Domeniul de aplicare al Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
|
Redacția Lex24 |
| Publicat in Jurisprudenta comentata, 22/09/2024 |
| |
1. Domeniu de aplicare ratione loci: aplicarea Directivei 93/13 în lipsa unui element transfrontalier
Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber (C-483/16, EU:C:2018:367)2.
Contracte de împrumut exprimate în monedă străină – Legislație națională care prevede cerințe procedurale specifice pentru a contesta caracterul abuziv.
Litigiul principal se desfășura între un particular și o bancă maghiară în legătură cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze incluse într‑un contract de împrumut încheiat în scopul achiziționării unei locuințe, acordat și rambursat în forinți maghiari (HUF), dar care a fost înregistrat în franci elvețieni (CHF) pe baza cursului de schimb în vigoare la data efectuării plății. În ceea ce privește domeniul de aplicare al Directivei 93/13, Curtea a precizat că aceasta se aplică și situațiilor care nu prezintă un element transfrontalier. Potrivit Curții, normele care figurează într-o legislație a Uniunii care armonizează, în statele membre, un anumit domeniu de drept se aplică indiferent de caracterul pur intern al situației în discuție în litigiul principal (punctul 58).
2. Domeniul de aplicare ratione materiae: noțiunile de „profesionist” și de „consumator”
Hotărârea din 22 noiembrie 2001, Cape și alții (cauzele conexate C-541/99 și C-542/99, EU:C:2001:625).
Noțiunea de „consumator” – Întreprindere care încheie un contract-tip cu o altă întreprindere pentru achiziționarea de bunuri sau de servicii în beneficiul exclusiv al propriilor agenți
La originea litigiilor se aflau două contracte având ca obiect furnizarea de aparate de distribuire automată de băuturi, instalate de Société Idealservice în localurile societăților OMAI și Cape și destinate utilizării exclusive de către personalul lor. Aceste două din urmă societăți susțineau că clauza atributivă de competență în favoarea judecătorului de pace din Viadana (Mantova, Italia), cuprinsă în contracte, era abuzivă în sensul Codului civil italian și, în consecință, inopozabilă părților la contracte. În fața judecătorului de pace din Viadana, Idealservice a susținut că Cape și OMAI nu puteau fi considerate „consumator” în scopul aplicării Directivei 93/13, întrucât era vorba despre societăți, iar nu despre persoane fizice, care semnaseră contractele în exercitarea activității lor de întreprindere.
Instanța italiană a solicitat, așadar, Curții să stabilească dacă noțiunea de „consumator”, astfel cum este definită de această directivă, vizează exclusiv persoanele fizice. Curtea arată că din modul de redactare a articolului 2 din Directiva 93/13 reiese cu claritate că o altă persoană decât o persoană fizică, care încheie un contract cu un profesionist, nu poate fi considerată consumator în sensul dispoziției menționate (punctul 16).
Prin urmare, Curtea consideră că noțiunea de „consumator”, astfel cum este definită la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice (punctul 17 și dispozitivul).
Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C-147/16, EU:C:2018:320)
Noțiunea de „profesionist” – Instituție de învățământ superior a cărei finanțare este asigurată în principal din fonduri publice – Contract cu privire la un plan de rambursare fără dobânzi a taxelor de înscriere și a contribuției la cheltuielile legate de o călătorie de studii
Litigiul principal se desfășura între o instituție de învățământ și una dintre studentele sale, care datora celei dintâi o sumă reprezentând taxa de înscriere și cheltuieli legate de o călătorie de studii. Părțile încheiaseră un contract de rambursare care prevedea o dobândă de 10 % pe an în caz de neplată, precum și o indemnizație pentru costurile de recuperare.
S-a solicitat Curții să stabilească dacă o instituție de învățământ care, prin contract, a acordat uneia dintre studentele sale facilități de plată a sumelor datorate de aceasta din urmă trebuie considerată, în cadrul acestui contract, un „profesionist” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, astfel încât contractul respectiv intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.
Curtea subliniază în această privință că legiuitorul Uniunii a înțeles să consacre o accepțiune largă a acestei noțiuni (punctul 48). Este vorba, astfel, despre o noțiune funcțională, care presupune aprecierea aspectului dacă raportul contractual se înscrie în cadrul activităților desfășurate de o persoană cu titlu profesional. Or, Curtea consideră că, prin furnizarea, în cadrul contractului respectiv, a unei prestații complementare și accesorii față de activitatea sa de învățământ, o instituție de învățământ acționează în calitate de „profesionist” în sensul Directivei 93/13 (punctul 55).
Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux (C-590/17, EU:C:2019:232)
Noțiunile de „consumator” și de „profesionist” – Finanțarea achiziționării unei locuințe principale – Credit imobiliar acordat de un angajator salariatului său și soțului acestuia, coîmprumutat solidar
Potrivit unei clauze dintr-un contract de împrumut, acesta trebuia să fie reziliat de plin drept în cazul în care împrumutatul înceta să mai facă parte din personalul societății pentru care lucra, indiferent de motiv. Ca urmare a demisiei salariatului, acesta și soția sa au încetat să plătească ratele scadente aferente împrumutului. În aplicarea clauzei menționate, societatea a chemat în judecată împrumutații pentru plata sumelor restante datorate cu titlu de capital și dobânzi, precum și în temeiul unei clauze penale.
Sesizată cu această cauză, instanța de prim grad constatase caracterul abuziv al clauzei de reziliere de plin drept a contractului de împrumut. Această hotărâre a fost ulterior infirmată de instanța de apel, care a constatat că rezilierea de plin drept a contractului în cauză intervenise la data demisiei salariatului. Considerând că au acționat în calitate de consumatori și invocând caracterul abuziv al unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede exigibilitatea împrumutului pentru o cauză care nu ține de contract, salariatul și soția sa au sesizat instanța supremă cu recurs.
În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „consumator” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, Curtea statuează că intră în sfera acestei noțiuni salariatul unei întreprinderi și soțul său care încheie cu această întreprindere un contract de credit rezervat, cu titlu principal, membrilor personalului întreprinderii menționate, destinat să finanțeze achiziționarea unui bun imobil în scopuri private. Curtea precizează că faptul că o persoană fizică încheie un contract, altul decât un contract de muncă, cu angajatorul său nu împiedică, în sine, calificarea acestei persoane drept „consumator” în sensul Directivei 93/13. În ceea ce privește excluderea contractelor de muncă din domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat că un contract de credit imobiliar acordat de un angajator salariatului său și soțului acestuia nu poate fi calificat drept „contract de muncă” întrucât nu reglementează nici un raport de muncă, nici condiții de angajare (punctele 29, 32 și 43 și dispozitivul).
În ceea ce privește, în al doilea rând, noțiunea de „profesionist” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, Curtea consideră că intră în sfera acestei noțiuni o întreprindere care încheie cu unul dintre salariații săi și cu soțul său, în cadrul activității sale profesionale, un contract de credit rezervat, cu titlu principal, membrilor personalului său, chiar dacă acordareade credite nu constituie activitatea sa principală. În această privință, Curtea precizează că, chiar dacă activitatea principală a unui astfel de angajator nu constă în a oferi instrumente financiare, ci în furnizarea de energie, acesta din urmă dispune de informațiile și de competențele tehnice, de resursele umane și materiale pe care o persoană fizică, și anume cealaltă parte la contract, se prezumă că nu le are. Aceasta adaugă că faptul de a propune un asemenea contract de credit angajaților săi, oferindu‑le astfel avantajul de a putea achiziționa o locuință, servește la atragerea și la menținerea unei forțe de muncă calificate și competente care favorizează exercitarea activității profesionale a angajatorului. În acest context, Curtea subliniază că existența sau absența unui eventual profit direct, pentru angajator, prevăzut de acest contract nu afectează recunoașterea respectivului angajator în calitate de „profesionist”, în sensul Directivei 93/13.
Aceasta subliniază că o interpretare largă a noțiunii de „profesionist” contribuie la realizarea obiectivului acestei directive, care constă în protecția consumatorului, în calitate de parte vulnerabilă la un contract încheiat cu un profesionist și la restabilirea echilibrului între părți (punctele 40, 42 și 43 și dispozitivul).
Hotărârea din 2 aprilie 2020, Condominio di Milano, via Meda (C-329/19, EU:C:2020:263)
Noțiunea de „consumator” – Coproprietatea unui imobil
O coproprietate imobiliară, condominio di Milano, via Meda (denumit în continuare „condominio Meda”), reprezentată de administratorul său, încheiase cu întreprinderea Eurothermo un contract de furnizare de energie termică. În virtutea unei clauze din acest contract, în cazul întârzierii plăților, debitorul trebuia să plătească dobânzi de întârziere la rata de 9,25 % începând de la scadența termenului de plată a soldului. Condominio Meda a formulat la instanța de trimitere opoziție la o somație de plată a unor dobânzi de întârziere în temeiul acestei clauze, invocând caracterul său abuziv și faptul că avea calitatea de consumator, în sensul Directivei privind clauzele abuzive. În speță, instanța italiană a apreciat că această clauză era abuzivă, dar a exprimat îndoieli cu privire la posibilitatea de a considera o coproprietate imobiliară precum condominio în dreptul italian ca făcând parte din categoria consumatorilor, în sensul directivei.
Potrivit informațiilor comunicate Curții, în dreptul italian, condominio este un subiect de drept care nu este nici persoană fizică, nici persoană juridică. În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „consumator”, Curtea amintește că trebuie îndeplinite două condiții cumulative pentru ca o persoană să intre sub incidența acestei noțiuni, și anume să fie vorba despre o persoană fizică, iar aceasta să își desfășoare activitatea în scopuri care nu sunt profesionale. În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea arată că, în stadiul actual de dezvoltare a dreptului Uniunii Europene, noțiunea de „proprietate” nu este armonizată la nivelul Uniunii și că pot continua să existe diferențe între statele membre. În consecință, Curtea precizează că statele menționate rămân libere să califice sau nu coproprietatea drept „persoană juridică” în ordinile lor juridice naționale.
Prin urmare, Curtea statuează că o coproprietate precum condominio în dreptul italian nu îndeplinește această primă condiție și că, așadar, nu intră în sfera noțiunii de „consumator”, astfel încât contractul încheiat între această coproprietate și un profesionist este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 (punctele 24, 27, 28 și 29).
În al doilea rând, Curtea examinează dacă o jurisprudență națională care aplică normele deprotecție a consumatorilor în cazul unui contract încheiat de un condominio cu un profesionist este conformă cu spiritul sistemului de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii. În această privință, Curtea amintește că Directiva 93/13 efectuează o armonizare parțială și minimă a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, lăsând statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat prin dispoziții naționale mai stricte, cu condiția să fie compatibile cu Tratatul FUE4. Astfel, Curtea subliniază că se înscrie în obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de această directivă o linie jurisprudențială în temeiul căreia, pentru a proteja și mai mult consumatorul, domeniul de aplicare al acestei protecții este extins la un subiect de drept, precum condominio în dreptul italian, care nu este o persoană fizică în conformitate cu dreptul național. Rezultă că, deși un astfel de subiect de drept nu intră în sfera noțiunii de „consumator” în sensul directivei menționate, statele membre pot aplica dispozițiile acesteia în domenii care nu intră în sfera sa de aplicare, în măsura în care o astfel de interpretare asigură un nivel de protecție mai ridicat consumatorilor și nu aduce atingere dispozițiilor tratatelor (punctele 31 și 33-35).
