DECIZIE nr. LXXXI (81) din 10 decembrie 2007

pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracţiunii de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal



Dosar nr. 54/2007Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracţiunii de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal.Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că prin pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugată la restul din pedeapsa în curs de executare în momentul evadării.SECŢIILE UNITE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se relevă că practica judiciară nu este unitară cu privire la înţelesul sintagmei "pedeapsă ce se execută" în cazul infracţiunii de evadare, conform dispoziţiilor art. 269 alin. 3 din Codul penal.Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul infracţiunii de evadare, pedeapsa ce se execută se determină prin cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare cu cuantumul întregii pedepse în a cărei executare se afla inculpatul.Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se stabileşte prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare la restul rămas de executat din pedeapsa în curs de executare în care se afla inculpatul în momentul evadării.Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.Într-adevăr, prin art. 269 alin. 3 din Codul penal se prevede că "pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a depăşi maximul general al închisorii".În raport cu această reglementare este evident că pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea de evadare trebuie stabilită de instanţă în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 din Codul penal.Săvârşirea unei infracţiuni de evadare în starea legală de deţinere dă naştere unei recidive postcondamnatorii, dar reglementarea prevăzută la art. 269 alin. 3 din Codul penal, referitoare la pedeapsa aplicabilă într-un asemenea caz, constituie o derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. 1 din acelaşi cod, privind contopirea pedepsei stabilite pentru infracţiunea săvârşită ulterior cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară.Derogarea constă în cumulul aritmetic impus de legiuitor prin textul art. 269 alin. 3 din Codul penal dintre pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare şi pedeapsa ce se execută.Desigur că pentru o corectă şi uniformă aplicare a textului sus-menţionat, în operaţiunea de stabilire a pedepsei esenţial este să fie clarificată şi înţeleasă sintagma "pedeapsă ce se execută".Analiza raţională a textului în raport cu principiile care guvernează materia dreptului penal impune concluzia certă că sintagma "pedeapsă ce se execută" nu poate desemna decât acea parte din pedeapsă care, în momentul evadării, a rămas de executat, şi nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul.A accepta o interpretare contrară, în sensul că textul se referă la întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, înseamnă a admite ca persoana condamnată să execute din nou, pentru aceeaşi faptă, o parte a unei pedepse deja executate.Or, o asemenea soluţie este inadmisibilă, pentru că ar încălca principiul non bis în idem.Aşa fiind, la determinarea concretă a pedepsei ce se execută trebuie să fie avută în vedere sancţiunea totală aplicată definitiv pentru infracţiunea în a cărei executare se afla condamnatul numai atunci când evadarea a intervenit chiar în ziua încarcerării, iar în restul situaţiilor, întotdeauna, restul rămas de executat din această pedeapsă, în momentul evadării, dacă fapta a fost săvârşită în cursul executării primei pedepse.În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma „pedeapsă ce se execută”, conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.PENTRU ACESTE MOTIVE,În numele legii,DECID:Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Sintagma "pedeapsa ce se execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢIDE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAPrim-magistrat-asistent,Victoria Maftei––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește