HOTĂRÂRE din 1 aprilie 2008

definitivă la 1 iulie 2008, în Cauza Valentin Dumitrescu împotriva României



(Cererea nr. 36.820/02)În Cauza Valentin Dumitrescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 11 martie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 36.820/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Valentin Dumitru Dumitrescu şi, mama sa, doamna Iordana Cornelia Dumitrescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 2 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna N. Popescu, avocat profesând în Bucureşti, renunţând la serviciile doamnei avocat după depunerea observaţiilor. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R. H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanţii au susţinut în special că li s-au încălcat dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la respectarea bunurilor din cauza neexecutării unei hotărâri definitive şi a refuzului instanţelor de a analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament şi s-au plâns de durata excesivă a procedurilor civile de restituire a terenului respectiv.4. La data de 24 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.5. În observaţiile sale din data de 31 iulie 2006, reclamantul, moştenitor legal al reclamantei, a informat Curtea despre decesul acesteia, ce a avut loc la data de 13 aprilie 2006. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să facă referire, în faptele pertinente, la reclamanţi, deşi în prezent calitatea de reclamant trebuie atribuită numai domnului Valentin Dumitru Dumitrescu.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamantul s-a născut în anul 1948 şi locuieşte în Bucureşti. Reclamanta s-a născut în anul 1914.7. O rudă a reclamanţilor, D.G., a dobândit în anul 1940, printr-un contract de vânzare-cumpărare, un teren agricol în suprafaţă de 4 ha, care a fost naţionalizat în anul 1953 de către autorităţile comuniste şi folosit de o societate agricolă de stat. Terenul în discuţie, situat într-o regiune de câmpie, în comuna Chiajna, în apropiere de Bucureşti, a făcut obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) şi a fost recalificat în anul 1996 de către autorităţi ca teren situat în zona construibilă a oraşului Bucureşti (teren intravilan). Cu toate acestea, comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din Chiajna (Comisia Chiajna) a rămas competentă cu aplicarea acestei legi în privinţa tuturor terenurilor ce fuseseră administrate înainte de 1990 de societatea agricolă din Chiajna, aşa cum a fost şi cazul terenului în cauză.A. Acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4 ha8. În anul 1991, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamanţii le-au solicitat succesiv comisiilor Chiajna şi Bucureşti să le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4 ha în cauză.9. În 1992 şi 1994, Comisia Chiajna i-a pus pe nişte foşti funcţionari ai primăriei locale în posesia terenului revendicat de reclamanţi. În anul 1995 şi la data de 28 martie 1996, ea le-a eliberat titluri de proprietate asupra acestui teren, care a fost vândut în aprilie 1996 de către noii proprietari unei societăţi comerciale.10. La data de 9 mai 1996, comisia abilitată cu aplicarea Legii nr. 18/1991 în Bucureşti şi în judeţul Ilfov, din care făcea parte comuna Chiajna, (Comisia Ilfov) a respins cererea formulată de reclamanţi în anul 1991, din cauză că aceştia nu au dovedit că avuseseră un drept de proprietate asupra terenului în discuţie în momentul naţionalizării.11. Reclamanţii au sesizat Judecătoria Buftea cu o acţiune împotriva Prefecturii Bucureşti şi a Prefecturii Ilfov în anularea Hotărârii din data de 9 mai 1996. În cursul procedurii, Comisia Chiajna a informat instanţa că i-a pus pe nişte terţi, conform Legii nr. 18/1991, în posesia unui teren din care făcea parte şi parcela revendicată de reclamanţi. Prin Sentinţa din data de 26 noiembrie 1996, Judecătoria Buftea a admis acţiunea reclamanţilor cu motivarea că îşi dovediseră, prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1940 şi prin martori, dreptul de proprietate pe care îl aveau asupra terenului în suprafaţă de 4 ha. În temeiul Legii nr. 18/1991, instanţa a statuat că reclamanţilor trebuia să li se reconstituie dreptul de proprietate „asupra terenului în suprafaţă de 4 ha, pe raza comunei Chiajna”. Din sentinţă reiese că reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. Această sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare de către părţile în litigiu.B. Cererea de intervenţie voluntară într-o procedură ce viza recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi punerea în posesie asupra acestui teren12. La data de 14 februarie 1995, reclamanţii au depus concluzii de intervenţie voluntară într-o procedură aflată pe rol în faţa secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, procedură care se desfăşura între foştii funcţionari menţionaţi mai sus, alţi terţi şi autorităţile locale şi care avea ca obiect anularea titlului administrativ de proprietate eliberat în anul 1995 pentru o parte din terenul în cauză (vezi paragraful 9 de mai sus). Plângându-se de abuzurile Comisiei Chiajna, ei i-au solicitat instanţei să anuleze titlul de proprietate din anul 1995, să le recunoască dreptul de proprietate asupra celor 4 ha dobândite de ruda lor în anul 1940 şi să oblige autorităţile competente să îi pună în posesia acestui teren.13. După ce tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, la termenul de judecată din 23 ianuarie 1996, Curtea de Apel a supus dezbaterii părţilor şi a declarat admisibilă cererea părţilor interesate.14. Prin Încheierea de şedinţă din data de 25 iunie 1996, Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti şi-a constatat din oficiu necompetenţa şi a trimis cauza în faţa instanţelor civile.15. După ce a ţinut o primă şedinţă de judecată la data de 9 decembrie 1996, prin Sentinţa din data de 10 martie 1997, pe baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1940 şi a Sentinţei definitive din data de 26 noiembrie 1996 menţionate mai sus, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis cererea de intervenţie voluntară a reclamanţilor şi a obligat Prefectura Bucureşti şi Comisia Chiajna la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 4 ha, precizând amplasamentul exact al acestuia, şi la punerea lor în posesia acestui teren.16. După casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei menţionate mai sus din 12 octombrie 1998, pentru viciu de procedură, prin Sentinţa din 12 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins cererea reclamanţilor de a le reconstitui dreptul de proprietate ca fiind lipsită de obiect, pe motivul că "sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 (…) le recunoscuse şi reconstituise deja dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4 ha". Judecătoria a anulat titlul de proprietate eliberat foştilor funcţionari ai primăriei în anul 1995.17. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe, cu motivarea că cererea lor de reconstituire a dreptului de proprietate urmărise într-adevăr revendicarea terenului cumpărat de ruda lor în anul 1940 şi că Sentinţa definitivă din data de 26 noiembrie 1996 nu identificase cu exactitate amplasamentul terenului care trebuia să le fie restituit, de unde interesul de a interveni în procedură. Ei au solicitat tribunalului să dispună o expertiză tehnică topografică pentru a identifica terenurile în litigiu şi pentru a le constata dreptul de a li se restitui terenul rudei lor.18. În şedinţa de judecată din data de 24 martie 2000, Tribunalul Bucureşti a amânat cauza pentru data de 9 mai 2000, deoarece unuia dintre judecători nu îi era îngăduit să judece, întrucât se pronunţase deja la judecarea în primă instanţă a cauzei. La această dată, reclamanţii i-au cerut instanţei să stabilească un nou termen pentru a-şi putea pregăti apărarea.19. Prin Decizia din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Pasajele relevante ale deciziei sunt următoarele:"Dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4 ha le-a fost reconstituit intervenienţilor prin sentinţa rămasă definitivă din data de 26 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buftea. Instanţa a decis în mod corect doar să reconstituie dreptul de proprietate asupra celor 4 ha de teren pe raza comunei Chiajna, în conformitate cu posibilităţile instanţelor în temeiul Legii nr. 18/1991, deoarece stabilirea dreptului de proprietate şi a amplasamentului terenului în discuţie este un drept exclusiv al comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991. A admite un punct de vedere contrar ar avea drept consecinţă intervenţia nelegală a justiţiei în atribuţiile prevăzute de lege pentru comisiile menţionate mai sus.Cererea de intervenţie din data de 14 februarie 1995 nu poate fi calificată drept cerere în revendicare a parcelei de teren în suprafaţă de 4 ha, deoarece din cerere reiese că reclamanţii nu au solicitat decât reconstituirea dreptului de proprietate. Conform articolului 294 § 1 din Codul de procedură civilă, reclamanţii nu-şi pot modifica cererea în apel."20. După ce a ţinut o primă şedinţă de judecată la data de 22 februarie 2001, când a amânat cauza, stabilind un nou termen din motiv de viciu de procedură de citare, aşa cum s-a întâmplat şi la datele de 5 aprilie, 13 septembrie, 8 noiembrie şi 20 decembrie 2001, prin Decizia din data de 4 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de reclamanţi, confirmând Decizia din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti.21. La o dată neprecizată în anul 2003, Prefectura Ilfov, de care aparţine comuna Chiajna, le-a precizat reclamanţilor că, în temeiul normelor de aplicare a Legii nr. 18/1991, comisiile aveau competenţa exclusivă în ceea ce priveşte punerea în posesie şi stabilirea amplasamentelor terenurilor ce trebuiau restituite părţilor interesate. Ea a observat că Sentinţa din 26 noiembrie 1996 nu precizase în dispozitivul său că punerea în posesie a reclamanţilor trebuia să se facă pe vechiul amplasament al terenului ce îi aparţinuse rudei lor.C. Contestaţia referitoare la executarea Sentinţei din 26 noiembrie 199622. La data de 20 septembrie 1999, reclamanţii au sesizat Judecătoria Buftea cu o contestaţie referitoare la executarea Sentinţei din 26 noiembrie 1996 a aceleiaşi instanţe, urmărind interpretarea dispozitivului acestei sentinţe (contestaţie la titlu). În mod special, ei doreau să afle dacă terenul în suprafaţă de 4 ha ce trebuia să le fie restituit era cel ce făcuse obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1940, menţionat în considerentele sentinţei.23. Prin Sentinţa din data de 28 octombrie 1999, instanţa a statuat că cererea lor nu putea fi analizată în cadrul unei astfel de acţiuni, deoarece dispozitivul Sentinţei din 26 noiembrie 1996 era foarte clar, referindu-se exclusiv la reconstituirea unui titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Pe de altă parte, identificarea şi punerea în posesia unui teren individualizat erau de competenţa exclusivă a comisiilor administrative.24. Atât apelul, cât şi recursul reclamanţilor împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate, primul prin Decizia din 15 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, iar al doilea prin Decizia din 18 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.D. Demersurile reclamanţilor pentru executarea Sentinţei din 26 noiembrie 199625. În urma Deciziei din 11 mai 1995 a Consiliului Municipiului Bucureşti, aprobată în anul 1996 de departamentul de urbanism şi amenajare a teritoriului, mai multe terenuri agricole aflate în vecinătatea Capitalei, printre care parcela de 4 ha dobândită de ruda reclamanţilor în anul 1940, au fost recalificate drept terenuri situate în zona construibilă a Bucureştiului. Prin urmare, valoarea comercială a parcelei respective a crescut rapid.26. La data de 4 aprilie 1997, Primăria Bucureşti a răspuns la o scrisoare a reclamanţilor, în sensul că Comisia Chiajna era competentă cu executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996.27. La 11 iunie şi 5 septembrie 1997, autorităţile însărcinate cu cadastrul din Bucureşti şi Ilfov i-au informat pe reclamanţi că parcela revendicată se afla în perimetrul municipiului Bucureşti şi că aplicarea Legii nr. 18/1991 de către Comisia Bucureşti se afla în curs de desfăşurare.28. La data de 6 ianuarie 1998, reclamanţii i-au solicitat Comisiei Chiajna să le reconstituie dreptul de proprietate asupra parcelei de 4 ha în cauză, conform Legii nr. 18/1991, modificată în 1997, invocând, printre altele, în sprijinul cererii lor, Sentinţa din 26 noiembrie 1996. Comisia Chiajna a refuzat să îi pună în posesia acestei parcele şi nu le-a făcut propuneri pentru a-i pune în posesia unui alt teren, conform sentinţei menţionate mai sus.29. La data de 5 octombrie 1998, invocând, printre altele, Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, reclamanţii au depus o plângere penală la parchetul competent, invocând refuzul primarului din Chiajna de a-i pune în posesia parcelei de 4 ha în discuţie. Ei nu au primit niciun răspuns la plângere.30. La data de 20 februarie 2003, reclamanţii i-au solicitat Comisiei Chiajna să îi pună în posesia unui teren în suprafaţă de 4 ha, conform Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi contractului de vânzare-cumpărare din anul 1940.31. Prin procesul-verbal din 10 martie 2003, pe care reclamanţii l-au primit şi l-au semnat la data de 22 iulie 2003, Comisia Chiajna i-a pus în posesia a 7 parcele de teren agricol, în suprafaţă totală de 4 ha, pe raza comunei Chiajna.32. La data de 10 noiembrie 2003, Comisia Chiajna le-a precizat reclamanţilor, nemulţumiţi de parcelele ce le fuseseră atribuite, că nu mai existau alte terenuri disponibile în urma aplicării Legii nr. 18/1991 şi i-a invitat să se prezinte pentru a li se elibera un titlu de proprietate. Din dosar reiese că reclamanţii au refuzat să dea curs acestei invitaţii.II. Dreptul şi practica internă pertinente33. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a analiza deciziile comisiilor administrative abilitate cu aplicarea Legii nr. 18/1991, esenţialul reglementării interne relevante, şi anume extrasele din Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată la data de 5 ianuarie 1998, după modificările aduse prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, este descris în Hotărârea Glod împotriva României (nr. 41.134/98, §§ 22-24, 16 septembrie 2003).34. Jurisprudenţa internă divergentă referitoare la competenţa instanţelor de a analiza legalitatea modului în care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumată în Hotărârea Hauler împotriva României (nr. 67.703/01, §§ 19-21, 12 iulie 2007). După modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în sensul întinderii, de acum înainte nelimitate, a competenţei instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiilor, larga majoritate a instanţelor interne au statuat că instanţele aveau competenţa să analizeze legalitatea modului în care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau să fie atribuite reclamanţilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 ale curţilor de apel Timişoara, Târgu Mureş şi, respectiv, Bacău; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale curţilor de apel Oradea şi, respectiv, Craiova). Pe de altă parte, în decizia sa din data de 6 februarie 2002 menţionată mai sus, Curtea de Apel Timişoara a considerat că, după ce a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, reclamanta nu era obligată să urmeze procedura Legii nr. 1/2000 pentru analizarea chestiunii aplicării Legii nr. 18/1991 şi, în special, a chestiunii amplasamentului terenului ce îi fusese atribuit de comisie.35. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea că, în regiunile de câmpie, punerea persoanelor îndreptăţite în posesia unor terenuri situate în afara zonei construibile a unei localităţi este realizată de comisia administrativă, nu neapărat pe vechiul amplasament deţinut de părţile interesate. După modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede că punerea în posesie se face în mod normal pe vechiul amplasament, cu condiţia ca acelaşi teren să nu le fi fost atribuit unor terţi conform Legii nr. 18/1991. În ceea ce priveşte terenurile situate în zona construibilă a unei localităţi, Legea nr. 18/1991, interpretată prin jurisprudenţa în materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, în special dacă terenul nu le fusese atribuit unor terţi, înainte de intrarea în vigoare a legii, pentru a-şi construi casa. În mai multe cauze, instanţele interne au statuat pe fond că, în temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate în regiunile de câmpie, refuzul comisiilor administrative de a pune în posesie persoanele îndreptăţite pe vechiul amplasament nu trebuie să fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 şi nr. 228/1996 ale Curţii de Apel Galaţi şi Decizia nr. 944 din 15 mai 1996 a Curţii Supreme de Justiţie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curţii de Apel Galaţi).36. Din prevederile Legii nr. 18/1991, în special din art. 8, reiese că pentru a stabili dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite asupra terenurilor ce fac obiectul acestei legi, autorităţile competente procedează la reconstituirea acestui drept de proprietate, la cererea părţilor interesate, procedură care se încheie cu eliberarea unui titlu administrativ de proprietate. Procedura administrativă şi, după caz, cea judiciară în discuţie se finalizează prin punerea în posesie asupra terenului şi eliberarea titlului de proprietate. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa internă au fost divergente în ceea ce priveşte posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate pentru o persoană care, în cadrul procedurii menţionate mai sus, nu beneficia încă de un titlu administrativ de proprietate, ci numai de un certificat administrativ eliberat de comisie şi de un proces-verbal de punere în posesia terenului în litigiu (vezi, pentru admisibilitatea acţiunii, Decizia Curţii de Apel Piteşti nr. 2.159 din 16 octombrie 1998; a contrario, în special Decizia Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie din data de 30 iunie 1997).ÎN DREPTI. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie37. Reclamantul invocă două încălcări ale dreptului său de acces la o instanţă din cauza neexecutării Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi a refuzului instanţelor de a-i analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament. De asemenea, el se plânge de durata excesivă a procedurilor în cauză. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."A. Asupra neexecutării Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buftea1. Asupra admisibilităţii38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.2. Asupra fondului39. După ce a contestat modul în care Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 a fost executată la data de 10 martie 2003 de către autorităţi, în observaţiile sale, reclamantul consideră că a suferit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă din cauza executării tardive a acestei sentinţe. El pune în evidenţă faptul că această întârziere nu se poate explica prin imposibilitatea autorităţilor de a identifica amplasamentul pe care îl solicitase sau prin desfăşurarea procedurii în care a intervenit, avându-se în vedere că din dosar reiese că autorităţile ştiau unde era situată parcela revendicată şi că ele nu au obţinut o suspendare a executării sentinţei definitive în cauză. Pe de altă parte, înainte de 10 martie 2003, autorităţile nu au făcut nicio propunere de punere în posesie asupra vreunui teren conform Sentinţei din 26 noiembrie 1996.40. Guvernul apreciază că dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra terenului în suprafaţă de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna era un drept condiţionat, ce depindea de identificarea amplasamentului. Dacă alegerea amplasamentului aparţinea autorităţilor, imprecizia reclamantului şi a mamei sale în ceea ce priveşte identificarea vechiului amplasament şi atitudinea lor insistentă cu privire la restituirea vechiului lor teren au determinat Comisia Chiajna să aştepte sfârşitul procedurilor pentru a-i pune în posesie. În plus, reclamantul a fost informat de Comisia Chiajna despre imposibilitatea punerii în posesie pe amplasamentul deţinut de ruda sa în anul 1940.41. Curtea reaminteşte că, potrivit unei jurisprudenţe constante, executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-II, § 40). Pe de altă parte, admiţând faptul că dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003), ea reiterează totuşi că dacă administraţia refuză sau omite să se execute ori dacă întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby, citată mai sus, § 41).42. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă şi a constatat încălcarea dreptului reclamanţilor la un acces efectiv la o instanţă din cauza executării tardive de către autorităţi a sentinţelor definitive care le obliga, în temeiul Legii nr. 18/1991, să reconstituie dreptul de proprietate al părţilor interesate asupra unor terenuri (vezi, printre altele, Acatrinei împotriva României, nr. 7.114/02, §§ 37-44, 6 octombrie 2006, şi Gavrileanu împotriva României, nr. 18.037/02, §§ 36-46, 22 februarie 2002).43. Curtea a analizat cauza de faţă şi consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie. În mod special, aceasta observă că Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 dispunea ca autorităţile locale să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra unui teren în suprafaţă de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, fără a preciza amplasamentul acestui teren. Curtea observă că, chiar dacă sentinţa în cauză nu preciza în mod expres acest lucru, din dreptul intern în materie reiese că reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate implica punerea în posesie asupra unui teren şi eliberarea unui titlu administrativ de proprietate de către autorităţile locale, singurele competente în materie de executare a sentinţei menţionate mai sus (vezi paragraful 36 de mai sus). Or, Curtea constată că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul şi mama sa au primit şi au semnat procesul-verbal de punere în posesie asupra parcelelor în suprafaţă totală de 4 ha la data de 22 iulie 2003 şi că au fost invitaţi să se prezinte pentru a li se elibera titlul de proprietate la data de 10 noiembrie 2003, fără ca înainte de aceste date să li se fi făcut vreo altă propunere de executare a Sentinţei din 26 noiembrie 1996. Având în vedere dispoziţiile sentinţei în cauză, trebuie constatat că în anul 2003, prin cele două demersuri menţionate mai sus, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile ce decurg din această sentinţă, rămânând în discuţie doar chestiunea termenului de executare. De altfel, reclamantul admite acest lucru în observaţiile sale.44. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului pentru a justifica întârzierea în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996. Pe de o parte, din dosar rezultă că autorităţile locale cunoşteau amplasamentul revendicat de reclamant (vezi paragrafele 11 şi 15 de mai sus). Pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile sentinţei în discuţie, Curtea este de părere că Comisia Chiajna ar fi putut lua mai devreme iniţiativa pentru a o executa, astfel cum a făcut-o în anul 2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât sentinţa în cauză nu stabilea amplasamentul terenului ce trebuia acordat reclamantului şi mamei sale, iar comisia era singura autoritate competentă pentru a identifica parcelele libere şi pentru a formula oferte concrete. Prin urmare, Curtea nu este de părere că întârzierea în executare îi este imputabilă reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Acatrinei, citată mai sus, § 41).45. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buftea.46. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.47. Pe de altă parte, Curtea consideră că, după constatarea încălcării, concluzie la care a ajuns din cauza duratei de neexecutare a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996, nu este cazul să analizeze separat dacă în speţă a avut loc şi încălcarea dreptului reclamantului de a i se soluţiona cauza într-un "termen rezonabil", capăt de cerere ce trebuie considerat ca absorbit de cel precedent (vezi, mutatis mutandis, Lunari împotriva Italiei, nr. 21.463/93, § 46, 11 ianuarie 2001, Popea împotriva României, nr. 6.248/03, § 38, 5 octombrie 2006, şi Societatea de gestiune a portului din Campoloro şi societatea fermieră din Campoloro împotriva Franţei, nr. 57.516/00, § 67, 26 septembrie 2006).B. Asupra refuzului instanţelor interne de a analiza chestiunea punerii în posesie a reclamantului asupra terenului în litigiu pe vechiul amplasament1. Asupra admisibilităţii48. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.2. Asupra fondului49. Reclamantul pune în evidenţă faptul că obiectul cererii sale de intervenţie voluntară din 14 februarie 1995 a fost obligarea autorităţilor locale de a-l pune în posesia terenului în suprafaţă de 4 ha pe vechiul amplasament ce îi aparţinuse rudei sale în anul 1940, obiect diferit de procedura la finalul căreia el a obţinut, împreună cu mama sa, Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, care nu preciza unde trebuia efectuată punerea în posesie. Într-un mod similar Cauzei Glod împotriva României (nr. 41.134/98, § 39, 16 septembrie 2003), respingerea cererii de intervenţie voluntară s-a întemeiat pe "dreptul exclusiv" al comisiilor administrative de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia să le fie atribuit.50. Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de Cauza Glod menţionată mai sus, în măsura în care instanţele interne nu au invocat lipsa de competenţă materială pentru a analiza cererea reclamantului, ci au statuat că această cerere este lipsită de obiect, având în vedere constatarea din Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, care le atribuise părţilor interesate 4 ha de teren, fără a stabili amplasamentul.51. Curtea a analizat deja chestiunea dreptului de acces la o instanţă în cazul reclamanţilor cărora, după ce au sesizat instanţele interne cu o acţiune ce viza controlul deciziilor luate de comisiile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, li s-a respins acţiunea, fără o judecată pe fond, din cauza competenţei exclusive a comisiilor administrative în materie; ea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Glod, citată mai sus, §§ 35-40, şi Hauler împotriva României, nr. 67.703/01, §§ 32-37, 12 iulie 2007).52. Curtea a analizat cauza de faţă şi consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie. În mod special, ea observă că, la fel ca şi în Cauza Hauler menţionată mai sus, reclamantul şi mama sa au sesizat instanţele interne cu o acţiune privind aplicarea efectivă a dreptului de proprietate ce le fusese recunoscut prin Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, drept pe care ei l-au considerat încălcat printr-o decizie administrativă care le elibera unor terţi un titlu de proprietate pe vechiul amplasament al terenului ce îi aparţinuse rudei lor, considerând că ei trebuie puşi în posesia acestui teren. Procedura în care a intervenit reclamantul nu avea, aşadar, acelaşi obiect cu cea soluţionată prin sentinţa menţionată mai sus. Deoarece acţiunea reclamantului a fost respinsă din cauza dreptului exclusiv al Comisiei Chiajna de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia să le fie atribuit, rezultă că, în conformitate cu afirmaţiile instanţelor sesizate cu cauza de faţă, odată stabilită suprafaţa de teren la care reclamantul şi mama sa aveau dreptul, nu mai era de datoria instanţelor să controleze deciziile comisiilor administrative referitoare la punerea în posesie a părţilor interesate, în temeiul Legii nr. 18/1991. Or, art. 6 § 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autorităţile administrative ce nu îndeplinesc ele însele cerinţele acestei prevederi, cum se întâmplă în cazul de faţă, să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (vezi, mutatis mutandis, Glod, citată mai sus, §§ 35-36).53. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că refuzul instanţelor interne de a analiza chestiunea dreptului reclamantului, în temeiul Legii nr. 18/1991, de a fi pus în posesia terenului în cauză pe vechiul amplasament, chestiune lăsată la discreţia comisiei administrative, a adus atingere esenţei înseşi a dreptului său de acces la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citată mai sus, § 36, şi Terra Woningen împotriva Olandei, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122-2123, §§ 52-55).54. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.C. Asupra duratei procedurii ce viza punerea în posesie pe vechiul amplasament55. Perioada ce trebuie luată în considerare a început la data de 14 februarie 1995, odată cu cererea de intervenţie voluntară a reclamantului, şi s-a încheiat la data de 4 aprilie 2002. Aşadar, ea a durat aproape 7 ani şi două luni, pentru 8 instanţe şi 3 grade de competenţă.1. Asupra admisibilităţii56. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.2. Asupra fondului57. Reclamantul susţine că durata procedurii în discuţie a fost excesivă şi că nu îi este imputabilă.58. Guvernul apreciază că era vorba de o cauză de complexitate deosebită, având în vedere cererea de intervenţie a reclamantului care solicită o analiză asupra admisibilităţii. Pe de altă parte, el observă declinările de competenţă şi stabilirea unui nou termen de judecată din cauză că unul dintre judecători era incompatibil. Ţinând cont de faptul că nu există perioade lungi de inactivitate a instanţelor interne şi că reclamantul a solicitat mai multe amânări ale cauzei, el apreciază că durata respectivă nu a fost nerezonabilă.59. Curtea reaminteşte faptul că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).60. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi Frydlender citată mai sus).61. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. În primul rând, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese că analiza admisibilităţii cererii de intervenţie a reclamantului a întârziat procedura sau a crescut complexitatea cauzei. Mai exact, Curtea observă că desfăşurarea procedurii a fost marcată de amânarea repetată a cauzei pentru noi termene de judecată din cauza unor vicii ale procedurii de citare, de termenele lungi acordate înainte ca o nouă instanţă sesizată cu dosarul să stabilească primul termen de judecată şi, în special, de declinările de competenţă de la începutul procedurii, cauza nefiind trimisă în faţa instanţelor civile competente decât la data de 25 iunie 1996 (vezi, mutatis mutandis, Ispan împotriva României, nr. 67.710/01, § 44, 31 mai 2007). Întârzierile rezultate din aceste amânări, precum şi casarea cu trimitere spre rejudecare din 12 octombrie 1998 pentru viciu de procedură sunt imputabile autorităţilor. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, chiar observând cele câteva amânări pentru un alt termen de judecată solicitate în special pentru a-şi pregăti apărarea, Curtea reiterează faptul că nu i se poate reproşa că a folosit diverse căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).62. Curtea apreciază, prin urmare, că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, privită în ansamblul ei.63. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase nu respectă cerinţa "termenului rezonabil".64. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie65. Reclamantul se plânge, pe de o parte, de refuzul instanţelor de judecată interne de a-i analiza pe fond cererea de intervenţie voluntară ce viza punerea sa în posesia terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, considerând că este lipsit de acest teren şi că nu a beneficiat de un recurs efectiv în acest sens. Pe de altă parte, el se plânge de termenul în care autorităţile au executat Sentinţa din 26 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buftea. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi – în ceea ce priveşte primul capăt de cerere – coroborat cu art. 13 din Convenţie, articole care prevăd următoarele în părţile lor relevante:Articolul 13"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale (…)."Articolul 1 din Protocolul nr. 1"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii66. În ceea ce priveşte punerea în posesie a reclamantului şi a mamei sale pe vechiul amplasament ce îi aparţinuse unei rude, Guvernul consideră că ei nu beneficiază de un "bun" sau cel puţin de o "speranţă legitimă" în privinţa amplasamentului litigios, deoarece nicio instanţă nu a precizat că ei aveau dreptul să li se atribuie acest amplasament.67. Reclamantul consideră că avea o "speranţă legitimă" în ceea ce priveşte punerea în posesia terenului în suprafaţă de 4 ha pe amplasamentul respectiv deoarece, deşi Sentinţa din data de 10 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, care le recunoştea dreptul asupra acestui amplasament, fusese casată, nicio instanţă nu a analizat şi nu a respins pe fond, în procedura ulterioară, cererea de intervenţie privind amplasamentul în cauză.68. Curtea consideră că argumentul Guvernului tinde la invocarea unei excepţii de inadmisibilitate din cauza necompetenţei ratione materiae în ceea ce priveşte primul capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, având în vedere natura cererii şi elementele aflate la dosar, apreciază că trebuie să unească această excepţie cu fondul.69. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte ambele capete de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declară admisibile.B. Asupra fondului1. Asupra refuzului autorităţilor de a-l pune pe reclamant în posesia terenului pe vechiul amplasament70. Având în vedere constatarea referitoare la dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 § 1 (paragrafele 51-54 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat dacă, în speţă, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie (Glod, citată mai sus, § 46, Hauler, citată mai sus, § 41, şi Crisan împotriva României, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Această concluzie scuteşte, pe de altă parte, Curtea să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veïnoglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).2. Asupra executării tardive a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 199671. Admiţând că în temeiul sentinţei menţionate mai sus reclamantul şi mama sa erau îndreptăţiţi să li se atribuie un teren în suprafaţă de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 40 de mai sus) pentru a justifica executarea tardivă, în anul 2003, a acestei sentinţe definitive.72. Reclamantul consideră că era de datoria autorităţilor să execute sentinţa în cauză şi că a fost lipsit înainte de anul 2003 de exercitarea dreptului său de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 4 ha.73. Făcând referire la jurisprudenţa aplicabilă în materie (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004, şi Gavrileanu, citată mai sus, § 52), Curtea constată că, în speţă, Sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 a creat în beneficiul reclamantului şi al mamei sale "speranţa legitimă" de a li se reconstitui un drept de proprietate asupra unui teren de 4 ha pe raza comunei Chiajna, această creanţă constituind aşadar o "valoare patrimonială" ce duce la aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.74. Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, autorităţile locale însărcinate să execute sentinţa respectivă nu au îndeplinit demersurile necesare acestui scop decât în noiembrie 2003, întârzierea fiindu-le imputabilă (vezi paragrafele 44-45 de mai sus). Curtea observă că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea într-un termen rezonabil a sentinţei definitive pronunţate în speţă; aşadar, ea era arbitrară şi încălca principiul legalităţii. O astfel de concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a dreptului individual al reclamantului (Gavrileanu, citată mai sus, § 55).75. Prin urmare, Curtea apreciază că avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie76. Conform art. 41 din Convenţie,"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu77. Reclamantul solicită suma de 2.800.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite din cauza nerestituirii terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, prejudiciu calculat în funcţie de valoarea acestui teren. Pe de altă parte, el solicită suma de 40.000 EUR cu titlu de daune morale suferite, printre altele, ca urmare a frustrării şi neplăcerilor cauzate de faptele autorităţilor descrise în cererea sa adresată Curţii.78. Guvernul apreciază că nu este cazul să repare prejudiciul material pretins de reclamant, având în vedere că a fost pus în posesia unui teren în conformitate cu Sentinţa din 26 noiembrie 1996. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, el apreciază că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi presupusele încălcări ale Convenţiei şi, în subsidiar, că o eventuală hotărâre de condamnare din partea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare în acest sens. Pe de altă parte, el consideră că suma solicitată este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii.79. Curtea constată că, în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe lipsa de restituire a terenului pe vechiul amplasament, singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a se analiza chestiunea dreptului său de a i se atribui terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia comisiilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să creadă că partea interesată a suferit o reală pierdere de şansă (vezi, mutatis mutandis, Glod citată mai sus, § 50, şi Hauler, citată mai sus, § 45). Pe de altă parte, Curtea admite că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de întârzierea în executarea sentinţei definitive pronunţate în favoarea sa, din cauza lipsei de acces la o instanţă şi ca urmare a duratei excesive a procedurii civile şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcărilor în discuţie. Statuând în echitate, conform art. 41, ea îi acordă suma de 8.000 EUR pentru toate prejudiciile.B. Cheltuieli de judecată80. Reclamantul solicită şi suma de 13.675 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi, în special, în faţa Curţii, pe care le detaliază astfel:a) 3.265 EUR pentru munca depusă de avocatul care l-a reprezentat în faţa Curţii în anul 2006 şi care i-a redactat observaţiile (reclamantul a furnizat o convenţie de onorarii, cu tarifele orare ale avocatului, şi un decont orar al muncii depuse de acesta); … b) 10.500 EUR pentru alte cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, referitor la care prezintă copii ale unor contracte de asistenţă judiciară pentru procedurile interne, indicând onorariile percepute de avocaţii săi, pentru o sumă totală de 2.600.000 lei româneşti (ROL), respectiv 320 EUR la momentul respectiv, conform informaţiilor furnizate de Banca Naţională a României; de asemenea, el mai pune la dispoziţie fotocopiile recipiselor poştale privitoare la taxele poştale de corespondenţă cu Curtea. … 81. Guvernul observă că reclamantul nu a oferit documente justificative decât pentru o parte din cheltuielile pe care pretinde că le-a suportat. Referitor la cheltuielile avute în faţa instanţelor interne, el apreciază că reclamantul putea cere instanţelor rambursarea lor. Referitor la procedura în faţa Curţii, el îşi exprimă îndoiala faţă de realitatea menţiunilor din decontul orar al avocatului său, considerând, în orice caz, că onorariile sunt excesive.82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în procedurile naţionale şi de 1.500 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Din această a doua sumă trebuie dedusă suma percepută cu titlu de ajutor judiciar, plătită de Consiliul Europei, şi anume 850 EUR. Prin urmare, Curtea îi acordă reclamantului 650 EUR pentru procedura în faţa Curţii.C. Dobânzi moratorii83. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,în unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul reclamantului de acces la o instanţă din cauza întârzierii în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi a lipsei de analiză pe fond a cererii sale de intervenţie voluntară referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament;3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la durata procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4 ha;4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii privind cererea de intervenţie voluntară;5. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, privind lipsa de analiză pe fond a cererii de intervenţie voluntară referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament;6. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza întârzierii în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996;7. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8.000 EUR (opt mii euro) pentru toate prejudiciile, 250 EUR (două sute cincizeci euro) pentru cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurilor naţionale şi 650 EUR (şase sute cincizeci euro) pentru cele suportate în procedura în faţa Curţii; … b) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la acestea să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 8. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 1 aprilie 2008 pentru a face aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteStanley Naismith,grefier adjunct–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește