborât să aducă comanda reclamantului şi le-a cerut poliţiştilor să mai rămână în bar cât timp îi aduce reclamantului comanda. În timp ce pregătea comanda, reclamantul a coborât de la etaj, s-a apropiat de poliţişti încercând să-i smulgă unuia dintre ei ecusonul cu textul "poliţist" aplicat pe uniforma acestuia. Superiorul poliţiştilor i-a cerut să se identifice, dar în urma refuzului reclamantului şi a comportamentului său agresiv poliţiştii l-au imobilizat, i-au pus cătuşele şi l-au dus în duba poliţiei.27. La 1 februarie 2000, S.M., un terţ care îi însoţea pe poliţişti şi era prieten cu unul dintre ei, a declarat că reclamantul proferase insulte la adresa patronului barului, absent, şi a chelneriţei, precum şi că nu a fost lovit de poliţişti, care încercaseră doar să îl imobilizeze.28. O altă chelneriţă prezentă la locul faptelor, S.A., a declarat că a auzit zgomote puternice la etajul barului, dar că poliţiştii nu i-au permis să urce pentru a vedea ce s-a întâmplat. Aceasta a declarat că i-a văzut pe poliţişti ducându-l pe reclamant în dubă, care a plecat cu aproximativ un sfert de oră mai târziu, dar că nu i-a văzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant.29. La 3 februarie 2000 a avut loc o confruntare între P.M. şi prietena reclamantului.30. La 4 februarie 2000, reclamantul a declarat în faţa procurorului militar că a fost victima unei agresiuni a poliţiei, prezentând incidentul descris mai sus. Acesta a adăugat că a fost din nou bătut la sediul poliţiei. De asemenea, a precizat că, din cauza faptului că ţipa, unul dintre poliţişti l-a strâns de gât cu un cablu sau cu o sârmă metalică.31. Prin Ordonanţa din 7 mai 2001, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale a poliţiştilor. În ordonanţă s-a precizat că a fost sesizat cu o plângere din partea soţiei reclamantului la data de 1 februarie 2000. Procurorul a reţinut că constatările din certificatul medico-legal din 23 martie 2001 (supra, pct. 22), potrivit cărora reclamantul a fost lovit în mod repetat cu un obiect dur şi lung, nu au fost confirmate de declaraţiile martorilor. Potrivit constatărilor parchetului, leziunile reclamantului se datorau probabil opunerii sale active din momentul imobilizării sale de către poliţie. De asemenea, acesta a considerat că "situaţia creată era consecinţa comportamentului jignitor şi violent (verbal) al reclamantului la adresa organelor de poliţie şi a angajaţilor barului".32. Plângerile reclamantului formulate împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale adresate parchetelor ierarhic superioare au fost respinse.33. În urma modificării normelor privind competenţa parchetelor şi a instanţelor militare, cauza a fost trimisă instanţelor de drept comun.34. Reclamantul a contestat Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 7 mai 2001 la Curtea de Apel Bucureşti. Prin sentinţa sa din 10 iulie 2003, curtea de apel a admis cererea reclamantului şi a trimis cauza parchetului pentru a continua cercetarea acuzaţiilor de purtare abuzivă şi tortură, motivând că probele prezentate nu erau suficiente. Curtea de apel a dispus astfel:"Este necesar să se caute probe noi şi să se reexamineze probele existente pentru a identifica şi stabili cu certitudine contribuţia fiecăreia dintre persoanele implicate în incident […], precum şi eventualul grad de răspundere penală. Ordonanţa parchetului se bazează pe probe care nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului, în măsura în care aspecte importante ale cauzei nu au fost clarificate pentru a putea explica în mod convingător leziunile existente pe corpul victimei Roşioru Silviu.Din probele aflate la dosar reiese că victimei [reclamantul] i-a fost aplicată o sancţiune contravenţională […] pentru refuzul său de a-şi declara identitatea şi pentru comportament injurios, dar nu violent.Dat fiind că persoanele vizate de anchetă nu recunosc să fi utilizat violenţa faţă de Roşioru Silviu, trebuie stabilit, cu probe noi, cine este vinovat de leziunile care au dus la spitalizarea de urgenţă a victimei, leziuni care, potrivit documentelor medicale, sunt consecinţa apăsării şi loviturilor repetate cu obiecte contondente şi ascuţite […]"35. Recursul parchetului împotriva acestei sentinţe a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia definitivă din 11 februarie 2004.36. La 10 iunie 2004, parchetul a întocmit un plan de anchetă în care se menţiona că trebuiau căutate probe noi, că martorii trebuiau interogaţi din nou pentru a identifica autorul leziunilor reclamantului şi că trebuia realizată o nouă expertiză medico-legală pentru a stabili numărul total de zile de îngrijire necesare.37. La 18 noiembrie 2004 a fost interogat reclamantul.38. Prin Ordonanţa din 14 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale a poliţiştilor. Parchetul a considerat că elementul material al infracţiunii de tortură nu putea fi dovedit în speţă, subliniind că:"Între partea vătămată [reclamantul] şi poliţişti a avut loc o altercaţie în timpul căreia, aşa cum susţine Roşioru Silviu, acesta din urmă a fost rănit de poliţişti, care i-au provocat leziuni necesitând 16-18 zile de îngrijiri medicale.În speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 267^1 din Codul penal, dat fiind că autorii nu au săvârşit fapte de natură să constituie elementul material al infracţiunii de tortură.Autorii nu i-au provocat părţii vătămate, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau un terţ l-a comis, de a face presiuni asupra ei sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea [….]."39. Parchetul a constatat, de asemenea, prescrierea răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, întrucât se împlinise termenul de prescripţie de 5 ani.40. În urma plângerii reclamantului, prin Rezoluţia din 15 iulie 2005, procurorul ierarhic superior din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a confirmat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale.41. Reclamantul a contestat Ordonanţa din 14 iunie 2005 în faţa Curţii de Apel Ploieşti. Prin Hotărârea sa din 21 septembrie 2005, curtea de apel a admis, din nou, plângere reclamantului şi a trimis cauza parchetului, motivând că probele aflate la dosar nu erau suficiente. Instanţa a considerat că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 267^1 din Codul penal nu făcea trimitere la probele existente şi nu examina declaraţia reclamantului, ci se limita la a preciza că autorii nu i-au provocat părţii vătămate, cu intenţie, o durere sau suferinţe fizice ori psihice cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri. După ce a constat că trebuiau administrate probe suplimentare, curtea de apel i-a indicat parchetului măsurile de cercetare ce trebuiau luate:"- audierea tuturor persoanelor care, în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, se aflau în barul America […];– confruntarea martorilor care au dat declaraţii contradictorii, a acestora din urmă cu reclamantul, cu scopul de a stabili contribuţia la incident a fiecăreia dintre persoanele implicate şi forma de vinovăţie;– având în vedere constatările din raportul medico-legal nr. A1/3969/23 martie 2001, întocmit de INML Mina Minovici din Bucureşti, potrivit cărora leziunile victimei sunt consecinţa unei apăsări şi a unor lovituri repetate cu obiecte dure şi lungi, este necesar să se clarifice cine este vinovatul şi să se administreze în acest scop probele necesare;– trebuie stabilit numărul total de zile de îngrijiri medicale necesare însănătoşirii victimei […]"42. Prin Hotărârea definitivă din 23 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, menţionând că ordonanţa parchetului de neîncepere a urmăririi penale era greşită şi a adus atingere atât procedurii, cât şi părţilor, care nu puteau beneficia de un cadru legal satisfăcător pentru a-şi apăra drepturile.43. Dat fiind că nu a fost informat despre evoluţia cauzei sale timp de mai multe luni, la 19 martie 2008 reclamantul a solicitat parchetului informaţii privind stadiul procedurii.44. La 16 mai 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti i-a transmis reclamantului o copie a ordonanţei emise la 7 mai 2008, prin care constata prescrierea răspunderii penale atât în privinţa acuzaţiei de tortură, cât şi în privinţa celei de purtare abuzivă. Ordonanţa preciza că:"La 15 decembrie 2006, dosarul a fost transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru continuarea cercetării. Acolo, din greşeală, dosarul nu a fost repartizat unui procuror, ci a fost arhivat. La 19 martie 2008, ca urmare a cererii formulate de Roşioru Silviu [reclamantul] cu privire la stadiul procedurii, eroarea a fost constatată şi remediată […]."45. Conform Ordonanţei din 7 mai 2008, un singur act de procedură s-a întocmit după trimiterea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv o notă redactată la 14 aprilie 2008 de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Buzău precizând funcţiile prezumtivilor agresori. Potrivit acestei note, 2 dintre poliţiştii acuzaţi aveau grad de comisar, 2 aveau grad de adjunct al şefului poliţiei, iar 2 erau agenţi. Din 2005, 4 dintre ei făceau parte din poliţia judiciară. În ordonanţă se preciza că versiunea faptelor, prezentată de reclamant, era confirmată de declaraţia prietenei sale şi a şoferului de taxi, în vreme ce versiunea poliţiştilor era confirmată de declaraţiile lui S.M., o cunoştinţă a poliţiştilor, şi P.M., chelneriţa ale cărei declaraţii nu erau consecvente.46. Plângerea reclamantului împotriva Ordonanţei din 7 mai 2008 a fost respinsă de procurorul ierarhic din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la 10 iunie 2008. Acesta din urmă a considerat că "arhivarea din greşeală a dosarului nu constituia o cauză de întrerupere sau suspendare a prescripţiei".47. Reclamantul a contestat Ordonanţa din 7 mai 2008 în faţa Curţii de Apel Ploieşti. După câteva amânări motivate de faptul că parchetul nu transmitea instanţei dosarul cauzei, prin Hotărârea din 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins plângerea reclamantului şi a confirmat prescrierea răspunderii penale.48. Reclamantul a formulat recurs susţinând, între altele, că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin arhivarea, din greşeală, a dosarului. Prin Hotărârea definitivă din 27 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Aceasta a considerat că afirmaţiile reclamantului referitoare la arhivarea dosarului nu puteau fi examinate, în măsura în care acestea nu făceau obiectul plângerii lui.II. Dreptul intern relevant49. În ceea ce priveşte actele de violenţă comise de agenţii de ordine publică împotriva persoanelor, principalele reglementări interne, respectiv articolele relevante din Codul penal , sunt descrise în Cauza Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60.957/00, 23 iunie 2005].50. Dispoziţiile relevante ale art. 10 din Codul de procedură penală , care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, sunt indicate în Cauza Damian-Burueană şi Damian împotriva României (nr. 6.773/02, 26 mai 2009, pct. 58).51. În ceea ce priveşte statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor, principalele reglementări interne relevante, respectiv dispoziţiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi ale Legii nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, sunt descrise în Cauza Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46.430/99, 5 octombrie 2004, pct. 40-43).ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie52. Reclamantul se plânge de agresiunile suferite din partea poliţiştilor în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, pe care le califică drept tortură, şi de ineficienţa anchetei desfăşurate de autorităţile naţionale în privinţa acuzaţiilor sale de tortură. Acesta invocă încălcarea art. 3 din Convenţie, articol redactat astfel:"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."A. Cu privire la admisibilitate53. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În plus, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să fie declarat admisibil.B. Cu privire la fond1. Cu privire la aspectul material al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţiea) Argumentele părţilor … 54. Reclamantul se plânge de agresiunile suferite din partea poliţiştilor în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, pe care le califică drept tortură. În acest sens, face trimitere la constatările din rapoartele medico-legale întocmite în acest caz şi la buletinul de externare din sanatoriu (supra, pct. 19-22). Acesta subliniază caracterul gratuit, intenţionat şi repetat al "corecţiei" aplicate de agenţii de poliţie şi nivelul disproporţionat al acesteia în raport cu faptele imputate.55. Guvernul consideră că tratamentul denunţat de reclamant nu atinge nivelul de gravitate necesar calificării sale drept tortură. În această privinţă, acesta face trimitere la constatările din rapoartele medico-legale întocmite la 14 februarie 2000 şi 23 martie 2001 (supra, pct. 19 şi 22) şi observă că nu au existat repercusiuni asupra stării de sănătate a reclamantului.56. Guvernul observă, de asemenea, că niciun organ jurisdicţional naţional nu a stabilit existenţa vreunei legături de cauzalitate între leziunile constatate asupra reclamantului şi pretinsele acţiuni ale poliţiştilor. Acesta observă că martorii S.M. şi S.A., interogaţi de organele de cercetare, nu i-au văzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant. Guvernul subliniază atitudinea violentă şi agresivă a reclamantului în momentul incidentului şi afirmă că iniţiativa poliţiştilor de a-l imobiliza şi a-l transporta la sediul poliţiei a fost determinată în mod decisiv de comportamentul acestuia. Concluzia sa este că organele de poliţie au făcut apel la forţă în mod excepţional şi exclusiv pentru a-l imobiliza pe reclamant.b) Motivarea Curţii … 57. Curtea aminteşte mai întâi că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de circumstanţe specifice cauzei, de exemplu durata tratamentului sau efectele sale fizice ori psihice, iar în unele cazuri, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei. În cazul în care un individ este privat de libertate, folosirea forţei fizice împotriva sa, atunci când nu se dovedeşte necesară din cauza comportamentului său, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 [Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 38, seria A, nr. 336, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV].58. Curtea constată că părţile nu au aceeaşi părere cu privire la faptele aflate la originea leziunilor traumatice constatate asupra persoanei reclamantului. Acesta din urmă susţine că a fost bătut de poliţişti, în vreme ce Guvernul susţine că leziunile respective au avut caracter accidental, inerent procesului de imobilizare a reclamantului, care a fost agresiv.59. Este incontestabil faptul că reclamantul a fost rănit în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000. Leziunile sale au fost constatate în rapoarte medico-legale care atestă existenţa unui traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, un traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe, leziuni care, conform raportului de expertiză medico-legală din 23 martie 2001, au necesitat 16-18 zile de îngrijiri medicale. Este vorba, aşadar, de leziuni extrem de grave, care în mod incontestabil i-au cauzat reclamantului suferinţe grave.60. Referitor la aprecierea contextului faptic în care aceste leziuni au fost provocate, Curtea, având în vedere natura subsidiară a rolului său, aminteşte că trebuie să dea dovadă de prudenţă atunci când i se cere să adopte rolul unei instanţe de fond competente pentru aprecierea faptelor, cu excepţia cazului în care acest lucru devine inevitabil ca urmare a circumstanţelor unei anumite cauze [McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28.883/95, 4 aprilie 2000].61. În principiu, acolo unde s-au derulat proceduri interne, nu este sarcina Curţii să substituie cu versiunea sa asupra faptelor pe cea a autorităţilor interne cărora le revine sarcina de a stabili faptele în baza probelor pe care le-au administrat (Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A, nr. 269). Astfel, trebuie observat, în speţă, că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, care a examinat cauza, a observat, prin Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 14 iunie 2005, că leziunile reclamantului s-au produs în momentul prinderii acestuia de către poliţişti (supra, pct. 38). În plus, conform declaraţiilor martorilor menţionaţi de Guvern, agenţii de poliţie l-au imobilizat pe reclamant şi l-au suit într-o dubă a poliţiei. Deşi martorii respectivi au declarat că nu i-au văzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant, rămâne faptul că, circa 3 ore mai târziu, acesta din urmă a fost internat în spital de urgenţă cu diagnosticul "traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe".62. În cazul în care o persoană ajunge în custodia agenţilor statului, aflându-se într-o bună stare de sănătate, şi ulterior se constată că, în momentul eliberării sale, este rănită, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă asupra originii rănilor [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V]. În consecinţă, în circumstanţele prezentei cauze, Guvernul este cel care trebuie să demonstreze, cu ajutorul unor argumente convingătoare, că leziunile de care se plânge reclamantul sunt rezultatele recurgerii la forţă, reacţie impusă de comportamentul reclamantului, şi că această recurgere la forţă nu a fost excesivă (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 72, CEDO 2000-XII, şi Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, 5 mai 2004, pct. 56). Astfel, Curtea trebuie să cerceteze dacă forţa folosită în speţă a fost proporţională. În această privinţă, Curtea acordă o importanţă deosebită rănilor care au fost provocate (Caloc împotriva Franţei, nr. 33.951/96, pct. 98, CEDO 2000-IX) şi atitudinii reclamantului, aşa cum au fost stabilite aceste elemente de autorităţile interne.63. În cazul de faţă, Curtea a stabilit deja gravitatea rănilor cauzate reclamantului (supra, pct. 59). Însă din Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale faţă de poliţişti din 7 mai 2001 reiese că reclamantul nu le-a opus acestora rezistenţă fizică. Se menţiona doar că respectivul a adresat cuvinte jignitoare poliţiştilor şi angajaţilor barului. Pe de altă parte, aşa cum a observat Curtea de Apel Bucureşti în Decizia din 10 iulie 2003, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi contravenţionale pentru injurii adresate angajaţilor localului şi pentru refuzul de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale. Prin urmare, nu s-a stabilit că în timpul incidentului reclamantul a avut un comportament deosebit de violent sau agresiv fizic ori că a reprezentat o ameninţare pentru poliţiştii care l-au interpelat. Mai mult, Curtea ia notă de faptul că poliţiştii implicaţi în incident îl depăşeau numeric pe reclamant. Astfel, respectivul era singur contra 6 poliţişti.64. Curtea aminteşte că imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană a fost rănită, în timp ce se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedică să constate o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspect material, atunci când Guvernul pârât nu reuşeşte să demonstreze modalitatea de desfăşurare a faptelor, în mod satisfăcător şi convingător, cu ajutorul unor mijloace de probă [Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, 16 decembrie 2008, pct. 100]. În speţă, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat argumente convingătoare sau credibile care să poată contribui la explicarea sau justificarea gradului de forţă utilizat de poliţişti în momentul interpelării reclamantului. Forţa folosită a fost excesivă şi nejustificată în condiţiile date (a contrario, Saoud împotriva Franţei, nr. 9.375/02, 9 octombrie 2007, pct. 93). În acest context, trebuie subliniat că starea avansată de ebrietate a unei persoane sau vocabularul jignitor la adresa poliţiştilor nu ar putea justifica recursul la forţă peste măsura impusă de interpelarea persoanei respective.65. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie în raport cu tratamentul inuman şi degradant la care a fost supus reclamantul în timpul interpelării sale.2. Cu privire la aspectul procedural al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţiea) Argumentele părţilor … 66. Reclamantul consideră că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cercetare efectivă şi eficientă privind acuzaţiile de tortură. Acesta subliniază că cercetarea a fost declanşată de autorităţi în urma plângerilor penale pe care le-a depus împreună cu soţia sa, nu din oficiu. Acesta susţine că parchetul militar care a întreprins cele mai multe dintre actele de cercetare penală nu a fost o autoritate independentă şi imparţială, iar instanţele de drept comun cărora le-a fost transferată cauza nu au întocmit niciun act de procedură, cu excepţia interogatoriului său din 18 noiembrie 2004.67. Reclamantul subliniază, de asemenea, durata nerezonabilă a cercetării şi lipsa de diligenţă a autorităţilor competente, care au condus la prescrierea acţiunii publice. În plus, dosarul cauzei a fost arhivat din greşeală timp de mai multe luni, iar autorităţile naţionale au refuzat să scadă această perioadă din calculul termenului de prescripţie.68. Acesta evidenţiază, în fine, caracterul superficial al cercetării, fapt constatat şi de autorităţile naţionale, care au retrimis cauza parchetului de două ori, indicându-i măsurile de cercetare ce trebuie luate, fără însă ca recomandările să fie aplicate.69. Guvernul declară că obligaţia autorităţilor naţionale în temeiul art. 3 din Convenţie nu presupune sancţionarea cu orice preţ a funcţionarilor vizaţi de alegaţiile de rele tratamente, ci necesitatea efectuării de cercetări corecte care să permită identificarea şi pedepsirea responsabililor. Potrivit Guvernului, în prezenta speţă, autorităţile naţionale s-au sesizat din oficiu la 28 ianuarie 2000, în urma articolelor publicate în ziare. De asemenea, au strâns cu promptitudine probele relevante şi mai ales au procedat la interogarea reclamantului şi a martorilor şi au dispus o expertiză medico-legală. Guvernul observă că, în februarie şi aprilie 2000, precum şi în 2004, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, fie pentru administrarea probelor, fie pentru contactarea avocatului său, aspecte care au contribuit la prelungirea duratei cercetării.70. Guvernul consideră, în fine, că cercetarea a fost efectuată de un organ independent şi imparţial, toate actele de procedură întocmite de parchet fiind verificate şi confirmate de instanţele naţionale.b) Motivarea Curţii … 71. Atunci când o persoană afirmă în mod "credibil" că agenţii statului l-au supus unui tratament contrar art. 3, autorităţile competente au obligaţia să desfăşoare o "anchetă oficială şi efectivă" care să permită stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate [Slimani împotriva Franţei, nr. 57.671/00, pct. 30 şi 31, CEDO 2004-IX (fragmente), Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Turkmen împotriva Turciei, nr. 43.124/98, 19 decembrie 2006, pct. 51). Din această abordare nu trebuie să se deducă nicicum vreo obligaţie pozitivă de a avea un rezultat care să implice că orice procedură penală trebuie să se soldeze cu o condamnare sau cu pronunţarea vreunei anumite pedepse [mutatis mutandis, Tanli împotriva Turciei, nr. 26.129/95, pct. 111, CEDO 2001-III (fragmente)].72. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care a fost efectuată şi caracterul său "efectiv".73. Se consideră că cerinţele de celeritate şi diligenţă rezonabilă sunt implicite în obligaţia de a ancheta. Atunci când un agent al statului este acuzat de săvârşirea unor infracţiuni grave care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia răspunderii penale cauzată de tergiversări judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi de diligenţă rezonabilă, implicite în acest context [Okkali împotriva Turciei, nr. 52.067/99, 17 octombrie 2006, pct. 65 şi 66, Huseyin Simsek împotriva Turciei, nr. 68.881/01, 20 mai 2008, pct. 67, şi Damian-Burueană şi Damian împotriva României, nr. 6.773/02, 26 mai 2009, pct. 80-81].74. În cazul de faţă se impune a se observa faptul că cercetarea a fost iniţiată rapid. Deşi Guvernul consideră că parchetul militar s-a autosesizat în această cauză, reiese din Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 7 mai 2001 că parchetul a efectuat cercetarea în urma plângerii soţiei reclamantului, depusă la 2 februarie 2000 (supra, pct. 31). Însă această cercetare s-a desfăşurat pe parcursul a mai mult de 8 ani, ceea ce a determinat prescrierea acţiunii penale pentru toate infracţiunile de care învinuiţii erau acuzaţi. Astfel, procedura împotriva prezumtivilor agresori ai reclamantului s-a încheiat la 27 noiembrie 2008, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat că se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare formulate.75. Or, această durată a cercetării penale declanşate împotriva poliţiştilor dovedeşte o pasivitate contrară cerinţelor de celeritate în materie. Din documentele prezentate Curţii reiese, în special, că toţi martorii au fost audiaţi în 2000 şi 2001, dosarul fiind ulterior trimis între diferite instanţe şi parchete. În plus, timp de circa un an şi 4 luni dosarul cauzei a fost arhivat din greşeală de către parchet, eroarea fiind descoperită abia în urma solicitării reclamantului de furnizare de informaţii privind derularea procedurii (supra, pct. 44). Guvernul nu a furnizat Curţii nicio justificare convingătoare pentru o asemenea atitudine din partea autorităţilor. Cele câteva amânări solicitate în cauză de către reclamant nu sunt de natură să justifice durata cercetării.76. Curtea consideră că o asemenea întârziere în pronunţarea unei soluţii într-o cauză penală, indiferent de complexitatea ei, viciază inevitabil eficacitatea acesteia. Înaltele părţi contractante sunt obligate să păstreze încrederea publicului în preeminenţa dreptului şi, în acest scop, un proces penal trebuie să aibă un efect disuasiv de natură să asigure prevenirea eficace a unor acte contra legii precum cele denunţate de reclamant (mutatis mutandis, Ebcin împotriva Turciei, nr. 19.506/05, 1 februarie 2011, pct. 56).77. Pe de altă parte, Curtea observă că cercetarea efectuată de parchet nu poate fi considerată efectivă în măsura în care a fost incompletă. Astfel, în două ocazii, instanţele naţionale, sesizate de reclamant cu plângeri împotriva ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale în această cauză, au constatat că probele instrumentate nu erau suficiente (supra, pct. 34 şi 41). În Hotărârea din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a dat indicaţii exacte parchetului cu privire la probele care trebuiau administrate. Conform dosarului, parchetul nu a efectuat cercetările indicate pentru a completa ancheta.78. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă diligentă şi efectivă asupra acuzaţiei credibile a reclamantului potrivit căreia a fost supus unor rele tratamente de către poliţişti. Această concluzie scuteşte Curtea de examinarea celorlalte argumente prezentate de reclamant în sprijinul acestui capăt de cerere. Prin urmare, constată încălcarea art. 3 din Convenţie şi în această privinţă.II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie79. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu80. Reclamantul solicită 88.647 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta precizează că în anul 2000 deţinea 50% din acţiunile societăţii A., care a fost dizolvată în 2005, drept urmare a retragerii asociatului său din afacere şi a imposibilităţii sale fizice de a se ocupa de ea. Suma solicitată, stabilită de un raport de expertiză extrajudiciară, constituie foloasele pe care acesta le-ar fi putut realiza în perioada 2000-2010 dacă societatea A. ar fi continuat să funcţioneze ca în 2000. Acesta solicită, de asemenea, 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.81. Guvernul consideră că cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu material este lipsită de temei şi speculativă şi subliniază că expertiza depusă la dosar nu a luat ca repere decât afirmaţiile reclamantului. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul subliniază că nu poate fi remarcată nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie şi prejudiciul pretins de reclamant. Guvernul consideră că o eventuală hotărâre a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins suferit şi că, în orice caz, suma cerută nu este conformă cu jurisprudenţa Curţii în materie.82. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că reclamantului ia fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încălcările pe care le-a constatat. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 12.000 EUR pentru prejudiciul moral.B. Cheltuieli de judecată83. De asemenea, reclamantul solicită 8.569,16 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 8.269,16 EUR pentru onorariul avocatului şi 300 EUR pentru cheltuielile cu corespondenţa ale APADOR-CH. În convenţia de asistenţă juridică încheiată între reclamant şi avocatul său se menţionează că suma acordată de Curte cu titlu de onorariu va fi plătită direct acestuia din urmă. Reclamantul a depus la dosar un centralizator cu numărul de ore lucrate de avocatul său şi contractul de asistenţă juridică. Acesta a mai depus la dosar convenţia încheiată cu APADOR-CH, prin care această asociaţie se angaja să suporte cheltuielile de secretariat necesare pentru susţinerea prezentei cereri în faţa Curţii.84. Guvernul consideră că onorariul avocatului este excesiv şi că numărul de ore indicat nu este totuşi justificat. De asemenea, acesta subliniază că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru suma de 300 EUR solicitată cu titlu de cheltuieli de secretariat pentru APADOR-CH.85. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate să obţină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23.118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII]. În speţă, reclamantul indică în detaliu şi cu mare precizie defalcarea cheltuielilor. Cu toate acestea, numărul orelor de muncă indicat de avocatul reclamantului pentru anumite rubrici, ca de exemplu – inter alia – pentru revizuirea şi finalizarea observaţiilor cu privire la fondul cauzei, i se pare ridicat. Având în vedere natura cauzei, documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5.000 EUR pentru onorariul avocatului, care se plăteşte direct doamnei Nicoleta Popescu, precum şi suma de 300 EUR pentru cheltuielile faţă de APADOR-CH (Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, 26 iulie 2007, pct. 111), care se plătesc direct asociaţiei.C. Dobânzi moratorii86. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material şi procedural;3. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: … (i) 12.000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;(îi) 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru onorariul avocatei, care se plătesc direct doamnei Nicoleta Popescu;(iii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată, care se plătesc direct asociaţiei APADOR-CH;b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 ianuarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteMarialena Tsirli,grefier adjunct–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește